Colțuri de rai în jungla de beton

Voicu Bojan

Orașe

03/07/2026

Ce făcea domnul Bunescu printre blocurile din cartier?

Înalt, slab și cu un nas supradimensionat, domnul Bunescu emana o distincție aparte datorită celor două accesorii vestimentare de care nu se despărțea decât iernile: o bască decolorată cu antenă și un halat decolorat, cândva bleumarin. Se pensionase de la o fabrică defunctă de utilaj greu și în timpul liber se plictisea de moarte. Verile, în schimb, se activa. Își descoperise un nou țel în viață.

Înarmat cu două plase de supermarket, domnul Bunescu lua verile la rând toți corcodușii din cartier, colectând de pe jos toate poamele răscoapte. Și pe alea galbene și pe alea roșii. Le punea frumos la macerat într-un butoiaș situat cu fața spre soare pe balconul lui închis de la parterul unui bloc anost, cu patru etaje. Apoi se punea pe așteptat. Își exersa „îndelunga răbdare”, după cum se zice în Scriptură.

Când borhotul era maturat pe la mijlocul toamnei așa, se apuca tacticos de distilat. Dublu distilat. Domnul Bunescu își făcuse la fabrică un alambic adaptat pentru aragazul din bucătărie. Făcea o pălincuță de toată frumusețea. De 52 grade fix. O consuma cu simț de răspundere vreme de două anotimpuri – iarna și primăvara. 

Imediat ce licoarea se termina, îi fugea degrabă gândul la poamele răscoapte pe care le va culege iar cu mâinile lui harnice, cam prin iunie așa. Își amintea chiar și de vorbele înțelepte ale răposatului său tată, Dumnezeu să-l odihnească: „E bine ca omul să aibă lucrul lui.” 

Tanti Piți intră în scenă

Totul până într-o bună zi, când doamna Bunescu, fostă coafeză, cunoscută în bloc drept tanti Piți fiindcă era unguroaică, a pus piciorul în prag. A sechestrat blestematul de ambilic într-un loc doar de ea știut, iar în butoiul acum golit de borhot a pus murături combinate. 

Apoi a trecut la next level. L-a transformat pe domnul Bunescu din maestru distilator-băutor în agricultor. Având revelația petecului de pământ ce se întindea pe vreo opt metri lungime de la balconul lor până la gardul viu dincolo de care era o parcare, i-a venit ideea unei grădini de legume și flori. 

De cum dădea căldura, îi puteai vedea pe cei doi pensionari aplecați și ghemuiți printre straturile de ceapă, morcovi și pătrunjel săpând, scurmând și smulgând buruieni. Când era secetă, domnul Bunescu, devenit acum o adevărată icoană a sobrietății, se plimba demn cu stropitoarea în mână udând răsadurile. De la etajele superioare, vecinii ieșiți la țigară pe balcoane aveau acum înaintea ochilor un spectacol live, numai bun de combătut plictisul.

Tanti Piți nu s-a oprit aici. L-a pus pe soțul ei, meșter la toate, să creeze niște coșulețe din ghips date cu var, în care a plantat flori de tot felul. Apoi a populat mica grădină cu animale plasate în locuri strategice: un arici, o căprioară cu picățele, o pisicuță cu doi pui și nimeni nu știe de ce, un elefant subdimensionat cu trompița în sus, parcă suflând din goarnă adunarea. 

Iată cum familia Bunescu nu doar a câștigat bătălia cu alcoolul, ci a reușit să transforme un petec de pământ plin de buruieni într-un adevărat colț de rai.

Locuirea pe verticală combătută la orizontală

Aici la Clujna-Poca, conform grafiei unui elev certat cu limba română, majoritatea celor aproximativ 300.000 de locuitori stau la bloc. Marile cartiere înălțate cu zel socialist se cheamă Gheorgheni, Mărăști, Zorilor, Grigorescu și Mănăștur. Le-am bătut pe fiecare pe bicicletă în căutare de spații creativ amenajate, pe care îmi place să le numesc grădini ale deliciilor pământești, cu referire directă la tripticul absolut dement al marelui pictor Hieronymus Bosch. Am descoperit mai multe și mai mărunte, dar în topul meu se află cinci, cele mai expresive.

Cel din urmă cartier, respectiv Mănăștur, a fost poreclit Satele Unite, fiindcă cei mai mulți oameni au fost strămutați de la țară ca să construiască industria grea la oraș. Nu puțini și-au adus cu ei la venire găini pe care le creșteau pe balcoane, iar în anii ’90 nu era deloc neobișnuit să asiști pe fereastră la scene de coșmar: sacrificarea și tranșarea porcilor de Crăciun. Mănășturul este expresia supremă a locuirii pe verticală. Pe un spațiu relativ restrâns de aproximativ 200 de hectare, se înghesuie nu mai puțin de cam 120.000 de locuitori.

Ei bine, unii dintre acești locuitori s-au decis într-o bună zi să combată cenușiul blocurilor din betoane exploatând mici parcele înverzite și decorate. Totul a căpătat expresia unei forme de rezistență urbană. Unii cu aplecări mai pragmatice au plantat straturi felurite, în special în proximitatea blocurilor turn, aflate nu departe de pădurea Făget. Alții, în speță cei care locuiesc la parter, au început timid cu tufe de leuștean, ceapă și niște flori ici-colo, la fel cum a făcut familia Bunescu.

Apoi, probabil încurajați fiind de vecini, au dovedit tot mai mult zel și creativitate în transformarea unor spații restrânse în spectacol. Personajele au căpătat o identitate aparte, devenind mici vedete locale. Banalele petice de pământ au devenit scena pe care aceștia se exprimă. O putem numi o nostalgie după Paradisul pierdut, descris în Cartea Geneza. Să nu uităm că Eden înseamnă o grădină bine udată și clar delimitată. Iar omul, conform tradiției biblice, este chemat în ființă ca „s-o lucreze și s-o păzească”.

Micile grădini edenice au devenit, așadar, chipul și asemănarea acestor arhitecți peisagiști de ocazie. Dar au devenit și spații protejate cu ferocitate, de obicei înconjurate de garduri din metal dincolo de gardul viu. Pot fi cel mult contemplate, dar altfel sunt un tărâm interzis străinilor. Au devenit un soi de proprietate, un spațiu privat și privilegiat, chiar dacă nu poate fi posedat din punct de vedere legal.

Blocuri comuniste versus Residence

Există două tipuri de locuire la bloc. Cel pe stil vechi, cu blocuri de apartamente prefabricate din beton înălțate mai rapid decât piesele de Lego, cu bănci în fața scării, bătătoare de covoare și minuscule spații de joacă. Ele au fost obiectul clasicelor „îndesiri” tipice anilor ‘80, când arhitecții au decis că există prea mult spațiu nefolosit și între blocurile deja construite au înghesuit altele noi. Nu de puține ori, au apărut pe foste parcări mici biserici de cartier, foarte prizate de public. Acestea au un aer mai personal, fiindcă locatarii au contribuit la edificarea lor. 

Al doilea tip de locuire, cel modern, preferat de generațiile tinere, sunt așa-numitele pompos residence. Aici lucrurile legate de spațiul comun dintre blocurile acum mai spațioase și mai elegante, de obicei protejate de barieră și de un portar-rezident al unui container din plastic asemănător unei conserve, au un cu totul alt statut decât în cartierele tradiționale. Acestea au alocate spații gândite de la bun început de arhitecți peisagiști, calificați și sunt întreținute de echipe de grădinari plătiți de către locatari. 

Practic, rezidenții acestor residences doar folosesc respectivele spații livrate de-a gata, nu se implică afectiv în amenajarea lor. Sunt foarte bune socializare, pentru plimbat copii sau căței, iar adolescenții mai fumează pe ascuns în locuri ferite, departe de camerele video. Da, peste tot există camere care te privesc. Spații verzi sunt relativ impersonale și sterile, cu gazon bine întreținut și tuns la timp, cu pomi și tufe de verdeață bine alese, alternând cu mici stâncării decorative, de obicei cu plante suculente. 

În toate vechile cartiere comuniste betonate și înghesuite, marea majoritate a spațiilor de pământ care fac tranziția dintre bloc și stradă sunt neutre sau doar vag asumate. Traiul la comun sugerează un soi de detașare față de aceste petice de pământ ale tuturor și nimănui deopotrivă. Nu seamănă defel cu grădinile atent îngrijite, de la case. Prin urmare, pe aceste parcele cresc cel mult niște tufe de verdeață, poate câteva flori și uneori câte o viță de vie care urcă maxim până la etajul întâi. Mai toate sunt înconjurate de același gard viu din buxus sau laur, ce sugerează o cazemată.

La colindat de cartiere precum domnul Bunescu la cules de corcodușe

Ca să descoperi grădini ale deliciilor trebuie să cauți destul de mult, să te plimbi pe alei înguste și obscure, simțindu-te mai mereu privit de pe după perdele, ca un suspect. Faptul de a avea și un aparat foto de gât, te transformă într-un suspect de-a dreptul dubios. În caz că eram interpelat, aveam pregătit un discurs de admirator înfocat, sincer pasionat de frumos. 

Aceste spații idilice și idealizate fac trimitere directă la Cartea Genezei din Vechiul Testament. Dumnezeu în actul său de creație împărțit pe zile transformă practic haosul în ordine, netocmitul în ceva „plăcut vederii”. Dar ca să fie împlinită povestea a fost nevoie de oameni care să populeze acest spațiu securizat, protector, special amenajat pentru ei – Edenul pământesc, care nu este altceva decât o oglindire a Paradisului ceresc. 

Omul, numit și „cununa creației” este așadar plasat într-un soi locuință arhetipală paradisiacă unde domnesc deopotrivă ordinea (zidurile, împrejmuirea, delimitarea de vastitatea lumii) și haosul (un râu, copaci, plante, păsări și o sumedenie de animale). Generos, Dumnezeu și-l face pe omul creat după chipul și asemănarea sa partener în actul de creație prin faptul că îi dă misiunea numirii lucrurilor. 

În cartea sa, „Noi, cei care ne luptăm cu Dumnezeu” (Editura Trei, 2025), Jordan B. Peterson spune următoarele, făcând referire Edenul originar: „Visăm la propriul nostru spațiu verde și natural privat și în lipsa acestuia, visăm cel puțin la un apartament în apropierea unui parc. Vrem ca spațiul nostru verde să fie înconjurat, delimitat, mărginit. Vrem să știm exact pentru ce suntem responsabili și la ce avem dreptul în raport cu așteptările și proprietatea altora. Apoi ne străduim să-l facem frumos, liniștit și sigur și suntem orientați intrinsec către această perfecționare. (...) S-ar putea să fim incapabili să ne ocupăm de întreaga lume, dar putem să ne gestionăm micile noastre spații naturale private, ceea ce tot e ceva.” 

Doar că micile paradisuri de cartier nu sunt tocmai ușor de dibuit. Când după multe căutări găsești câte un colțișor de rai de-a dreptul edenic, deliciul e major. Aceste spații-spectacol sunt destinate să fie contemplabile. Intenția autorilor de a atrage atenția asupra lor este de obicei evidențiată prin felurite moriști colorate care se învârt la fiecare boare de vânt. Dacă te uiți prea atent la ele, am constatat că te ia cu amețeală.

Autorii sunt de obicei locuitorii parterurilor, năpăstuiții sorții care uneori cad victime ale canalizărilor înfundate, fiindcă acestea au prostul obicei să refuleze tocmai la primul nivel al blocului. Asumarea peticelor de pământ din proximitate vine așadar ca o compensație pentru alte neajunsuri. Probabil tocmai de aceea peisagiștii amatori sunt și lăsați să își facă de cap. Și uneori își chiar fac, mai ales dacă primesc încurajări de la vecini. 

Există două paliere semantice prin care autorii se comunică pe ei înșiși. Pe de-o parte, dragostea pentru natură și frumusețea creației. Pe de alta, obsesia pentru decorațiunile care au menirea de a potența spațiul asumat, devenit obiect al pasiunii celor care l-au luat în stăpânire. De obicei vorbim despre autoare-femei. Bărbații joacă doar roluri practice, cum ar fi tunsul gazonului sau al gardului viu, după cum am constatat. Decorațiunile ce supraaglomerează spațiul trădează cultura acestor regizori de ocazie. Iar limita dintre decență și excesiv e foarte fină, la fel cum este cea dintre estetic și kitsch.

Suprarealismul autohton l-ar face invidios pe marele Bosch

În spusele simple ale Sfântului Toma d’Aquino, „Frumosul e ceea ce place ochiului”. Adică ceea ce e plăcut atât sufletului, cât și trupului. Ceva anume place și pace. Provoacă bucurie oamenilor dacă îi atinge prin simpla privire. Am descoperit în aceste spații că destinatarii principali ai micilor grădini delicioase sunt tocmai autorii lor. Mai toți și-au plasat strategic o bancă sau un fotoliu de unde să aibă o perspectivă asupra întregului. Ba chiar am descoperit în extremitățile unei astfel de bănci făcută din boxpaleți vopsiți două statuete ale lui Buddha, menite probabil să sugereze o stare de Zen. 

Revenind la ideea de întreg, trebuie să spunem că, de obicei, acest spațiu de verdeață baroc îngrijit și decorat obsesiv este orientat generos spre înafară. Elementele grădinii vorbesc trecătorului, fiind situate cumva cu spatele la bloc, într-o atitudine de sfidare a betonului. Vecinul, trecătorul, străinul e cel invitat să descopere frumusețea prin simplă contemplare. Să se oprească și să se hrănească cu „frumosul” livrat ca un mic spectacol. E o punere în scenă menită să creeze o reacție.

Pe măsură ce contempli, apar și întrebările. Este cumva la fel ca în tripticul lui Bosch, numit Grădina deliciilor pământești. Contemplând tabloul, prima senzație este de aglomerare aproape sufocantă, din care nu pricepi mare lucru. Apoi, la o privire mai atentă, începi să descoperi detalii din cele mai bizare, cum ar fi o sumedenie de oameni goi în posturi ciudate, o căpșună mare în centru, drept simbol al ispitei, un bărbat pitit într-o scoică sau o ureche fără trup ce cântă la lăută. Întregul tablou este o nebunie ce se revelează progresiv, pe măsură ce intri în detalii.

Aici la noi, între blocuri, suprarealismul e ceva mai pășunist-pastoral, cu câteva note nostalgice după paradisul pierdut al universului sătesc. Există câteva elemente repetitive: copaci neapărat dați cu var și uneori pictați în mod absurd cu picățele, poate dorind să imite textura scoarței de mesteacăn. 

Apoi descoperi recurent pietre de râu vopsite, cauciucuri de mașină vopsite și ele în diverse culori sau fântâni pe care atârnă felurite vase din lut și, pe alocuri, bibelouri. Pe acoperișul acestora stau neapărat păsărele. E o stranie combinație de pășunism folcloric cu „postmodernism” de anii ’80, fiindcă între o ulcică de lut pictată tradițional și un pitic rătăcit din povestea Albei ca Zăpada ce stă stingher la baza fântânii nu există practic nicio legătură logică. La fel sunt de neînțeles micile stropitori colorate din tablă, atârnate pe ici pe colo.

Asocierea delirantă de obiecte din cele mai diverse spectre naște noi căderi pe gânduri: căței-bibelou cu lăbuța ridicată în aer păzesc o fântână din cauciucuri vopsite suprapuse, iar între ei, pe un piedestal din pietre date cu var, tronează un cal maro gen bibelou de vitrină, avântat într-un salt înghețat în aer. Următoarea combinație de elemente este de-a dreptul fatală: lângă tulpina unui copac din care atârnă broscuțe metalice stă un pitic cu o ciupercă în cap, călărind un melc, iar în jurul unui presupus lăcușor făcut dintr-un cauciuc de mașină tronează niște flamingo roz. Sunt priviți cu mirare de către un arici în mărime naturală.

Mă tem că marele Hieronymus Bosch ar putea fi un pic invidios pe adevăratele grădini ale deliciilor, pitite printre blocurile din cartierele comuniste.