O gară nefolosită din Maramureș a fost transformată în spațiu cultural pentru comunitatea locală

Norbert Nemeș

Orașe

01/09/2026

Gara a fost reabilitată, iar fosta sală de așteptare a fost redeschisă inclusiv pentru călători.

Pe lângă expoziția propriu-zisă din acest an, proiectul își propune ca spațiul cultural din Gara Săcel să funcționeze pe termen lung ca centru de artă contemporană, cu rezidențe, cercetare și activități pentru comunitate.

PressOne a vorbit cu Anca Poterașu, inițiatoarea proiectului, care s-a născut și a crescut în Săcel, despre cum a ajuns o clădire de gară ieșită din uz să primească o nouă funcție, cum au reacționat oamenii din sat și ce se întâmplă cu proiectul după octombrie, când finanțarea actuală se încheie.

PressOne: Linia Izei a început în 2023 și a ajuns acum la a treia ediție, când are pentru prima dată și un spațiu permanent. Ce s-a întâmplat în acești trei ani și cum ați ajuns de la rezidențele artistice la ideea de a transforma Gara Săcel într-un centru de artă contemporană? 

Anca Poterașu: Eu merg în fiecare an și petrec foarte mult timp în Maramureș. Săcel este un loc special pentru mine, pentru că este acasă.

În 2015 am deschis la București un spațiu de expoziții (...) dintotdeauna mi-a plăcut să creez o infrastructură. Nu cred că este suficient să ai o expoziție. Trebuie să construiești cariere, rezidențe, publicații, proiecte. 

Și așa a început totul. M-am gândit: „De ce să nu încep și în Maramureș, la Săcel, un proiect de rezidențe?” Poate că suntem mai izolați la Săcel, însă avem foarte mulți meșteșugari și artizani, pe lângă peisaj și natură. M-am gândit să fie un loc de întâlnire între arta contemporană, artizani și meșteșugari, să aduc artiști și curatori internaționali. 

Franța a fost și ea un model pentru mine. Acolo, arta contemporană nu este un privilegiu doar al orașelor sau al capitalei. Mergi în sate, în Bretania, în orașe mici și găsești expoziții de artă contemporană și centre culturale. Asta m-a influențat foarte mult.

La prima ediție am invitat artiști internaționali și o curatoare din Franța, Marie Maertens. Expoziția s-a numit „Linia Izei” și a avut loc la Căminul Cultural. Am continuat apoi proiectul de rezidențe, dar nu aveam un spațiu al nostru. La Căminul Cultural se întâmplau și alte activități și era foarte greu să menții o expoziție deschisă. Anul trecut am făcut expoziția într-o școală.

Prima rezidență a durat chiar o lună, pentru că, dacă vrei să cunoști locul, să faci cercetare și să interacționezi cu comunitatea, ai nevoie de timp. După doi ani mi-am dat seama că avem nevoie de un spațiu al nostru. Și atunci ne-am gândit la gară.

De ce ați ales tocmai gara pentru acest spațiu? 

Clădirea gării a ieșit din uz acum doi ani și ne-am gândit să avem aici un spațiu în care să ne întâlnim, un spațiu de lucru și de expoziție, în care să fim independenți și care să fie și simbolic, și conceptual.

Gara este un simbol pentru comunitate și este importantă și conceptual: este locul de unde pleci, unde vii – un loc de întâlnire. Și asta facem și noi cu artiștii din rezidențe: ei întâlnesc comunitatea, meșteșugarii și colaborează cu ei.

Cum vă amintiți gara din copilăria petrecută la Săcel? Ce legătură aveați atunci cu acest loc? 

În primul rând, îmi aduc aminte de tata, pentru că el avea detașări. Era „petrolist”, noi așa îi spuneam, și era detașat în fiecare vară la Băicoi. Noi, copiii, îl conduceam la gară și îl așteptam când se întorcea, cu buchete de flori. Asta este prima mea amintire.

Apoi, tot acolo mergeam să ne așteptăm rudele. Când am plecat la studii, am început și eu să iau trenul. Cumva, de acolo plecau și veneau oamenii dragi. Am și o fotografie cu mine de când aveam vreo 11 ani, în fața gării, cu tata și cu verișoara lui de la București. 

Tot cu trenul plecam și la mare, în tabără la Năvodari.

O gară care și-a găsit o nouă misiune 

Cum funcționează conviețuirea dintre spațiul cultural și infrastructura feroviară, având în vedere că trenurile continuă să oprească aici? Ce limite impune faptul că este încă o haltă activă?

Sunt două limite. Una este cea de siguranță: atunci când avem evenimente sau sunt copii, trebuie să ne asigurăm că nu există niciun pericol. A doua este legată de semnalizări. Nu avem voie să punem pe peron semnalizări care ar putea să creeze confuzie pentru mecanicul de tren.

Dar, în rest, nu avem restricții. Ne propunem să avem expoziții în fiecare vară, să continuăm rezidențele, iar sala de așteptare să fie un loc pentru comunitate. Am renovat-o, pentru că nu exista nici măcar o toaletă funcțională. Ideea este să poți veni să vezi o expoziție, să bei o cafea, să folosești toaleta sau să stai în sala de așteptare dacă afară este frig sau plouă.

Gara a rămas vie, nu am transformat-o într-un spațiu muzeal mort.

Cum s-a desfășurat procesul de reconversie a clădirii și ce ați vrut să păstrați din vechea gară? 

Spațiul este mic, nu e o gară mare, dar are o arhitectură solidă. Am reparat și recondiționat toată tâmplăria și am păstrat acel terrazzo, pavajul din sala de așteptare. Ce a fost nou în construcție a fost toaleta. În rest, am recuperat și am restaurat, iar partea nouă cu care venim este expoziția și conținutul.

Reconversia s-a făcut foarte repede. Am aplicat pentru mai multe granturi, inclusiv la AFCN, dar nu le-am obținut. Am primit, în schimb, finanțare de la Guvern, însă am aflat foarte târziu. Era o incertitudine, nu știam nici ce să le spun artiștilor, dacă facem sau nu rezidența. La sfârșitul lui iulie am primit primele veștile bune, iar a doua zi am plecat spre Maramureș.

Atunci am început să vorbesc cu oamenii din sat și le-am explicat cât de important era să ne susțină. Am lucrat cu meșteșugari și mici antreprenori de acolo: Ghiță Plitan, care are un atelier de tâmplărie, a restaurat toate ferestrele, Mihăiță Mihai, care are o firmă de construcții, a făcut canalizarea, iar acoperișul a fost reparat tot cu meșteșugari.

Mi-am dorit ca până pe 15 august clădirea să fie renovată. Este Sfânta Maria, una dintre cele mai importante sărbători din Maramureș, iar în perioada asta se întorc acasă foarte mulți dintre cei plecați în străinătate. Știam că trebuie să marcăm atunci deschiderea proiectului, ca să fim cu toții acasă și să ne întâlnim.

Oamenii își fac loc în jurul artei 

Atunci când aduci arta contemporană într-un sat, există și riscul ca oamenii de acolo să nu înțeleagă exact despre ce este vorba. Cum faceți ca Linia Izei să fie și al oamenilor din Săcel, nu doar un proiect care se întâmplă în localitate?

Asta a fost și pentru mine o provocare. Tot timpul m-am gândit că accesul la cultură nu ar trebui să fie un privilegiu urban și că ar trebui să poți vedea artă contemporană și la sate. Oamenii nu sunt expuși la asta, dar nu înseamnă că nu înțeleg și nu se bucură.

În acești ani, am construit relația cu comunitatea. Chiar dacă eu eram de acolo, oamenilor le-a luat puțin timp să înțeleagă ce facem, după care au început să-i cunoască pe artiști, care colaborează cu artizanii și meșteșugarii.

La prima ediție, publicul a fost mult mai restrâns, mai timid. Oamenii nu știau dacă să între sau nu, nu știau cum să interacționeze. Acum au prins curaj, au înțeles, sunt aproape de noi, nu mai există acea distanță. Au venit să vadă expoziția, au pus întrebări, au vorbit cu artiștii, au fost curioși.

La deschiderea din 15 august cred că am avut în jur de o sută de oameni. Au venit oameni din Borșa, din Vișeu, din orașele mici și din satele vecine, dar și oameni care au aflat de noi de pe Facebook sau Instagram. Au început să vină inclusiv din București.

Acum, fiind vară, sunt și mai mulți călători și turiști. La iarnă s-ar putea să avem mai puțini, pentru că nu mai este sezonul turistic. La proiecțiile de film am avut câte 20-30 de copii, împreună cu mamele lor.

În multe sate, accesul la cultură înseamnă, în continuare, puține spații și evenimente. Ce poate schimba existența unui loc cultural permanent într-o comunitate rurală? 

Știu că arta poate aduce oamenii împreună. Poate fi un loc de întâlnire și de dezvoltare comunitară, socială, economică. Vin artiști care plătesc cazarea, consumă acolo, lucrează cu meșteșugarii locali, iar noi ne întâlnim la gară și vorbim în jurul artei.

Evident că o mare problemă la sat, și în special în Maramureș, este sărăcia și accesul la cultură. Puține familii își permit să-și trimită copiii la studii – este o problemă reală. 

Îmi doresc ca acest centru de artă să dezvolte comunitatea prin faptul că vin mai mulți artiști și ca Săcelul să devină și o destinație culturală.

Miza de acum: ce se întâmplă după octombrie

Gara ar trebui să rămână un spațiu cultural permanent, cu expoziții, rezidențe, cercetare și activități pentru comunitate. Cât de dificil este să faceți un asemenea loc să funcționeze tot anul, după ce trece momentul inaugurării? 

Asta este acum partea cea mai grea. Proiectul finanțat de Guvern se încheie în octombrie. În proiect avem un custode, pe Ileana, o femeie din sat, de pe Ulița Gării, care deschide spațiul. O avem și pe Ana Șușca, actriță, care se ocupă duminica de proiecțiile pentru copii și adolescenți.

După octombrie se termină bugetul și trebuie să găsim o modalitate prin care să-i păstrăm pe acești doi oameni și să ținem locul deschis, să continuăm, poate, și cu proiecțiile de film. Au început să se întâlnească la gară mămicile, copiii, oamenii din sat, iar în timpul săptămânii vin călătorii și cei care trec pe acolo.

Trebuie să găsesc un partener strategic. Am început să am întâlniri cu bănci și sponsori locali, să văd cum putem duce proiectul mai departe. Nu s-a terminat, de-abia începe.

Poate fi experiența de la Săcel preluată și în alte comunități? Avem în România multe clădiri și infrastuctură care și-au pierdut funcția inițială, mai ales în zonele rurale. Poate cultura să fie o soluție pentru o parte dintre ele? 

Da, clar. Noi asta am încercat, să creăm un model replicabil. Cum poate un centru de artă să dezvolte o comunitate, să fie un proiect social și comunitar, care poate fi susținut de consiliile locale, de primării. În toată ecuația trebuie să găsești oameni care vor să facă asta.

Avem dovada că se poate, că este un model care poate fi replicat și în alte spații.

Cum vedeți Gara Săcel peste cinci ani? 

Îmi doresc să fie un loc deschis, viu, în care să se întâlnească oamenii din sate, călătorii și artiștii. Să facem două expoziții pe an, să continuăm în fiecare vară cu rezidențele și cu partea de cercetare, cu artiști contemporani interesați de peisaj și de patrimoniul local, material și imaterial.

Mai avem acolo un apartament al impiegatului, pe care vrem să-l renovăm și să devină un loc în care artiștii să fie cazați. Vrem să avem și un spațiu mare de lucru, ateliere, și să fim cât mai autonomi și sustenabili, pentru că trebuie să ne gândim și la facturi, dar și la faptul că suntem într-o criză climatică.

Îmi doresc și ca partea de infrastructură feroviară să rămână. Este un vis în care gara rămâne deschisă pentru călători și, în același timp, devine un centru de cercetare și rezidență, un spațiu activ.

***

Ediția din acest an a expoziției se desfășoară între 15 august și 31 octombrie și aduce la Săcel 14 artiști, cu lucrări realizate pentru gară și împrejurimile ei: Matei Bejenaru, Iosif Király, Aurora Király, Ioana Cîrlig, Megan Dominescu, Iulian Bisericaru, Mihaela Moldovan, Dan Vezentan, Radu Marțin, Anton Király, Ilie Mihali, Adelina Ivan, Delia Popa și Anetta Mona Chișa. 

Programul este coordonat artistic de Anca Poterașu, iar echipa curatorială este formată din Lorena Marciuc și Daria Corlățan.