Cum ar putea deveni Piața Revoluției un spațiu pentru oameni. Experimentul care redă bucureștenilor o bucată din centrul orașului

Norbert Nemeș

Cât de surprins ai fi dacă ai vedea niște doamne croșetând într-o zi din timpul săptămânii, în mijlocul Pieței Revoluției? 

Asta s-a întâmplat la Grădina Întâlnirilor, un experiment al Asociației Străzi pentru Oameni, prin care un petic din centrul Bucureștiului a fost transformat într-un spațiu pentru comunitate și mai puțin pentru mașini.  

O dimineață printre oameni și ghemuri 

Marți dimineață. Aplicațiile meteo anunță în București o zi cu nori și șanse de ploaie. În realitate, pe la 9.00, soarele e deja pe cer. La jumătatea Căii Victoriei nu sunt foarte mulți oameni. Cei mai mulți sunt în grupuri, persoane vorbitoare de limba engleză, însoțite de ghizi care le povestesc istoria locului. Pe ici, pe colo, mai trece cineva cu un mers grăbit, probabil în drum spre serviciu.

Piața Revoluției arată, însă, diferit în dimineața asta. Pe bucata dinspre Biblioteca Centrală Universitară au apărut ghivece cu plante și un pavilion. Sub el, câteva mese și scaune, iar pe una dintre mese stau grămezi de ghemuri și ațe colorate, pregătite pentru atelierul de tricotat care urmează să înceapă. 

O mână de voluntari încă pregătesc locul: așază cărțile într-o mică bibliotecă, pun pe jos câteva bean bag-uri și poziționează panouri despre evenimentele istorice care au avut loc în Piața Revoluției. Câțiva dintre cei care trec pe lângă ele se opresc să citească. 

Nu e ceva ce ai vedea într-o dimineață obișnuită. Asta pentru că până acum aici erau 12 locuri de parcare.

Pe trotuar, două doamne se întâlnesc. Se uită spre pavilion.

„Bună ziua! Aici veniți?”, o întreabă una dintre femei. „Aici!”, îi răspunde cealaltă.

Încep să sosească și celelalte. Unele se cunosc deja între ele, altele își caută loc la masă. Se uită printre ghemurile colorate, își aleg ațele și croșetele și, încet-încet, atelierul începe.

Nu trece mult până când mica adunare atrage și atenția celor care doar traversează piața. O femeie se oprește în dreptul lor și, cu zâmbetul până la urechi, își scoate telefonul.

„Vă fac o poză, să pun pe Facebook!”. Femeile de la masă o invită în cor să li se alăture. „Aș sta, dar merg la o conferință”, le răspunde ea, în timp ce își face poza și pleacă mai departe.

La masă, între timp, conversațiile continuă. Cum majoritatea femeilor se cunosc, întâlnirea din Piața Revoluției e și un prilej să se revadă.

„Nu te-am văzut de 11 zile”, o întâmpină una dintre ele pe alta.

O gară nefolosită din Maramureș a fost transformată în spațiu cultural pentru comunitatea locală

Pe lângă expoziția propriu-zisă din acest an, proiectul își propune ca spațiul cultural din Gara Săcel să funcționeze pe termen lung ca centru de artă contemporană, cu rezidențe, cercetare și activități pentru comunitate.

VIDEO. Bucureștiul șantier. Lucrările cu probleme nu se văd până nu se strică ceva

În București există, la momentul actual, 63 de diverse șantiere deschise. De la linii de tramvai, la reabilitare de bloc sau refacere a trotuarelor. Însă cât de bine se lucrează pe ele?

Cele mai experimentate în ale croșetatului le arată celorlalte cum să lucrează. În jurul mesei se schimbă tehnici, sfaturi și priviri atente către lucrul vecinei. Observ că atelierul atrage treptat tot mai multe priviri și capete întoarse: oamenii trec mai departe, dar curiozitatea îi face să privească înapoi.

„Bravo, doamnelor!”, le spune un bărbat. Iar răspunsurile vin imediat de la masă: „Poftiți la clacă!”

Bărbatul, însă, își continuă drumul. „I-am atras atenția”, spune una dintre femei și râde.

Oamenii caută să fie împreună. Se caută unii pe alții, își fac grupuri, își găsesc motive să iasă din casă și să petreacă timp împreună. Dar comunitatea are nevoie și de un loc în care toate astea să se întâmple. Iar într-un oraș în care atât de mult spațiu a fost cedat mașinilor, locurile în care oamenii pot să se întâlnească, să interacționeze și să simtă că o bucată din oraș le aparține devin tot mai importante. 

Pentru câteva ore, asta se întâmplă și aici, în Piața Revoluției, la inițiativa celor de la Străzi pentru Oameni. 

Între timp, prognoza de dimineață pare tot mai departe. Sub pavilion e umbră, dar restul Pieței e în soare.

La un moment dat, Liliana se ridică de pe scaun și, cu croșetele în mână, anunță că se mută la soare. 

„Parcarea te înlătură, grădina te adună” 

Liliana a ales dintre toate ghemurile un fir alb-argintiu, lucios, care prinde lumina în timp ce croșetează. Poartă ochelari negri, prinși cu un lănțișor și coborâți puțin pe nas. Din când în când, își ridică privirea de la lucrul din mâini ca să vorbim.

Nu este prima dată când Liliana vine în Piața Revoluției pentru un astfel de atelier. Face parte din comunitatea de la Mântuleasa a asociației Niciodată Singur, prin care a aflat și despre proiectul Grădina Revoluției. A mai participat aici la un atelier de tricotat și croșetat, unde li s-au alăturat și câțiva tineri dornici să învețe.

„Interacțiunea asta cu tinerii ne face bine, nouă, la vârsta noastră”, spune Liliana.

Liliana, 75 de ani, croșetează în Piața Revoluției, la unul dintre atelierele organizate în Grădina Întâlnirilor. FOTO: Norbert Nemeș

Tocmai întâlnirile de felul acesta sunt importante pentru ea. Liliana are 75 de ani de ani, iar acasă își ocupă timpul cu animalele pe care le are, citește, mai croșetează și iese de trei-patru ori pe zi la plimbare cu cățelușa sa. Mai vorbește cu vecinele sau cu oamenii pe care îi întâlnește în parc, dar spune că „e altceva când ai o întâlnire organizată”. 

În Piața Revoluției, diferența dintre a avea sau nu un loc care să-i aducă pe oameni împreună i se pare și mai vizibilă. În mod obișnuit, Liliana nu vede piața ca pe un loc în care să se oprească. Dimpotrivă.

„Când e fără viață, când nu e ca acum, e o parcarea. Ea te înlătură. Asociația a numit proiectul mare Grădina Revoluției. Grădina te adună, te face să te simți bine”. 

Într-o zi obișnuită, dacă ar fi trecut prin Piața Revoluției, Liliana spune că nu ar fi avut niciun motiv să se oprească. Pentru ea, ar fi fost doar „un loc de fugă”. Plantele, locurile de stat și oamenii care se întâlnesc aici schimbă, însă, felul în care privește piața. 

„Uitați, vedeți și dumneavoastră: se oprește lumea, se uită, admiră. Altfel, e de trecut repede, în fugă, la ce treburi ai”. 

Comunitatea care te ține în mișcare 

Sub pavilion, discuțiile continuă.

„E tare frumoasă culoarea asta. E frumoasă pentru brăduți”, spune Victorina Enciu, în vârstă de 71 de ani, și arată spre o decorațiune roșie.

Victorina a preluat un model început de altcineva – nu știe de cine –, pe care urmează să-l transforme într-un fular. Se uită la felul în care a fost lucrat înaintea ei.

„E lucrat mai lălăit”, îmi spune. 

La rândul ei, Victorina a mai venit în Piața Revoluției și cu alte ocazii. Prima dată a ajuns aici pentru voluntariat, la începutul anului, fără să știe prea bine ce urma să facă, tot prin intermediul Asociației Niciodată Singur. A primit un clește, mănuși și un sac și a început, alături de ceilalți voluntari, să strângă gunoaiele din piață.

De atunci a revenit. Iar oamenii pe care i-a întâlnit aici au devenit unul dintre motive.

„Imediat mi-am făcut prietene și, în clipa în care au spus că au nevoie de un voluntar, întotdeauna am fost alături de ei”. 

Astăzi a venit să croșeteze. Dacă atelierul nu ar fi existat, marțea ei ar fi arătat cu totul altfel.

„Aș fi stat în pat și n-aș fi făcut nimic. Aș fi lenevit”. 

Nu pentru că Victorina ar sta, în general, prea mult locului. Spune că merge zilnic între 7.000 și 10.000 de pași și că pleacă singură prin București, cu telefonul în mână, fotografiind ce îi atrage atenția. Iar dacă găsește ceva de făcut pe drum, „mă lipesc”, spune ea. Îi place să fie printre oameni și să se implice.

Victorina Enciu, 71 de ani, lucrează la un fular început de altcineva, în timpul atelierului de croșetat din Piața Revoluției. FOTO: Norbert Nemeș

Cât de mult înseamnă să fie printre oameni și să simtă că aparține, o întreb pe Victorina?

„Foarte mult, că sunt foarte vorbăreață”, răspunde ea. 

În Piața Revoluției, Victorina și-ar dori ca oamenii să aibă mai multe motive să se oprească. 

O știe de mult timp în forma de astăzi și, când se uită în jur, primul lucru pe care și l-ar dori sunt mai mulți copaci. Chiar și pavilionul sub care stăm acum i se pare mai degrabă un înlocuitor pentru ceea ce ar trebui să existe aici.

„Ar fi trebuit să nu fie chestia asta și să fi fost umbra pomilor. Ar fi fost mult mai frumos”. 

Când o mai întreb dacă Bucureștiul are suficiente locuri în care oamenii să se poată opri, întâlni și face ceva împreună, Victorina nu stă prea mult pe gânduri. 

„Nu. Nu sunt”. 

O primă schimbare ar putea începe, în viziunea ei, chiar în locul în care ne aflăm. În Piața Revoluției, Victorina ar începe cu parcarea: „Eu aș elimina-o complet”.

Își amintește din nou de prima zi în care a venit aici ca voluntar și a strâns gunoaiele împreună cu ceilalți. În timp ce ei curățau piața, povestește ea, unii dintre cei care foloseau parcarea aruncau alte resturi în urma lor.

„Parcă făceau intenționat. Mi-a lăsat un gust amar.” 

„Când vezi un beton, nu e una cu un pom”

Sanda Săvulescu a început și ea să lucreze la un fular, pe care nu se grăbește să-l termine. „Încet, încet, voi vedea când îl voi termina”, spune, după ce astăzi a încercat și alte modele de croșetat.

În urmă cu aproximativ doi ani, viața ei de zi cu zi începuse să aibă tot mai multe ore libere. Fusese obișnuită să aibă mereu activitate, dar cum nepoții au crescut și au plecat la școală, Sanda, trecută de 60 de ani, a rămas cu foarte mult timp liber. 

„Aveam foarte mult timp mort de umplut și nu-mi găseam locul”. 

Sanda Săvulescu a venit la atelier în căutarea unor activități prin care să-și ocupe timpul și spune că cel mai mult contează ocazia de a sta afară și de a socializa. FOTO: Norbert Nemeș

Așa a ajuns să caute activități în care să se implice și, în cele din urmă, a dat de atelierul din Piața Revoluției. După aproape două ore petrecute aici, spune că cel mai mult contează faptul că este afară și împreună cu alte persoane.

„Am socializat cu colegele din jur, am schimbat idei”. 

Pentru Sanda, nevoia asta devine mai importantă odată cu înaintarea în vârstă. Ea încă își vede nepoții, care vin și rămân uneori peste noapte la ea, dar se gândește și la cei care nu mai au pe nimeni aproape.

„Sunt persoane care nu au pe nimeni și atunci le e foarte, foarte greu”. 

De aceea, când vorbește despre comunitate, o reduce la o întrebare foarte simplă:

„Acasă stai la televizor, cu cine vorbești? Nu ai cu cine”. 

Sanda se uită la Piața Revoluției prin prisma acestei nevoi. Transformarea temporară a unei bucăți din parcare i se pare „binevenită”, iar diferența o descrie simplu: „Când vezi un beton, nu e una cu un pom”. 

Șapte zile cu mai puține mașini în centru

Piața Revoluției nu a fost de la început în planurile Străzi pentru Oameni. 

Teodora Ștefan, președinta asociației, povestește că atenția lor era îndreptată mai degrabă spre Calea Victoriei, unde își doreau ca pietonalizarea începută prin programul Străzi Deschise să devină permanentă. Pentru că un astfel de demers este însă dificil și durează, au început să caute un spațiu mai mic în care să testeze o schimbare. Așa au ajuns în Piața Revoluției.

„Aveam o echipă mică care se gândea cum am putea valorifica spațiul ăsta, dar, sincer, nici noi nu știam. Tot ce vedeam era o mare parcare”, spune Teodora.

Pe măsură ce au început să lucreze la proiect, perspectiva s-a schimbat. Au descoperit istoria locului, dar și comunitățile care îl folosesc deja și felurile diferite în care piața ar putea fi folosită. 

Inițial se gândeau la o amenajare pentru skaterii care vin aici. „Ne-am dat seama că spațiul ăsta e mult mai important și merită mai mult decât atât”, spune Teodora.

O reacție asemănătoare a avut și Simona Mihalca, co-organizator al proiectului Grădina Revoluției, când s-a alăturat asociației.

„Am zis și eu: «Piața Revoluției... se mai poate face ceva acolo?» Dar odată ce începi să-ți imaginezi locul altfel îți dai seama că poate oferi mai mult. Și atunci începi să-ți dorești mai mult de la el”. 

Piața Revoluției a intrat în atenția Asociației Străzi pentru Oameni în timp ce organizația căuta un spațiu mai mic în care să testeze noi moduri de folosire a spațiului public. FOTO: Norbert Nemeș

Deocamdată, acel „mai mult” ia forma unor experimente temporare. Asociația a mai eliberat Piața Revoluției de mașini pentru diferite evenimente, dar săptămâna 21-27 septembrie a fost prima dată când o parte din piață a rămas fără mașini mai multe zile la rând. De luni până vineri sunt eliberate cele 12 locuri de parcare, iar în weekend experimentul se extinde și asupra unei părți mai mari a parcării.

„Hai să vedem ce se întâmplă dacă închidem parcarea și dăm spațiul oamenilor, pentru că nu poți să știi până nu testezi”, explică Teodora.

Un astfel de test a avut loc și în decembrie, timp de două zile. După ce majoritatea mașinilor au plecat, zece au rămas pe loc. Organizatorii au descoperit că erau nefuncționale. A durat aproximativ jumătate de zi să afle cui aparțin și alte câteva ore să fie scoase din parcare.

„Dacă noi n-am fi făcut exercițiul ăsta, n-ar fi știut nimeni”, spune Teodora.

Asta nu înseamnă, spune ea, că parcările nu sunt utile. Experimentul încearcă mai degrabă să arate ce se întâmplă atunci când același spațiu este folosit altfel.

„E un trade: lăsăm spațiul să fie funcțional și îl folosim ca parcare – și, da, e util – sau îl folosim altfel?”

De ce trecem prin Piața Revoluției, dar nu ne oprim? 

Înainte să înceapă intervențiile temporare din Piața Revoluției, cei de la Străzi pentru Oameni au încercat să afle cum se raportează bucureștenii la acest loc. Au organizat unsprezece întâlniri cu persoane din categorii diferite. Una dintre întrebări a fost ce îi face pe oameni să se oprească sau, dimpotrivă, să treacă mai departe.

Răspunsurile au scos în față două probleme care apăreau frecvent: mașinile și curățenia. La acestea se adăugau traficul și zgomotul de pe Calea Victoriei.

„Ne ziceau: «De ce m-aș opri? E o mare parcare»”, povestește Teodora.

Pentru unii, problema începe chiar înainte să ajungă în piață. Teodora spune că inclusiv organizarea unei întâlniri cu persoane cu dizabilități a fost dificilă, pentru că participanților le-a fost greu să ajungă la locul întâlnirii. Experiența le-a arătat că accesibilitatea trebuie să facă parte din discuția despre cum ar putea fi schimbat spațiul.

Simona Mihalca, co-organizatoare a proiectului Grădina Revoluției, vede și alte lucruri care lipsesc astăzi din piață. Sunt puține motive să rămâi aici: nu ai suficientă umbră, locuri în care să te așezi lipsesc și nu există acces ușor la apă și la o toaletă.

„În plus, cu atâta beton, peste vară se face extrem de cald”, spune Simona.

Mașinile, lipsa locurilor de stat, a umbrei și a accesului ușor la surse de apă sunt câteva dintre motivele pentru care oamenii spun că nu se opresc în Piața Revoluției. FOTO: Norbert Nemeș

Nu doar felul în care este amenajată piața îi face pe oameni să treacă mai departe. În focus-grupurile cu elevi și studenți, Teodora spune că unii dintre participanți nici nu se gândiseră că ar exista ceva de văzut aici, deși se află într-unul dintre locurile importante pentru istoria recentă a Bucureștiului.

De aici a apărut și expoziția temporară despre Revoluție instalată în piață. Simona spune că și-ar dori ca astfel de informații să rămână aici și după încheierea evenimentului, fie printr-o expoziție permanentă, fie prin alte forme prin care cei care trec să poată afla ce s-a întâmplat în acest loc.

Piața Revoluției a fost mult timp Piața Palatului, numele venind de la Palatul Regal de pe Calea Victoriei. Carol I a locuit aici, în fosta casă a familiei Golescu, iar spre sfârșitul secolului al XIX-lea clădirea a fost transformată într-un palat regal. După un incendiu care a distrus corpul central în 1926, palatul a fost reconstruit în anii ’30, iar noua clădire a fost inaugurată în 1935.

Piața a fost de-a lungul timpului un loc de întâlnire, mitinguri și demonstrații, dar și un spațiu strâns legat de puterea politică. După abdicarea Regelui Mihai și proclamarea Republicii Populare Române, la 30 decembrie 1947, Piața Palatului a devenit Piața Republicii. În perioada comunistă, în imediata apropiere s-a aflat sediul Comitetului Central al Partidului Comunist Român, clădire care avea să devină unul dintre locurile centrale ale Revoluției din 1989.

Pe 21 decembrie 1989, Nicolae Ceaușescu a organizat aici mitingul care s-a întors împotriva regimului, iar în ziua următoare a fugit cu elicopterul de pe clădirea Comitetului Central. Piața a devenit unul dintre punctele centrale ale Revoluției din București, iar după 1989 a primit numele de Piața Revoluției.

După ce dispar pavilionul și ghivecele, rămâne întrebarea amenajării 

Cele 12 locuri de parcare sunt puține în raport cu întreaga piață, dar se află într-un punct care ar putea lega cele două zone pietonale din jur. Simona Mihalca își imaginează aici „o insulă verde și un pic de oază”, un prim spațiu câștigat între suprafețele ocupate acum de mașini.

O schimbare permanentă ar funcționa, însă, diferit față de intervențiile de câteva zile, adaugă Teodora. Acum, oamenii trebuie chemați aici tocmai pentru că sunt obișnuiți cu locul în forma sa actuală.

„Temporar, e nevoie de cineva să mobilizeze, pentru că oamenii știu că aici e o parcare. Nimeni nu știe că aici poți face și altceva. Și atunci cineva trebuie să zică: «Vedeți că nu mai e parcare în weekend». Dacă e permanent, infrastructura atrage oameni”. 

O transformare de durată ar presupune alte etape. Teodora face diferența între intervențiile mici, care pot fi realizate mai repede, și schimbarea întregului spațiu, pentru care ar fi nevoie de studii și de soluții profesioniste.

Simona vorbește despre un concurs de soluții care să trateze piața ca întreg. O viitoare amenajare ar trebui, în viziunea ei, să reducă suprafețele de beton, să aducă mai multă vegetație și locuri de odihnă, fără să piardă din vedere istoria locului.

„E nevoie de o gândire care să reprezinte tot ce a fost în acest loc și ce ar putea să fie”. 

Cele 12 locuri de parcare eliberate temporar ar putea deveni, în viziunea organizatorilor, punctul de plecare pentru o amenajare permanentă, cu mai multă vegetație și locuri de stat. FOTO: Norbert Nemeș

Orice schimbare mai mare ar trebui făcută, însă, împreună cu administrația. Teodora afirmă că discuțiile purtate până acum nu s-au lovit neapărat de un refuz, ci mai mult de prudența în fața unei transformări greu de anticipat înainte să fie încercată.

„Noi am găsit deschidere. Cumva, e și ceva nou, care nu s-a mai întâmplat, și orice schimbare socială e dificil de făcut. Autoritățile sunt mai degrabă temătoare decât închise. E greu să-ți imaginezi și de asta am zis: «Ok, înțelegem, hai să vedem». Sunt unele întrebări la care putem să aflăm răspunsul treptat”. 

Deocamdată, proiectul funcționează cu un buget mic și cu sprijin din mai multe direcții. Teodora spune că pavilionul și mobilierul au fost plătite de asociație din fondurile strânse prin Formularul 230, sponsorizări și donații, în timp ce o parte dintre lucrurile aduse în piață au venit de la parteneri, cum ar fi plantele, iar expoziția despre comunism a fost susținută de Muzeul Comunismului. O bună parte din munca din spatele proiectului este făcută voluntar, iar printre parteneri se află și Primăria Sectorului 1. 

Acum, cele 12 locuri de parcare sunt din nou ocupate de mașini. Într-o zi obișnuită, oamenii traversează piața spre Calea Victoriei sau Strada Academiei, câțiva locuitori din zonă își plimbă câinii pe peticul de iarbă, iar turiștii se opresc pentru câteva fotografii.

În rest, puține lucruri îi fac pe oameni să rămână aici. Piața Revoluției, cu toată istoria ei, continuă să fie mai degrabă un loc prin care treci decât unul în care te oprești.

Editor: Laura Popa