Cine va fi contracandidatul lui Trump?

Partidul Democrat din Statele Unite se află într-o situație în același timp îmbucurătoare și nefericită.

Este îmbucurător că deține mai mulți potențiali candidați la alegerile prezidențiale din acest an. Dacă unul gafează sau devine necredibil în ochii americanilor, poate fi înlocuit. Partidul nu a pus toate speranțele sale pentru victorie într-un singur coș.

În același timp, există și multă incertitudine strategică. Timp de mai multe decenii, în America a funcționat „regula mijlocului”: cele două partide desemnau candidați la prezidențiale care erau relativ moderați, pornindu-se de la prezumția că votanții cu opinii ideologice radicale sunt puțini.

Victoriile lui Obama și mai ales Trump au dovedit că această regulă nu se mai aplică. Atât la republicani cât și la democrați, “moderații” par a fi lipsiți de vlagă, în timp ce oamenii politici stridenți au succes.

Publicul democrat care rezonează la emoție și dorește reforme majore în societate este, însă, divizat între Bernie Sanders și Elizabeth Warren.

Sanders este promotorul unei platforme vaste, care ar schimba pentru totdeauna societatea americană. Warren, ușor mai convențională, dorește rectificarea unor excese prin schimbarea priorităților sistemului existent.

Deși ambii au avut discursuri dure la adresa Wall Street sau a inegalităților, ideile lui Warren pot fi integrate fără probleme în tradiția politică americană – le percep ca fiind similare cu reformele lui Theodor Roosevelt ce au limitat, acum mai bine de un secol, puterea corporațiilor.

Prin contrast, valorile și propunerile lui Sanders fac parte mai degrabă din bagajul ideologic al stângii europene de dinainte de A Treia Cale, fără temperări și fără cea mai mică simpatie față de capitalism. Există câteva asemănări din acest punct de vedere între el și Jeremy Corbyn, liderul laburiștilor, cei doi fiind de altfel născuți la (doar) 8 ani diferență.

Faptul că Sanders și Warren se află în competiție pentru votanții democrați care simt nevoia unei schimbări majore ar trebui să netezească calea spre succes unui candidat moderat. Dar și aici există o divizare majoră.

Joe Biden, vicepreședintele lui Barrack Obama, este un politician versat, care deține o notorietate majoră și are susținerea multor organizații statale. Dar la alegerile primare din Iowa cu care a început procesul de desemnare al candidatului partidului, Biden a terminat pe locul 4.

Câștigătorul a fost în mod neașteptat Pete Buttigieg, un veteran al războiului din Afghanistan care a absolvit Harvard și care a anunțat în mod public în urmă cu câțiva ani că este homosexual. Ce susține el în legătură cu subiectele de interes pentru votanții democrați, așa cum au fost ele identificate pe baza sondajelor?

Buttigieg este moderat în legătură cu subiectul sănătății, dar dorește reîncadrarea SUA în cadrul legislativ global având de-a face cu schimbările climatice. Prin comparație Biden a avut o campanie deocamdată săracă în idei.

Peste întreaga campanie de alegere a candidatului democrat la președinție plutește umbra lui Michael Bloomberg, un miliardar fost primar al New York-ului, care cheltuie – în timp ce citești aceste cuvinte – zeci de milioane de dolari pe reclame TV sau în spațiul online.

Bloomberg dorește să fie candidatul democraților dar a decis să nu participe la alegerile primare din Iowa și nici la dezbaterile televizate, respingând componente importante ale sistemului de selecție.

Fiecărui candidat îi lipsește ceva. Conform exit poll-urilor din Iowa, Sanders este extraordinar de popular în rândul democraților cu vârsta sub 30 de ani – însă doar în rândul lor (în mod ironic, generația căreia îi aparține îl displace profund).

Warren nu a produs energia lui Sanders. Biden este un om al sistemului politic existent prin definiție și riscă să pățească același lucru ca Hillary acum patru ani – adică să nu stârnească vibrația socială necesară învingerii lui Trump.

Buttigieg e o figură proaspătă dar fără resurse majore; fanii lui Sanders și Warren au dezvoltat o antipatie față de lipsa lui de radicalism, antipatie ce îi poate provoca mari probleme în ziua votului. Profilul lui Bloomberg – un capitalist al New York City – este oarecum asemănător cu cel al lui Trump, demobilizând publicul democrat care nu se identifică cu marii bogătași.

Ce urmează?

Până la finele lunii februarie vor avea loc alegeri primare în trei state (11: New Hampshire, 22: Nevada, 29: Carolina de Sud). În mod normal, rezultatele ar trebui să cearnă din candidați, dar nu este exclus să se ajungă, în final, la o luptă surdă și complicată în patru sau în cinci.

Ziua cea mai importantă ar deveni atunci 3 martie, “Super Tuesday”, când votanții democrați din 15 state vor decide pe cine doresc să nominalizeze drept contra-candidat al lui Trump.

Desemnarea candidatului democrat pentru alegerile prezidențiale din acest an are șanse să fie remarcabilă și dintr-un motiv de altă factură decât politica.

De la finele celui de-al doilea război mondial și până acum în Statele Unite au avut loc 18 alegeri prezidențiale.

Să le împărțim: jumătate au avut loc până în 1980 (inclusiv) iar jumătate după aceea. În prima jumătate – adică în primele 9 – au existat 2 scrutine la care vârsta medie a candidaților a fost de peste 59 de ani.

În a doua jumătate, au existat 6 astfel de scrutine. Scena politică americană se bazează din ce în ce mai mult pe politicieni vârstnici. Donald Trump a fost, de altfel, la momentul inaugurării cel mai vârstnic președinte al Statelor Unite. Alegerile câștigate de el în fața lui Hillary Clinton au setat un record cu privire la vârsta medie a candidaților la prezidențiale: 69 de ani și jumătate.

În acest an, un scrutin Trump versus Sanders ar stabili un record nou (vârsta medie: 76 și jumătate), ca și un scrutin Trump vs. Warren (72), Trump vs. Bloomberg (76) sau Trump vs. Biden (75 și jumătate). Buttigieg este singurul candidat democrat important care nu intră în această discuție, având doar 37 de ani.

Informațiile de mai sus, odată puse în context, nu reprezintă în sine ceva uluitor. Vârsta mediană a americanilor a crescut de la 30 de ani după al doilea război mondial la 38 de ani acum.

Clasa politică se adaptează ca atare. Mai există o consecință: în medie, un american trăiește aproape 79 de ani. Există o șansă considerabilă ca viitorul președinte al Americii – fie el Trump, fie unul dintre candidații democrați – să nu își încheie mandatul.

Identitatea vicepreședintelui – adică, în cazul în care Trump pierde, identitatea omului plasat pe locul doi în alegerile primare ale democraților – este deci mai importantă ca oricând în istoria SUA.