Cine (nu) ne mai inspiră. Cum ne putem regăsi lideri în care să sperăm, într-un deșert plin de nulități absolute și mesia contrafăcuți?

Adrian Mihălțianu

Publisher

În 1929, prin semnarea unui tratat prin care se crea statul Cetății Vaticanului, papa de la Roma păstra doar o umbră a puterii teritoriale pe care o avusese conducătorul Bisericii Catolice, cel care dominase cu mână de fier Europa timp de secole.

Dispariția puterii teritoriale nu a însemnat însă și dispariția puterii profunde - cea care nu se exercită prin poliție, armată sau alte instituții, ci prin influențarea minților. Opt papi au fost nevoiți să se adapteze timpurilor și să navigheze scandaluri imense - de la fascism, nazism și apoi amenințarea comunistă, la abuzurile asupra copiilor și laicizarea accelerată a societății europene. Unii dintre ei au eșuat lamentabil, alții au preferat să temporizeze.

Câțiva dintre ei au reușit să și inspire. Papa Ioan Paul al II-lea și Papa Francisc se încadrează în această categorie. Fiecare dintre ei a reprezentat și reflectat chiar o epocă aparte, fiecare dintre ei a avut lipsuri grave, dar și momente de genialitate și mai ales de profundă umanitate, fiecare dintre ei a încercat și reușit să comunice pe limba celor mai mulți dintre enoriași, fiecare dintre ei a reușit să însuflețească milioane de oameni în cadrul unei organizații care părea destinată irelevanței.

Nu o să fac comparații cu liderii religioși ortodocși din ultimii 100 de ani, pentru că aici suntem într-un alt registru, în care Biserica, ca organizație, este de multe ori mai puternică decât patriarhul din capul ei. Din păcate, atunci când apar excepțiile, ele sunt mai degrabă negative - patriarhul Chiril I al Moscovei sau, la noi, episcopul Tomisului arată fața absolut abominabilă a unei biserici politizate și retrograde, cu fața spre Asia, nicidecum a unei organizații preocupate de binele enoriașilor săi, profund integrată în cultura europeană.

Fără curajul unor reforme controversate sau a unei deschideri către modernitate care riscă să laicizeze o bună parte din enoriași sau să ducă chiar la schisme, Biserica ortodoxă română nu a considerat că e cazul să apuce pe calea papilor super curajoși - nici sub comunism, nici după.

Nu avem, așadar, personalități religioase capabile să inspire populația și să-i dea răspunsuri în ton cu timpurile, ci doar legende țesute în jurul unor oameni care au privit mereu către trecut și către o Românie izolată în spațiu și timp, acutizate în ultimul rând chiar la nivel de sectă nedeclarată.

În definitiv, e o alegere clară de a nu moderniza nimic, cu consecințe clare, asumate, în milioanele de români care resping cu vehemență orice ține de modernitate, dar și în milioanele de români tineri care nu se mai regăsesc în această societate care se agață cu hotărâre de trecut și evadează din ea, de prea multe ori cu totul, plecând din țară și alegând Europa, chiar dacă România e deja parte a ei.

Dar lipsa asta de lideri care inspiră nu se rezumă doar la spiritualitatea românilor. Ea se resimte acut și la nivelul liderilor politici și civici. Noi nu am fost în stare nici înainte de 89 să naștem un Lech Walesa sau un Vaclav Havel. Nici măcar un Imre Nagy - când Ceaușescu se rățoia la sovietici în 1968, aceștia știau că la București au un stalinist pur-sânge și l-au lăsat în pace.

Disidența noastră a fost curajoasă, dar anemică și ascunsă sub zeci de straturi - o rezistență prin subînțeles, prin refuzul de a urma linia partidului, iar nu prin luarea ei în răspăr, cu rare momente de revoltă pură precum cea din Valea Jiului, din 1977, sau de la Brașov, din 1987.

Deși marii noștri disidenți merită recunoscuți și prețuiți, adevărul trist e că niciunul dintre ei nu a avut vreodată capacitatea de a penetra straturile groase ale orașelor mici și ale ruralului, ba nici măcar ale cartierelor periferice ale marilor orașe. Doar elitele știau și apreciau ce fac aceștia, în timp ce milioane de români și-au dus viața-n comunism complet ignoranți cu privire la cei care făcuseră pușcărie sau care fuseseră torturați pentru „atitudini dușmănoase”.

Totuși, România nu a fost mereu așa. Țara asta a fost clădită de oameni care au îndrăznit să spere, au reușit să inspire și să treacă la acțiune. Sunt zeci și zeci de personalități înainte de perioada comunistă care pot sta oricând - la nivelul unei țări relativ mici ca România - alături de liderii de gândire europeni.

Poporul i-a răsplătit pe toți aceștia cu pușcării, lagăre, torturi și execuții sumare, iar aceia care au supraviețuit au fost umiliți constant și supravegheați, ca nu cumva să mai ridice vreodată capul. Realitatea tristă este că și disidenții noștri erau mult mai mici decât ai lor tocmai pentru că represiunea executată de români asupra românilor a fost mai dură și mai cumplită decât cea din Polonia, Cehoslovacia sau Ungaria.

După 1989, am sperat că valorile se vor reașeza. Că țara asta nu va mai fi condusă de talpa ei, ci de mințile ei luminate. Că vom putea genera și noi lideri capabili să discute de la egal la egal dacă nu cu omologii lor europeni, atunci măcar cu cei din fostul lagăr sovietic.

Nu a fost așa. Dacă în cultură am reușit, treptat, să ne facem cunoscuți prin câteva personalități din pictură, film, muzică și, mai nou, carte, în politică foarte puținii oameni mari care au îndrăznit să facă acest pas în slujba poporului au fost rapid măturați, murdăriți și călcați în picioare de copiii și nepoții torționarilor comuniști și de colaboratorii acestora. Talpa țării le-a acoperit gura și apoi le-a dat un șut în fund, uneori chiar și fizic.

SCRISOARE DESCHISĂ: Cerem ministrului Culturii să-și precizeze public poziția cu privire la divulgarea pe internet, de către managerul Bibliotecii Naționale, a subiectului la care Emilia Șercan lucrează

Redacția PressOne cere prin prezenta precizarea publică a poziției oficiale a Ministrului Culturii față de conduita managerului interimar al Bibliotecii Naționale a României (BNaR), dl Adrian Cioroianu, care la 29 februarie 2024 a divulgat în mod repetat pe Facebook informații nedestinate publicității despre activitatea profesională a colegei noastre, jurnalista de investigație Emilia Șercan.

România luptă împotriva drogurilor cu strategii de acum un secol. Trei lecții pe care le putem învăța de la alte țări din Europa

Deși țările lumii au evoluat considerabil în ceea ce privește campaniile antidrog care funcționează cu adevărat, în România domină în continuare discursurile vechi chiar și de acum aproape 100 de ani.

Cele mai reprezentate categorii? Exact cele din care se aleg, de obicei, elitele unei societăți: profesorii (8500), preoții (4.200) și medicii (3.600). 80% dintre ei, bărbați. Și mai trist: peste 1000 dintre ei erau artiști. Dintre ei, 110 actori, 50 de regizori, 410 instrumentiști, 210 pictori și 55 de sculptori.

Cu doar 15.000 de angajați, Securitatea ținea sub control în 1989 o rețea activă de 136.000 de informatori, care la rândul ei ținea sub control o populație de 23 de milioane, urmărită preponderent la oraș, acolo unde putea izbucni o revoltă. Doar schimbarea regimului comunist din URSS și demolarea scăpată de sub control a comunismului au dus la prăbușirea regimului din România. Dacă era doar după români, am fi trăit și astăzi, ca în Coreea de Nord, într-un comunism naționalist atent controlat și nivelator, capabil să ucidă pe oricine iese din front și deranjează.

Au trecut totuși 35 de ani de la Revoluție și ne este, în continuare, foarte greu să găsim lideri civici sau politici capabili să inspire părți largi ale populației. Sigur, niciunul nu va beneficia de toate resursele de marketing ale Bisericii Catolice, capabilă să te facă să iubești bărbați altminteri aflați la rândul lor într-o defazare puternică cu societatea, mereu forțați să restrângă din prăpastia căscată între organizația lor și enoriași.

Dar comportamentul nostru față de puținii care reușesc să scoată capul din acest deșert, să promoveze valori cu adevărat europene și să se comporte măcar uman și decent spune totul despre noi. Miștocăreala ne este a doua fire - asta e, poate ne-o asumăm - dar dusă la extrem devine toxică. Atât în cultură, cât și în politică.

Teama noastră de a mai ridica pe un piedestal pe careva și mania noastră de a le găsi neapărat toate hibele posibile (și, desigur, cât se poate de reale) ne face să acceptăm cu greu vârfurile societății noastre, deseori abia după ce aflăm cu mirare că sunt iubite și apreciate de alții, de străini.

De la Herta Müller și Mircea Cărtărescu la Victor Rebengiuc și Marius Manole, de la Adrian Ghenie și Irina Dragomir la Radu Jude și Cristi Puiu, de la Andrei Pleșu și Ioana Pârvulescu la Alexandru Tomescu și Ada Milea, de la Oana Gheorghiu și Carmen Uscatu la Melania Medeleanu și Carmen Gheorghe - ca să fac o minusculă și nedreaptă selecție de nume cunoscute - cu greu găsești recunoaștere pentru acești oameni în afara păturii „de sus”, care strâmbă oricum din nas din varii motive atunci când îi amintești.

Acest dezgust și acest plictis cu privire la elite se răsfrânge și asupra celor care se implică în politică. Iar aici nici n-am curajul să mai amintesc nume, pentru că deșertul e mult mai mare, iar puținii oameni decenți care s-au încumetat să-și pună viața lor personală în bătaia puștii și să intre într-o tăvăleală prin noroi sunt astăzi la fel de detestați de dușmanii lor și de cei care-i votează, mereu dând ochii peste cap.

Nu sunt câtuși de puțin fanul figurilor mesianice - România stă extrem de prost la acest capitol, reușind să producă o serie de clovni siniștri și deosebit de violenți atât înainte de comunism, cât și în timpul dictaturii și chiar și după ea.

Dar parcă mi-aș dori să avem și noi măcar o mână de oameni capabili să gândească viitorul acestei țări fără să le fie frică să meargă printre oameni, care să fie căutați febril de omologii lor europeni atunci când vor strategii pentru această parte a lumii, dar și admirați de către românii de rând, care să vadă în ei o sursă de inspirație, iar nu un nou motiv de zeflemea.

Cred că, din păcate, elitele noastre nu au neapărat o problemă - în afara faptului că provin dintr-o cultură mică și recentă. Cunosc zeci de români din eșaloanele doi ale guvernării și politicii care țin, de fapt, țara asta în spate, reparând disperați tâmpeniile comise de eșalonul unu. Ci problema stă mai ales la modul în care ne raportăm noi la ele, fapt care descurajează teribil orice oameni decenți să-și asume responsabilitatea civică și politică și să facă pasul înainte.

Așa am ajuns ca marile partide ale țării să fie conduse de cei mai proști dintre cei proști, ca până și partidele reformiste să selecteze indivizi lipsiți de orice fel de capacitate de a înțelege lumea și de a articula idei, așa am ajuns ca, în deșertul ăsta de lideri adevărați, oamenii să se repeadă cu sete la prima contrafacere care li s-a prezentat drept ceva real și sincer.

Cred că, din fericire, avem capacitatea de a produce în următorii ani lideri reali, autentici, de anvergură europeană, capabili să țină piept avalanșei de matrioșce împinse aici de o altă țară incapabilă să genereze personalități adevărate, ci numai surogate ale unei dictaturi asiatice imunde care refuză să dispară.

Privind de pe margine la emoția globală dată de moartea papei Francisc, îndrăznesc să sper că și liderii culturali, civici și politici de la noi vor învăța ceva de la el: chiar dacă nu mai ai puterea fizică, teritorială, ai întotdeauna puterea de a inspira și a de-i face pe oameni să strângă rândurile de partea binelui. Totul e să nu te temi de ei, să nu-i disprețuiești, să nu-i judeci dinainte, ci să-i asculți, să le înțelegi temerile și abia apoi să le dai cu curaj soluțiile reale, iar nu cele ușoare, care te compromit.

Dacă mai vrem să avem democrație în România în următorii 10 ani, e cam ultima strigare pentru ca astfel de oameni să intre în politică și să ajungă în vârful partidelor. Dar ca să o facă, trebuie să dăm și noi mai încet nivelul de miștocăreală și vaiet și să-i ajutăm mai mult pe cei care se zbat și acum să o facă, indiferent cât de mult ne enervează. Și să punem presiune pe puținele formațiuni care măcar și-ar pune problema unei reforme: să-i promoveze și să le dea cu adevărat puterea.

Și nu, nu e nevoie să fim 100% de acord cu ei, așa cum nici cu ultimul papă nu puteam fi. Trebuie doar să-i prețuim mai mult și să-i tăvălim mai puțin. Să-i criticăm mai concret și cu speranța că vor asculta, iar nu să-i insultăm doar ca să ne simțim noi bine, până când se vor retrage și ei, prea obosiți să facă față tuturor.

Altminteri va urma o nouă generație de oameni formidabili care vor marca cultura și societatea europeană, dar nu ca reprezentanți ai unei țări recăzute în barbarism, ci doar pe cont propriu, ca întreaga generație care a fost nevoită să fugă din țară în anii 40.

Chiar vrem asta?

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€