Cel mai iubit fiu al gazonului. Nicolae Ceaușescu în fotbal

Cât de interesat era dictatorul comunist Nicolae Ceaușescu de fotbal și cât s-a implicat în acest domeniu?

Dacă amintim că, după cum am mai scris, deja din anii 1950 superviza clubul armatei, viitoarea Steaua, răspunsul nu ar trebui să surprindă. Ceaușescu și familia lui s-au amestecat foarte mult în fotbalul intern.

Fiul cel mare, Valentin, a fost protectorul oficios al Stelei în perioada 1985-1989. Patronajul său a permis clubului din Ghencea să domine fără împotrivire competițiile naționale.

Putea transfera orice jucător din țară (a fost cazul cu Hagi, luat de la Sportul Studențesc pentru Supercupa Europei contra lui Dinamo Kiev în februarie 1987), iar arbitrii le deschideau drumul spre victorie când era nevoie de o mână (sau un fanion și un fluier) de ajutor.

În aceste condiții, nicio mirare că între 1986 și 1989 roș-albaștrii au realizat o serie de 104 meciuri de campionat fără înfrângere, performanță fără termen de comparație la nivel mondial.

Dacă trebuia, meciurile puteau fi prelungite atât cât dura ca Steaua să se impună. A rămas de tristă amintirre meciul disputat în 25 septembrie 1988, la Oradea, împotriva lui FC Bihor (2-3, cu golul decisiv înscris de militari în minutul 98). 

Puteți citi primul episod al seriei despre fotbalul românesc dinainte de Revoluție aici – Fotbal și dictaturi în România.

Suveranul e arbitru

În finala Cupei României din 1988, contra rivalei Dinamo, brigada de arbitri a anulat pentru ofsaid un gol marcat de Steaua în ultimul minut, astfel încât partida ar fi intrat în prelungiri. Nu s-a întâmplat așa.

Nemulțumit de decizie, Valentin Ceaușescu a retras echipa de pe teren la încheierea timpului regulamentar. Pe gazon, trofeul a fost înmânat dinamoviștilor antrenați de Mircea Lucescu, dar a doua zi federația a schimbat rezultatul : golul din ultimele momente ale partidei a fost considerat valabil, iar cupa înmânată Stelei.

Desigur, o asemenea hotărâre, complet neobișnuită într-un sport în care deciziile arbitrilor nu pot fi schimbate după încheierea partidei, a șocat. A circulat în epocă, cu referire la omniprezenta megalomanie a lui Ceaușescu, o parafrază ironică a vechiului dicton fotbalistic : „Înainte arbitrul era suveran, dar acum suveranul e arbitru”.

Valentin nu era însă singurul Ceaușescu din fotbal. Fratele mai mic, Nicu, prim-secretar al Comitetului Județean al Partidului Comunist Român în Sibiu (adică șeful județului) din 1987 până în decembrie 1989, a împins de la spate echipa locală Inter spre promovarea în prima divizie în 1988.

Alți membri ai clanului Ceaușescu patronau FC Olt Scornicești, echipa din satul natal al celui mai iubit fiu al poporului. Pentru a urca în divizia B, FC Olt a câștigat un meci cu 18-0, spre a face diferența la golaveraj față de o altă echipă cu același număr de puncte.

La Scornicești, transformat în oraș, dar a cărui populație nu a depășit niciodată 15000 de locuitori, s-a construit un stadion cu 25000 de locuri. FC Olt Scornicești și Victoria București, o altă echipă artificială înființată de miliție, au fost desființate imediat după schimbarea de regim din decembrie 1989, iar returul campionatului s-a disputat cu doar 16 echipe. 

Cele mai bune rezultate internaționale ale cluburilor românești au fost obținute pe baza unui sistem extrem de corupt și autoritar, în care cei mai buni jucători din țară erau concentrați la echipele armatei și Securității.

Controlul presei era atât de strict încât până și cotidianul Sportul a dedicat prima pagină din 8 mai 1986, ziua de după finala Cupei Campionilor Europeni câștigate de Steaua, performanță inegalată și inegalabilă, celei de a 65-a aniversări a Partidului Comunist Român, cu un portret al lui Nicolae Ceaușescu și o poezie aniversară.

Doar în josul paginii, cu litere mari, se titra: „Steaua a câștigat Cupa Campionilor Europeni!” Câteva zile mai târziu, Ceaușescu i-a decorat pe fotbaliști și i-ar fi sfătuit să se antreneze mai mult, pentru ca următoarea dată să nu mai aibă nevoie de loviturile de departajare spre a se impune.

Lupta pentru supremație în fotbalul românesc presupunea și o confruntare în umbră între arcanele puterii. Dinamo își constituise o rețea de cluburi vasale, spre a o ajuta să depășească Steaua.

La sfîrșitul anilor 1980, în Divizia A se luptau două tabere: cooperativa Dinamo (Dinamo, Victoria București, Flacăra Moreni, Corvinul Hunedoara) și Steaua cu sateliții ei (FC Olt Scornicești, ASA Târgu Mureș). Aceasta din urmă triumfa datorită intervențiilor directe ale clanului Ceaușescu. 

Dinamo găsise o altă cale de a dobândi recunoaștere internațională. Atacanții săi Dudu Georgescu (1974-1975 și 1976-1977), Rodion Cămătaru (1986-1987), ba chiar și micuțul mijlocaș Dorin Mateuț (1988-1989) au câștigat Gheata de Aur acordată celui mai bun marcator din toate campionatele europene.

Metodele prin care au fost repurtate aceste trofee erau desigur ilicite – meciuri trucate, iar în 1990 lui Cămătaru i s-a retras distincția. Manevrele oculte ale cluburilor românești și corupția încurajată de oficialități au cântărit serios în suspendarea Ghetei de Aur între 1991 și 1996.

Când acordarea Ghetei a fost reluată, regulile au fost schimbate prin instituirea unui sistem de coeficienți, astfel încât din 1997 ea a revenit numai unor jucători din campionate occidentale. 

Pui de daci cu crampoane

Național-comunismul lui Ceaușescu a reluat și politica din 1940 de românizare a fotbalului. Doar că de data aceasta nu mai era vorba de evrei (pentru că aceștia oricum fuseseră vânduți statului Israel sau răscumpărați de rudele din alte țări, cu efectul cvasi-dispariției comunității din România), ci de maghiari.

Ei nu mai erau excluși din fotbal, ci li se schimbau numele spre a suna mai neaoș românești, cu precădere pentru cei care erau selecționați în echipa națională sau jucau la cluburile militare.

Fundașul Lajos Szatmári a fost rebotezat Ludovic Sătmăreanu încă din anii 1960. László Bölöni, primul român care a depășit borna celor 100 de selecții în națională și căpitan al Stelei în finala de la Sevilla 1986, a devenit Ladislau Bölöni.

József Vígh a jucat la Steaua și sub tricolor ca Iosif Vigu. Spre sfârșitul anilor 1980, când Victoria București, clubul miliției, se ridicase din neant la statutul de a treia forță din campionat, doi fotbaliști din minoritatea maghiară au primit la transfer o nouă identitate.

Jucătorii Victoriei erau angajați oficial ca milițieni, dar maghiarii nu mai erau acceptați la încadrare. Așa că peste noapte Sandor Kulcsar a devenit prin banală transliterare Alexandru Culcear, însă Ernest Székely a primit un nou buletin de identitate cu numele complet schimbat de Dan Daniel. 

Nu doar maghiarilor li se preschimbau numele. Gheorghe Ceaușilă a figurat ani de zile în casetele tehnice publicate în presă drept C. Gheorghe. Cenzura a vegheat ca numele atacantului să nu fie perceput drept o persiflare a conducătorului suprem.

Ironia sorții, antrenorul Stelei în 1986 era Emeric (Imre) Jenei, maghiar la fel ca László Bölöni; apărarea era condusă de liberoul Miodrag Belodedici, etnic sârb, iar eroul de la loviturile de departajare a fost Helmuth Duckadam, etnic german, care a parat toate cele patru penaltiuri executate de jucătorii Barcelonei.

Performanțele sportive erau inevitabil instrumentalizate de propaganda regimului. Când România s-a calificat la turneul final al CM 1990, în noiembrie 1989, în numele jucătorilor și antrenorilor s-a trimis o telegramă către Ceaușescu, publicată de presă, în care i se transmiteau „cele mai alese sentimente de nețărmurită dragoste, profundă stimă și nemărginită recunoștință” și era dedicată reușita Congresului XIV al PCR. Iar aceasta nu era o excepție, ci regula.

Răzvrătiții din tribune

Într-o societate totalitară precum România, în care spațiul privat era practic anihilat, stadioanele au constituit pe alocuri insule de libertate.

Grupările de suporteri, galeriile erau printre foarte puținele forme de organizare mai puțin controlate de autorități și mai ales de temuta Securitate.

Unele cluburi au căpătat chiar o aură subversivă, plătită cu titluri ratate prin manevre de culise sau retrogradări (Universitatea Craiova, Politehnica Timișoara, Rapid București).

A fost cazul Universității Craiova, de la jumătatea anilor 1970 până spre mijlocul deceniului 1980, care a pierdut de mai multe ori campionatul în favoarea lui Dinamo și a rețelei acesteia de influență care cuprindea alte echipe, arbitri și oficiali.

Perioada de maximă înflorire a „campioanei unei mari iubiri” coincide cu cea în care ministrul de externe (1978-1985) Ștefan Andrei a încercat să îi ofere protecție și să contrabalanseze, cu mijloacele limitate de care dispunea, puterea nevăzută a grupărilor militare.

În cei șapte ani de ministeriat ai olteanului, Craiova a câștigat două titluri, trei cupe, a ajuns în semifinalele Cupei UEFA și nu a mai cedat jucători către cluburile bucureștene.

În noiembrie 1987, Politehnica Timișoara învingea pe teren propriu Dinamo al lui Mircea Lucescu și îi compromitea astfel șansele, oricum reduse, de a cuceri titlul. Ca represalii, rețeaua Dinamo s-a mobilizat și, la sfârșitul sezonului, Politehnica lua calea diviziei secunde.  

În ciuda „dosarului de cadre” bun, de emanație a clasei muncitoare interbelice, ba chiar a ceferiștilor, corp de meserii la care Partidul Comunist a avut o oarecare priză, Rapid București nu s-a numărat vreodată printre favoritele regimului.

A câștigat un singur titlu, în 1967. Giuleștenii au retrogradat chiar de mai multe ori (1951, 1954, 1974, 1977, 1989), ultima dată chiar în anul prăbușirii lui Ceaușescu.

Nici măcar stadionul nu a fost reconstruit, lucrările de închidere a „potcoavei” începând la mijlocul anilor 1980 și fiind terminate în anii 1990.

Mai mult, pentru o lungă perioadă inițială (1945-1958), până și numele de Rapid a fost dat la o parte, alb-vișiniii evoluând sub denumirile de CFR sau Locomotiva Grivița Roșie.

Primul conducător comunist al României, Gheorghe Gheorghiu-Dej (1901-1965) era la bază ceferist și ca atare rapidist. Dar sprijinul său nu s-a materializat decât prin iertarea lui Titus Ozon, jucător care fusese exclus din activitatea fotbalistică în 1958.

Un an mai târziu, Dej a anulat măsura, cu condiția ca Ozon să joace pentru Rapid. Alt șef comunist cu simpatii rapidiste, Gheorghe Apostol, procedase la fel cu doi foști jucători de la Carmen, Bazil Marian și Valentin Stănescu, prinși când încercau să treacă pe ascuns granița. 

Rapid a jucat șase ani la rând în divizia secundă (1977-1983). Stadionul Giulești a fost suspendat cu anii. Totuși, susținerea populară s-a menținut la cote înalte.

În 1983, rapidiștii puneau pe picioare primul comitet al suporterilor din țară. Li se dusese vestea pentru limba ascuțită și scandările care provocau pe față autoritățile comuniste.

În sezonul 1978-1979, în divizia secundă, Rapid juca acasă cu FC Olt Scornicești. Suporterii au dat drumul la pisici pe gazon, pentru că la Scornicești atacant era Șoarece. Ba chiar l-au ironizat pe Ceaușescu.

Celebră a rămas și altă scandare din lungii ani de surghiun în a doua divizie. Un sector de tribună iniția dialogul cu: „Cine ne-a băgat în B?”, iar după un moment de tăcere, alt sector izbucnea aparent entuziast: „Ceaușescu – PCR!”, sloganul omniprezent de la mitingurile regizate de Partid. 

Spre sfârșitul anilor ’80, la un meci împotriva Stelei, rapidiștii au plusat cu: „Noi vi-l dăm pe Damaschin/ Voi ni-l dați pe Valentin”. Damaschin era atacantul central al Rapidului. De la Steaua, tribuna vișinie îl identifica drept cel mai bun jucător pe Valentin Ceaușescu, fiul dictatorului și protectorul grupării militare. 

În mai 1987, după un egal pe teren propriu cu Steaua, Dinamo rămânea pe locul doi în clasament, la nouă puncte de rivali. Cum mai erau doar șapte etape de jucat, clubul Securității și-a fixat un nou obiectiv: Gheata de Aur pentru Rodion Cămătaru, care marcase până la acel moment 23 de goluri.

În meciurile rămase, Dinamo a mai câștigat doar șase puncte, dar marca de 23 de ori, dintre care 21 prin Cămătaru. În ultima etapă, Rapid învingea pe Dinamo în Giulești cu 4-3.

Cămătaru înscria de trei ori. Fiecare gol al său era sărbătorit de suporterii Rapidului prin aruncarea de încălțări vechi pe gazon, o ironie transparentă la adresa Ghetei de Aur trucate.

Scandările tribunei accentuau grotescul spectacol: „Cămătaru Rodion/ Nu iei gheată, iei șoșon!”, „Cămătaru hai pe noi/Să ne dai și golul doi”, ba chiar îl invocau pe Anton Polster, atacantul Austriei Viena depășit fraudulos de Cămătaru: „Toni Polster, unde ești,/ Să vezi circul din Giulești?” În 1990, suporterii Rapidului proclamau cu mândrie: „Galeria lui Rapid/ N-a fost membră de Partid”.

Fugarii

Regimul comunist îi ținea sub strictă supraveghere pe fotbaliști, spre a nu rămâne în Vest. La deplasările în Occident, echipele erau însoțite de angajați ai Securității. Unii jucători au reușit totuși să evadeze.

În 1980, fostul internațional Dan Coe (un stâlp al Rapidului, retras din activitatea de fotbalist) solicita azil politic în Germania Federală. La puțin timp după un interviu pentru Radio Europa Liberă, în care criticase dur dictatura lui Nicolae Ceaușescu, Coe a fost găsit spânzurat în fața ușii apartamentului său din Kőln. Aparenta sinucidere a părut suspectă multora.

Marcel Răducanu, atacantul international al Stelei, a ales și el libertatea după un amical al naționalei la Dortmund, în 1981. După o suspendare de un an, a jucat la Borussia Dortmund (1982-1988) și FC Zürich. Cum Răducanu era încadrat în armată, cu gradul de căpitan, a fost considerat dezertor și condamnat în contumacie la șase ani de închisoare.

În decembrie 1988, liberoul Miodrag Belodedici, cîștigător cu Steaua al Cupei Campionilor, nu se mai întorcea dintr-o vizită de două săptămâni la rudele din Serbia. Jucătorul de clasă mondială este etnic sârb și visase din copilărie să joace pentru Steaua Roșie Belgrad.

După un an de suspendare, și-a putut îndeplini dorința. În 1991, devenea primul jucător din lume care câștiga Cupa Campionilor Europeni cu două echipe diferite (și cât de improbabile aceste succese!).

În România, fusese și el condamnat in absentia la zece ani de închisoare, ca trădător. După revoluția din 1989, sentința este casată și revine în echipa națională în 1992.

Fuga lui Belodedici, dar și cea a Nadiei Comăneci în SUA, în decembrie 1989, au știrbit serios deja ciobita imagine internațională a regimului Ceaușescu. Exemplele pe care le-am dat mai sus nu sunt singulare : și alți fotbaliști mai puțin celebri au rămas în Occident.

Jucăria dictatorilor și supapă de evacuare a presiunii sociale

Autoritarismul românesc, sub toate formele sale istorice, a perceput fotbalul drept un instrument util. Acesta a servit atât pentru propaganda internă, cât și ca vector de imagine externă. De la Carol II la Nicolae Ceaușescu, dictatorii i-au utilizat potențialul de mobilizare popular.

Atât Carol II, cât și Ceaușescu erau conectați la sfera fotbalistică prin cercul apropiat (omul de încredere pentru rege, familia pentru tiranul comunist).

Au instrumentalizat fotbalul spre a proiecta imaginea unei țări unite, care își adoră liderul, iar minoritățile naționale le percepeau ca un risc pentru interesele lor și ca atare le-au exclus sau limitat vizibilitatea în fotbal.

Concentrarea celor mai buni jucători în cluburile militare a dus la rezultate internaționale notabile în anii 1980, când național-comunismul românesc, axat pe cultul personalității lui Ceaușescu, se afla în plin proces de restalinizare, pe când Europa Centrală și de Est sub influență sovietică se angaja pe drumul reformelor.

Performanțele sportive, inclusiv cele fotbalistice, alimentau teoria superiorității modelului social românesc față de cel al Occidentului decadent.

Sub comunism, fotbalul funcționa și ca mecanism de control social. El furniza divertisment maselor, dar le și stimula să se defuleze fără pericol pentru regim.

Fotbalul constituia o oglindă fidelă a societății: corupția era endemică, iar cluburile militare (Steaua, Dinamo, Victoria) se aflau pe un piedestal față de cele circumscrise autorităților civile.

Totul era controlat de la vârf, astfel încât imprevizibilitatea specifică sportului era drastic limitată. Clasamentul campionatului reflecta balanța de moment a puterii, rezultată din confruntarea între oficialii de rang înalt (din armată, Securitate, miliție, Partid), tranșată prin metode total ilegale : trucarea meciurilor, coruperea arbitrilor, utilizarea sistemului penal și a recrutărilor pentru efectuarea serviciului militar obligatoriu ca mijloace de înregimentare a celor mai buni jucători. 

Căutarea prestigiului internațional, pe fundalul crescândei izolări a României din anii 1980, putea justifica orice abuzuri. Nici măcar ridicolul nu mai era o frontieră, după cum o ilustra goana după Gheata de Aur. În acest context, echipele nealiniate (Universitatea Craiova, Rapid, Politehnica Timișoara) erau evident persecutate, mai ales în ultimii ani ai dictaturii lui Nicolae Ceaușescu. 

Fotbaliștii erau figuri foarte populare în societatea românească, iar fuga lor în Vest crea probleme de imagine regimului, în special în anii 1980 când lipsurile de tot felul duseseră nemulțumirea populației la cote de alarmă.

Grupurile organizate de suporteri, galeriile, au constituit una dintre puținele expresii veritabile ale libertății de întrunire și erau mai puțin controlate/ infiltrate de autorități. Astfel, ele au oferit prilejuri, fie și efemere, de exercitare a libertății de exprimare, un spațiu al subversiunii.

Critica deschisă a sistemului și sarcasmul erau frecvente în galeriile Rapidului și Politehnicii Timișoara. Ele au reprezentat embrioane de societate civilă într-o lume complet controlată, chiar dacă au fost excepții în peisajul general al fotbalului românesc.

De aceea, aceste două cluburi au fost constant persecutate în ultimii ani ai domniei lui Ceaușescu.

Pentru regim, gazonul era o arenă politică la fel ca oricare alta, iar miza era controlul absolut și reducerea la tăcere a vocilor disonante.

Citește și

Fotbal și dictaturi în România.

Balonul, secera și ciocanul: fotbalul românesc în comunism.