Helmuth Duckadam a intrat în legendă în 1986, când a apărat toate cele 4 penalty-uri din finala Cupei Campionilor din 1986 FOTO captură YouTube

Balonul, secera și ciocanul: fotbalul românesc în comunism

A fost comunismul epoca de aur a fotbalului românesc?

Nu puțini par a crede asta. Dar, de fapt, vreme de peste două decenii și jumătate, după 23 august 1944 și începutul comunizării României, fotbalul s-a chinuit fără mare succes să atingă nivelul performanțelor dintre cele două războaie mondiale.

Într-un articol din urmă cu cîteva săptămâni, schițam raporturile balonului rotund cu dictaturile regală și legionară. Îi vom explora azi parcursul sub regimul comunist, care a naționalizat și fotbalul, nu numai mijloacele de producție.

Profesionismul, o rămășiță capitalistă, este interzis în 1948. Toți fotbaliștii și antrenorii devin, peste noapte, amatori (de fapt profesioniști deghizați). Multe cluburi de tradiție, precum Chinezul, Ripensia, Venus sau Carmen sunt desființate sau dispar prin fuziuni forțate. 

Autoritățile comuniste înființează cluburi noi după modelul sovietic. În iunie 1947, armata își înființează clubul sportiv ASA (apoi CSCA, CCA și din 1961 Steaua), a cărui echipă de fotbal primește un loc direct în prima divizie, prin excluderea lui Carmen București, echipa avocatului Ionel Mociorniță.

Primul meci de fotbal dintre o echipă muncitorească română şi o echipă sovietică. Printre spectatori, Gh. Gheorghiu Dej, I.Gh. Maurer ş.a. pe terenul de sport al Laromet-ului (Vasiliev Vladimir). (1 iunie 1945). Sursa: Fototeca online a comunismului românesc, cota 187/1945(183/1945)

Un an mai târziu, Ministerul de Interne își întemeiază propria grupare, și ea acceptată direct în întâiul eșalon : Dinamo. Echipa de fotbal a contopit forțat două entități antagoniste: Ciocanul, reprezentanta comunității evreiești bucureștene, și Unirea Tricolor, clubul din Obor cu simpatii legionare.

Armata și miliția, prin brațele (sau picioarele) lor sportive, pun sub obroc fotbalul românesc. Prin varii metode, de la alocări de fonduri preferențiale, înrolarea celor mai buni jucători, urmărire penală, trucări de meciuri, mită, șantaj, construirea unor rețele de echipe „prietene” sau de arbitri corupți, Steaua (14) și Dinamo (13) câștigă două treimi din titlurile de campioană până în 1989. 

Ceaușescu, criticat pentru metode nepartinice în fotbal

Transferurile jucătorilor de la un club la altul au fost interzise din 1948 până în 1953. Singura excepție admisă era pentru satisfacerea stagiului militar.

S-a născut astfel un monopol al cluburilor armatei și internelor asupra celor mai buni jucători din țară, recrutați cu sutele spre a slăbi orice potențială concurență.

Deja, în mai 1953, o ședință a Secției de Propagandă și Agitație a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român punea în discuție „unele manifestări nesănătoase în domeniul fotbalului”.

Victoriile erau decise, de multe ori, în afara terenului de fotbal. Sursa foto: Arhiva foto Minerva

Lista era deja lungă: încăierări în tribune între ofițeri de armată și cei de la Interne, intimidarea și mituirea arbitrilor, precum și atitudini neprincipiale ale cluburilor militare față de cele sindicale (în special cele ale minerilor și petroliștilor). 

Tânărul Nicolae Ceaușescu, general-maior, desi nu făcuse stagiul militar, ministru adjunct al apărării și șef al Direcției Superioare Politice a Armatei, responsabil de CCA, este criticat pentru „metode inadmisibile” și nepartinice în fotbal (un articol detaliat aici).

Urmare a acestei întruniri de partid, cluburile satelit ale lui Dinamo sunt desființate, după ce armata hotărâse în pauza competițională de iarnă dintre turul și returul campionatului să își suprime formațiile din țară.

Motivul? Casa Armatei Câmpulung Moldovenesc își învinsese surata mai mare de la București și condusese clasamentul până în ultima etapă a turului. Degrevată de insolenta concurență internă, CCA câștiga titlul.

Amatorismul, o farsă politică

Întreaga structură a fotbalului din lagărul comunist era o farsă politică.

Fotbaliștii din România, la fel ca în URSS, Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană, Polonia sau Ungaria, erau profesioniști deghizați.

Reclamele la Loto erau o palidă imagine a celor din Vest, pentru că banii veneau direct de la stat. Sursa foto: Arhiva fotografică Minerva

Oficial, erau angajați ca ofițeri, gradați, mineri, muncitori, spre a nu contrazice dogma oficială a amatorismului, dar în fapt erau 100% sportivi.

Sportul era unul dintre instrumentele de propagandă din larga panoplie a sistemului comunist. URSS și sateliții ei au investit serios după al Doilea Război Mondial în infrastructura sportivă, dar și în cercetarea medicală consacrată ameliorării performanțelor. Medaliile olimpice sau mondiale serveau teza Partidului unic despre superioritatea societății comuniste față de cea capitalistă. 

La Jocurile Olimpice puteau participa doar sportivii amatori. Cei profesioniști nu erau acceptați, astfel încât „amatorii” estici susținuți de stat au beneficiat până la prăbușirea comunismului de un considerabil avantaj asupra competitorilor amatori din Occident.

Fotbalul era însă sport profesionist de la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar FIFA primise profesioniștii încă de la prima ediție a Campionatului Mondial.

În consecință, cluburile și echipele naționale ale statelor comuniste nu înregistrau aceleași succese ca în alte discipline. Dată fiind popularitatea globală a fotbalului, toate țările comuniste s-au străduit să creeze condiții pentru ca echipele lor să obțină performanțe internaționale, în confruntarea cu profesioniștii vest-europeni sau sud-americani. 

În Republica Populară Română, importanța politică a fotbalului ca vector de imagine externă era deja subliniată în discuțiile din 1953 ale Secției de Propagandă și Agitație a CC al PMR.

Microbiștii își susțineau echipa favorită așa cum se pricepeau, uneori și cu sprijin de la uzină. Sau minister. Sursa foto: Arhiva fotografică Minerva

Generalul  Dumitru Petrescu, veteran comunist și ministru de finanțe, deja implicat în manevrele din 1947 prin care CCA fusese primită în prima divizie, se pronunța avizat: „Pierzând meciurile internaţionale, pierdem şi din punct de vedere politic. Se poate face afirmaţia că fotbalul, cu toate condiţiile favorabile create, nu este la înălţimea prestigiului Republicii noastre.

România comunistă era un stat totalitar. Fotbalul făcea parte din sfera publică, iar toate cluburile se aflau prin urmare sub controlul direct al Partidului.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României. Vrei să ne ajuți?

Susține PressOne

Erau organizate în subordinea unor ministere (Apărare: Steaua, ASA Târgu Mureș; Interne: Dinamo, Victoria București; Transporturi – căi ferate: Rapid, CFR Cluj), a unor instituții de învățământ superior (Universitatea Craiova, Sportul Studenţesc, Politehnica Timişoara, Politehnica Iaşi, „U” Cluj), a sindicatelor (minerit, industrie grea: Jiul Petroșani, FC Baia Mare) sau a unor fabrici, uzine și combinate (UTA Arad, Corvinul Hunedoara, Oțelul Galați).

Autoritățile locale și/sau centrale se implicau în administrarea cluburilor, inclusiv concurând între ele spre obținerea transferului unor jucători, pentru care se duceau puternice lupte de culise. 

Cei mai slabi dintre tovarăși

Și totuși, fotbalul românesc nu se ridica nici măcar la nivelul celui din alte țări comuniste, nicidecum al celui occidental. Sub comunism, echipa națională s-a calificat doar de două ori la Campionatul Mondial: Mexic 1970 și Italia 1990 (performanța a fost obținută  cu o lună înainte de prăbușirea lui Ceaușescu în decembrie 1989).

Notabilă a mai fost prezența la Campionatul European din Franța 1984. Prin comparație, URSS, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia și Iugoslavia au câștigat medalii mondiale, europene, ba chiar olimpice. Bulgaria a ajuns de cinci ori la turnee finale mondiale. 

URSS a câștigat ediția inaugurală a Campionatului European din 1960 și aurul olimpic în 1956 și 1988. Cehoslovacia a triumfat în turneul continental din 1960 și a atins finala CM din 1962 (în afară de cea din 1962, dinaintea instaurării comunismului).

Polonia a repurtat de două ori bronzul mondial, în 1974 și 1982.

Ungaria a jucat mitica finală din 1954 (pe lângă cea din 1938). Bulgaria are un argint (1968) și un bronz (1956) olimpice.

RDG a fost campioană olimpică în 1976, dar și vicecampioană (1980) și medaliată cu bronz (1964, 1972).

Palmaresul fotbalistic al României este cel mai slab dintre țările membre ale fostului Pact de la Varșovia. Nu îl putem compara nici cu cel al fostei Iugoslavii, care nu făcea parte din amintitul Pact.

Perioada de vârf a fotbalului românesc a început în anii 1980, când Steaua triumfa în Cupa Campionilor Europeni din 1986, după o finală contra FC Barcelona, disputată în Spania, o performanță unică pentru un club din spatele Cortinei de Fier.

Echipa militară și-a adjudecat și Supercupa Europei 1987, contra lui Dinamo Kiev, învingătoarea Cupei Cupelor 1986. Și-a confirmat valoarea cu o altă finală a Cupei Campionilor în 1989 și o semifinală în 1988.

Deja Universitatea Craiova atinsese semifinalele Cupei UEFA 1982-1983 (a treia competiție ca valoare), iar Dinamo pe cele ale Cupei Campionilor în 1983-1984.

Anii 1980 consfințeau și o treptată izolare pe plan internațional a României. Ceaușescu rupea legăturile cu Occidentul, pe care le clădise în primii săi ani la cârma țării. Ba chiar reducea nivelul cooperării și cu țările comuniste. În timp ce URSS sub conducerea lui Mihail Gorbaciov se angaja pe calea reformelor, România se demarca tot mai mult pe drumul restalinizării. Puterea politică se concentrase din ce în ce mai mult în mâinile unui cerc restrâns din jurul lui Ceaușescu. Cultul personalității dictatorului era alimentat la foc continuu de o mașinărie de propagandă care trâmbița rolul major pe care Bucureștiul l-ar fi jucat în relațiile internaționale. În realitate, România se transforma într-un stat paria. 

Secondat în sporturi de relaxare de Ion Iliescu, cel care avea să-l omoare, Ceaușescu pierduse deja orice legătură cu realitatea. Sursa foto: Fototeca online a comunismului românesc

În acest context, sportul, în general, și fotbalul, în particular, jucau un rol tot mai important în discursul national-comunist. Situația economică se deteriora implacabil.

Viața cotidiană în România anilor 1980 însemna goană după alimente și frecvente întreruperi ale curentului electric, frig în case și magazine goale.

Performanțele sportive reprezentau un substitut pentru confort. Ironia supremă, în cel mai bun moment al fotbalului românesc, românii vedeau tot mai puțin fotbal la televiziune în anii 1980.

Ceaușescu redusese drastic trasmisiunile în direct, ca parte a efortului de realiza economii care au permis rambursarea anticipată a datoriei externe, pe spinarea populației înfometate. 

Medalia olimpică ar fi costat prea scump pentru Ceaușescu

În 1984, România spărgea frontul boicotului țărilor din Pactul de la Varșovia și participa la Jocurile Olimpice de la Los Angeles. Ceaușescu miza pe cartea sportului spre a aminti Occidentului care îl ținea tot mai mult la distanță independența sa de linia Moscovei, axul central al politicii sale externe.

Tribunele erau mai cuminți decât azi, dar uneori spiritele se încingeau suficient de mult pentru a genera încăierări. Sursa foto: Arhiva fotografică Minerva

Planul general de economii s-ar putea să fi privat fotbalul românesc de o medalie olimpică. Echipa olimpică terminase grupa de calificare pe poziția secundă, în spatele Iugoslaviei, dar înaintea Italiei și a Olandei.

Cum trei țări calificate (URSS, RDG și Cehoslovacia) au boicotat Jocurile, organizatorii au invitat România să participe și la turneul de fotbal. Ceaușescu a cântărit șansele de medalie în balanță cu costurile trimiterii unei echipe de circa 25 de persoane în SUA și a refuzat oferta.

Italia a profitat de ocazie și a ajuns până în finala mică, pierdută contra Iugoslaviei. Cum România înfruntase ambele echipe în calificări, se poate presupune că ar fi avut șansa de a obține rezultate cel puțin la fel de bune ca squadra azzura.

Pe lângă importanța sa ca instrument de propagandă, fotbalul constituia și un mijloc de control social.

Distracțiile se răriseră dramatic în anii 1980. Restaurantele închideau la ora 22. Rafturile magazinelor străluceau prin goliciune. Singurul canal de televiziune își redusese programul de emisie la două ore pe zi.

Societatea românească era tot mai inhibată, represiunea era omniprezentă, frica încă și mai mult.

Cei interesați de fotbal erau în mare majoritate bărbați, cu un potențial de comportament violent mai ridicat, astfel încât energia le era canalizată prin această supapă de siguranță.

Și totuși, tribunele sportului rege au fost și scenele unor manifestări critice la adresa regimului. Dar despre asta, precum și despre implicarea personală a clanului Ceaușescu în fotbal, voi scrie în articolul următor.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...