Cel ce a fluierat în biserică

Viața

02/05/2024

În urmă cu ceva vreme, Oliver Merce a început să dea târcoale bisericilor. Ba chiar și mănăstirilor. Lucru cam ciudat, fiindcă el nu pare, în general, un tip foarte pios. Dacă ar fi, nu i-ar plăcea atât de mult tatuajele, să bată la tobe, ba chiar să cânte într-o trupă de muzică plină de metale grele. Evident, este un tip non-conformist, așa că nu putem ști ce l-a mânat în această direcție puțin cam prea solemnă și tradițională. Cel mai probabil nostalgia copilăriei. Pe atunci era dus frumos de cei mari la biserică şi totul avea un aer de împăcare și echilibru.

Poate tocmai această dorință de regăsire l-o fi determinat să revină în strane, să privească mai atent icoanele. Poate este vorba despre o căutare mai profundă izvorâtă dintr-o neliniște. Sau poate o simplă curiozitate. Nu știm. Cert este că s-a întors în biserică, a ascultat cuminte slujbe, a frecventat vecernii, utrenii și poate chiar miezonoptici. S-a lipit de ziduri de mănăstire, a participat la evenimente în aer liber, în corturi improvizate. Prin simpla prezență a încercat să-și valideze spațiile sacre, să verifice dacă mai simte ceva la contactul cu mesajul predicilor, fie ele ortodoxe sau catolice.

Doar că, odată ajuns acolo, omul nostru nu s-a astâmpărat. A început să ia seama de cele din jur, să observe preoții și oamenii, dar nu oricum, ci cu un ochi fotografic, care e altfel decât unul obișnuit. În cele din urmă, n-a mai rezistat. A luat aparatul în mână și a început să fotografieze. Nu la modul încărcat de patos și sobrietate cum ar face-o un credincios care ar vrea să transmită ceva din emoția și atmosfera de sacralitate a unui lăcaș de cult plin de penumbre, unde lumina e filtrată de vitralii și în jur miroase a tămâie. Nici măcar ca un portretist fascinat de ridurile sau de bărbile lungi ale unor bătrâni călugări iconari.

Oliver Merce n-a fost tocmai cuminte. Folosind o expresie simpatică, aș spune că a îndrăznit, discret, să fluiere în biserică. A încălcat un protocol al cumințeniei. Din simplu receptor a devenit actant. Din enoriaș, documentarist. Din observator, fotograf.

Dar cel mai interesant lucru este că a importat ceva din fotografia de stradă și a transpus-o în interiorul unui spațiu de cult. Acest gen de fotografie e unic. Nu se focalizează atât pe frumosism, pe calitatea luminii sau pe compoziții elaborate, cât pe spontaneitate.

Un fotograf de stradă e un vânător al clipei, al pasagerului, al lucrurilor care pentru oamenii obișnuiți nici măcar nu există, fiindcă nu le văd. Totul pleacă de la o observație foarte atentă, trece prin anticipație și se termină cu ceea ce, în limbaj tehnic, se numește punctum, respectiv momentul culminant al unei situații.

Autorul nostru vine practic din tradiția marilor fotografi de situație al cărei centru se află peste tot pe străzile din New York: Gilden, Meyerowitz, Erwitt, Mark, Freedman, Maier și alții. Ei sunt adoratorii momentelor trecătoare, cei care pun ordine în haos, scot la lumină nestemate din noroi și ne fac să vedem și noi, muritorii, nevăzutul. Adică viața așa cum este ea, necosmetizată, trecătoare și înghețată în clipe fulgurante și irepetabile, care ar dispărea pentru vecie dacă nu ar exista acești colecționari obsedați de fracțiuni de secundă conținând miracole atât de minuscule, încât pot deveni, paradoxal, memorabile.

Mai multe persoane își exercită dreptul la vot în cadrul alegerilor parlamentare din 2020, la secția de votare amenajată în incinta Școlii gimnaziale Maria Rosetti. Foto: Silviu Matei/Agerpres

Votul obligatoriu: o potențială soluție pentru absenteism?

În condițiile în care alegerile par să atragă tot mai puțin votanți, institutele de sondare din România au ajuns să se întrebe dacă nu cumva votul ar trebui să fie obligatoriu. PressOne a analizat exemple europene pentru a afla cât de oportună ar mai fi astăzi o astfel de măsură.

Cristian Popescu Piedone a petrecut un an și o lună după gratii, din cei 4 la care fusese condamnat definitiv în mai 2022, în dosarul Colectiv. În iunie 2023 a fost achitat și pus în libertate, după ce Înalta Curte de Casație și Justiție i-a admis recursul. Inquam Photos / Octav Ganea

Voturi pe spinarea „drogaților”. Derapaj grav al candidatului Piedone la adresa unor oameni neajutorați

România electorală a anului 2024 are în prim-plan drogurile ilegale drept temă asupra căreia se pot năpusti, cu fel-de-fel de propuneri și practici dăunătoare, toți politicienii. Cel mai recent și vizibil episod îi aparține lui Cristian Popescu Piedone, actual primar al sectorului 5 și candidat la Primăria Generală a Capitalei.

Când strada se mută în spațiul aparent securizant și controlat al unei biserici, totul devine extrem de intim, complex și delicat. Biserica tinde să elimine mundanul, să lase la intrare tot ce ține de lume, de firea pământească, de ambuteiaje, interlopi, ciudați și derapaje omenești în general. Propune un spațiu alternativ, cu un aer înălțător, care nu trebuie contaminat cu lumescul cel de toate zilele. Vrea să primească înăuntru, dacă se poate, oameni cucernici, obedienți, în conformitate cu normele impuse.

Nu uit cum o dată în Maramureș am fost dat afară de către un preot fiindcă am îndrăznit să fotografiez în biserica lui. Mi-a spus răstit că fără binecuvântarea lui prealabilă nimeni nu poate face poze acolo. Iată de ce bănuiesc că demersul temerar al fotografului nostru nu a fost tocmai ușor.

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Chiar dacă multe din imaginile surprinse se petrec în afara zidurilor, ele fac parte din aceeași îngrădire de ordin spiritual. Una e să dai târcoale bisericii ca un enoriaș aflat pe calea credinței, alta e să îndrăznești să fluieri în ea.

Pățania mea din Maramureș cu izgonirea din templu mă determină să încerc să redefinesc ce înseamnă Biserica pentru mine chiar acum, în momentul vorbirii.

Mă întreb dacă Biserica nu cumva seamănă cu un spital de campanie unde o adunătură de răniți culeși de pe câmpul de luptă se zbat între viață și moarte, între îndoială și credință, între deznădejde și speranță? Totul e un dezastru acolo, locul miroase a sânge, spirt și moarte. Singurul medic e plin de sânge până la coate și n-a dormit de două zile tot amputând membre pe bandă rulantă, într-un vacarm de gemete și țipete lipsite de orice anestezic și urmă de pudoare.

În Război și Pace, Lev Tolstoi descrie în tușe sinistre o asemenea scenă după bătălia de la Borodino din 1812, când prințul Andrei Bolkonski este adus de brancardieri pe o targă în cortul improvizat pe post de spital. E rănit de moarte de schijele unei grenade. Medicul îl operează brutal, în grabă, iar la final, fără să-i dea prea multe șanse de supraviețuire, îl încredințează în mâinile lui Dumnezeu. Să facă o minune, ceva, că doar de-aia este Atotputernic.

Aici intervine surpriza – medicul se desparte de prinț cu un sărut. Pur și simplu, se apleacă și îl sărută pe gură, în cel mai pur stil rusesc. De unde această stranie afecțiune din partea unui chirurg aflat la capătul puterilor și cu nervii la pământ față de un pacient oarecare? Să fie tocmai sărutul morții? Sărutul de rămas bun? Tolstoi nu ne explică, ci ne lasă așa, singuri, în această atmosferă de război pierdut și de sumbră incertitudine. Ca orice alt rănit aflat între viață și moarte, prințul e abandonat pe un pat anonim și lăsat într-o stare de așteptare, curios de soarta propriului destin.

Eu cred că adevărata Biserică a lui Cristos nu ar trebui să aibă deloc un aer triumfalist, sigur de sine, ci mai degrabă unul neajutorat, de sinceră smerenie. Cred că un astfel de spațiu ar trebui să semene mai degrabă cu o căsuță luminată în pustiu în calea unui pelerin sau un refugiu montan salvator în mijlocul unui viscol dezlănțuit.

Simpla prezență a credincioșilor într-un lăcaș de cult unde execută o gesticulație corectă nu le garantează că sunt depozitarii tainelor supreme, nu sunt un club de aleși care se înghesuie toți la dreapta Tatălui. De fapt, sunt o adunătură pestriță de răniți în căutarea vindecării.

Rătăcit odată într-o Londră tomnatecă, bătută de ploi și depresivă, în căutarea casei unei prietene, Nicolae Steinhardt are o revelație pe care o notează peste ani în celula rece a închisorii Gherla:

„Nu cumva în esența ei viața așa și este? Ca o pădure sălbatică bântuită de jivine, plină de hârtoape și capcane, scuturată de fulgere și rafale de ploaie și, la margine, o singură căsuță luminată și caldă, de unde locatarii vor trebui să iasă cu toții înainte de impecabilii zori?”

Biserica este tocmai această stare de așteptare a unei turme rătăcite în așteptarea unui păstor, în căutarea unei minime iluminări, a unei fărâme de siguranță plutind într-o stare de veșnică incertitudine. Terra ferma pe fundul unei mlaștini, pata de verdeață din deșert, stânca providențială ivită de nicăieri într-o avalanșă de zăpadă. O adunătură de cerșetori ai harului, de rătăciți visând la un spațiu de siguranță unde să-și plângă amarul, să-și mărturisească sincer ratările, la fel ca într-o întâlnire a alcoolicilor anonimi.

Nu avem, așadar, de a face cu o communio sanctorum, un grup de sfinți consacrați, ci de o adunătură de flămânzi în căutarea unor fărâme de pâine, sperând chiar la Pâinea vieții. Mulțimea credincioșilor așteaptă la fel ca atunci pe malul mării minunea înmulțirii bucatelor din traista acelui copilaș de pescar interceptat fără veste. Iar dacă săturarea aceasta miraculoasă ar putea fi stinsă cu Apa cea vie despre care îi pomenea Mântuitorul femeii samaritence într-un dialog neașteptat lângă o fântână, ar fi chiar foarte bine.

Sociologii americani au realizat un studiu extins în diferite lăcașe de cult pentru a vedea câți oameni știu de fapt ce caută în biserică și care sunt coordonatele pe care își bazează credința. Abia patru la sută au putut veni cu argumente suficient de solide teologic pentru a-și valida crezul. Restul se aflau acolo doar ca să bifeze un simplu act liniștitor de prezență, să socializeze sau să execute un ritual prea bine cunoscut din copilărie, însă care devenise între timp o simplă formă fără fond. Gesticulație fadă, fără substanță, zâmbete prefabricate și strângeri de mână neconvingătoare, cuvinte standard potrivite situației, haine de duminică, măști strâmbe, vapori de parfum.

Apostolul Pavel, el însuși „victima” unei convertiri spectaculoase, ne oferă în Epistola sa către Evrei o definiție succintă a credinței:

„O încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd.”

Același fermecător Nicolae Steinhardt duce lucrurile un pas mai departe și în Jurnalul Fericirii explică în detaliu cum se traduce acest fapt destul de abstract numit credință în viața noastră.

„Domnul îi spune mortului (adică păcătosului): trăiește! Apoi, după ce l-a scos din păcat, cu alte cuvinte din moarte, și l-a chemat la viață, tot El îi spune celui acum viu: mori! Păcătosul căit – fostul mort care a fost chemat la viață – urmează acum să moară la cele lumești. Sub aceste două determinări și nu sub vreo alta trebuie să fie trăită viața creștină. Iată, întreagă dialectica lui mors e vita: întâi te viază, apoi te omoară: ca să fii cu adevărat viu. A, dacă asta-i viața, viața nu e ușoară, e un fel de moarte. Noi tot zicem: viața, viața e așa și pe dincolo... dar poate că nici nu știm ce e viața adevărată (după cum nu știm ce e moartea), poate că bâjbâim în zăduful apăsător al penumbrelor unui limbus și printre confuziile unui vag limbaj...”

Acum înțelegem cât de complicat stau, de fapt, treburile pe acest tărâm misterios al credinței. În joc sunt cele mai importante noțiuni posibile: viața și moartea, amestecate, schimbând misterios rolurile. Mai intervin aici metanoia – schimbarea din temelii a unei inimi stricate și înnoirea ei sau acea noțiune ciudată numită de Cristos „Naștere de Sus”, care l-a pus noaptea pe gânduri pe înțeleptul Nicodim.

Iar peste toate, mai există și trezirea fizică a mortului la viață cu o comandă imperativă, ca de armată: „Lazăre, ieși afară!”

Avem, așadar, de a face cu „lucruri care nu se văd”, aproape imposibil de descifrat. Iată de ce acest proiect fotografic numit tocmai așa, Act of Faith, reprezintă un demers nu doar foarte curajos, ci aproape imposibil.

În fotografiile sale alb-negru, Oliver Merce încearcă să facă nevăzutul vizibil, să discearnă o vastă plajă de nuanțe de griuri, într-o strădanie de a traduce în limbaj vizual acest lucru ascuns și abstract numit credință, mai discret decât un bob de muștar. Încearcă să recompună din gesturi mărunte și detalii alternate cu planuri largi ceva din misterul indescifrabilului.

Da, autorul acestei povești atât de nuanțate și pline de dragoste a fluierat într-adevăr în biserică, dar nimeni nu s-a scandalizat, nimeni nu l-a dat afară. În entuziasmul său, a încercat să surprindă insondabilul, să aducă la lumină cele adânc tăinuite și nădăjduite, dar s-a ales doar cu aparențele. I s-au dat doar văzutele.

În cele din urmă, gestul lui e unul naiv, utopic și inofensiv. Fiindcă nici un aparat fotografic, oricât de performant, și nici un ochi, oricât de antrenat pentru detalii, nu poate pătrunde în pliurile sufletului omenesc pentru a discerne, ca pe lamelele unui microscop, ce fel de microorganisme mișună pe acolo.

Oricât de abstract sună, Dumnezeu este iubire și doar în iubire poate fi căutată explicația credinței. Altfel spus, acoperim „încrederea neclintită în lucrurile nădăjduite” cu un termen și mai profund metafizic - iubire.

În acest sens, tentativa lui Oliver Merce de a cartografia tărâmul inefabil al credinței rămâne o frumoasă declarație de dragoste față de oameni și față de un Dumnezeu ascuns care, în ciuda aparențelor, nu încetează cu iubirea Sa față de noi.

Fotografiile din acest album nu sunt altceva decât un răspuns smerit la iubirea nestăvilită a acestui Tată de fiu risipitor, care își ridică poalele mantiei și aleargă în întâmpinarea celui pierdut, aflat pe calea întoarcerii acasă. Iubirea Lui bate orice rușine, orice deznădejde, orice act de trădare. La cel mai mic gest al căutării credinței, iubirea răspunde instantaneu și prompt, iese imediat înainte, cu brațele deschise.

„Credința, spune Andre Frossard, este un fenomen magnetic reciproc între Dumnezeu, a cărui discreție atrage ființa dincolo de ea însăși, și acea generoasă înclinație a sufletului omenesc de a crede în iubire, în pofida tuturor aparențelor potrivnice, înclinație care exercită o irezistibilă atracție asupra milosteniei divine.”

De bună voie și nesilit de nimeni, Oliver Merce se lasă în voia acestui magnetism venind de Sus, care așteaptă un răspuns pornind de jos. Se poziționează în acest interval. Iubirea reclamă mereu o reacție, oricum ar fi ea, de acceptare sau de respingere. Fotografiile de față, la fel ca orice fotografii în general, reprezintă un act de auto-trădare.

Se știe prea bine. Nu fotografiem ceea ce vedem, ci după cum suntem. Autorul imaginilor este evident un căutător angajat pe o cale. Ce va găsi la capătul ei? Dumnezeu știe. Dumnezeu chiar știe.

Pe copertă – presupusa imagine a lui Isus de pe Giulgiul de la Torino. "© Vernon Miller, 1978. No unauthorized reproduction of Material on other Websites is allowed without prior written permission from the shroudphotos.com copyright holder. Original photos are available for free at www.shroudphotos.com".

Date tehnice - Copertă tare, format 22x17 cm, interior hârtie mată de 150mg, tipar digital. Albumul conține 78 de fotografii alb – negru. Preț 110 lei / 22 de euro. Poate fi comandat de aici: [email protected]

Share this