Cea mai mare dragoste a lui Vasile Sălăgean

Codruţa Simina

Redactor

Vă întrebaţi pe bună dreptate: cine e Vasile Sălăgean? Are 82 de ani și 8 luni, a fost zidar la viața lui și, dacă vreodată o să treceți prin Mociu, o comună pe drumul dintre Cluj și Reghin, să știți că el a ridicat peste o sută dintre casele presărate pe coline.

A studiat opt clase: patru pe vremea Regatului și alte patru sub comuniști. Arestat pentru că făcea parte din organizația de partizani Garda Albă, a îndurat săptămâni de bătăi în beciurile Securității de la Cluj.

Mai târziu, tată a cinci copii, s-a văzut nevoit să accepte oferta de a se angaja la stat. După revoluție, a cumpărat o distilerie, așa că poate spune, ca într-un cântec faimos, „am cazanul meu”.

În urmă cu 17 ani, când i-a murit prima soție, s-a recăsătorit. „Pentru că omul nu poate supraviețui singur”, spune el, cu pragmatismul celui care trăieşte la țară.

E puțin probabil însă că ne-am fi dus să-l cunoaştem şi că vi l-am fi prezentat pe Vasile Sălăgean dacă n-am fi aflat că, de aproape 60 de ani, umple caiet după caiet cu versuri.

Opera lui se împarte, după modelul lui Aristotel, în poeziile de dinainte de inundații – adică anii ’70, când o rupere de nori s-a abătut asupra comunei sale – și cele de după.

Aceasta este povestea unui om simplu de la țară care s-a încăpățânat să scrie poezie toată viața, așa cum a știut el.

Vasile Sălăgean are cinci copii și șapte nepoți.

Vasile Sălăgean își ține caietele cu versuri ferecate într-o servietă cu cifru, pe dulapul din bucătărioara pe care o împarte cu soţia sa.

Peste pielea lucioasă a servietei, încheiată cu metal, zace o pălărie de paie cu creștetul deșirat.

„Tata” Vasile, cum îi zic nepoții, a acceptat să vorbească despre poezie și despre nevoia de a scrie. Iar dilemele sale, spuse franc, fără vorbe meşteşugite, sunt identice cu nedumeririle oricărui poet sau prozator de cursă lungă.

Cum se văd din satelit cartierele-dormitor care au răsărit lângă cele mai scumpe orașe din România, Cluj și Brașov

Brașov și Cluj-Napoca sunt astăzi cele mai scumpe orașe din România pentru cei care visează să-și cumpere o casă sau un apartament. Drept urmare, locuitorii celor două orașe au preferat în ultimii 15-20 ani să se orienteze către locuințe mai ieftine construite în localități limitrofe. Haosul imobiliar generat de migrația lor a dat naștere unor struțo-cămile urbanistice care sunt vizibile din satelit.

Reportaj. Ce a rămas în urma inundațiilor fulger din județul Galați. „Ultimele zile de viață trebuie să le stau în noroi și cu peria în mână”

De zile întregi localnicii, ajutați de voluntari și echipe de salvatori, se chinuie să scoată mâlul și obiectele distruse din case, după inundațiile devastatoare din județul Galați.

Badea Vasile poartă pălăria când se bărbierește – borurile largi îi protejează ochii de soare.

„Acuma ca să vă spun sincer, m-am născut în poezie. Cred că. Și din armată, cărțile (se referă la scrisori – n.r.) care le trimeteam la jumătate familia numai în poezie le scriam.

Nu știu că de unde am pornit cu treaba asta. Și târziu m-am descoperit că mă aflu în mijloc la scris, la poezie. Că orice probleme aveam, le făceam o poezie.

Toate poeziile pe care le-am avut până la inundații o primit igrasie și s-o dus tăt scrisu’. Deci, ca să vă spun, scriu cam de pe la 14 ani. Cam așe ceva. Am intrat mai tare în scris de când m-am căsătorit, din ’56. Numa’ s-o dus tăte la inundații. În ’70, pare-mi-să. O fost o rupere mare de nori.”

Poeziile sale – câte o sută de rânduri, cele bine făcute – redau într-o limbă curată, în rime, evenimente din lumea satului și din viața oamenilor pe care-i cunoaşte badea Vasile.

Așa arată două pagini din caietele pe care Vasile Sălăgean le-a umplut de-a lungul timpului.

Regalist și unionist, badea Vasile ar vrea ca, atunci când moare, România să fie exact cum era când s-a născut: condusă de un rege și întregită cu Basarabia.

Dragostea de țară e, totuși, mai potolită decât cea pentru scris.

„Eu am fost zidar dulgher de meserie, dar n-o avut cine să mă învețe. Tată-mieu, când am fost mic, i-o plăcut mai mult de mine – că mai am un frate. Dar mie mi-o plăcut școala. Scrisul. De mic.

Am avut o soră cu doi ani mai bătrână ca mine, la 7 ani au dat-o la școală, și noi am învățat în paralel. Eu de la ea. Ea nu știa mai multe ca mine. La 5 ani, tot ce scria ea scriam și eu.

Tată-mieu a zis – «Măi, băiatule, las’ că tu mă ajuți acasă, la avere!» Și l-o dat pe frate-miu mai departe. Dar lui nu i-o plăcut să meargă. Și pe mine nu m-o dat. Așa am rămas. Am făcut tot ce-am putut și m-o învățat Dumnezeu. Orice meserie.

Am făcut peste 100 de căşi, de mâna mea, fără să mă învețe nimeni. Dacă am făcut o casă și le-o plăcut la oameni, or venit la mine. Și așa, în raport cu cum am progresat, așa am avut clienți. Și eu m-am bucurat de aprecierea omului. Cum faci, te bucuri de ceea ce faci și-ți iese din mână, fără nicio școală”, povestește omul, cu voce odihnită și apăsată.

Cu poezia, însă, a fost dragoste de la început, dragoste din aceea care nu se lăcomește și nu se stinge niciodată.

„Un cioban nu-i tătuna să aibă trei oi sau trei sute. Să se bucure de ele. Când am început a scrie, am scris o poezie, să zic. Așa… da? D-apăi nu te bucuri tăt pă aia s-o citești. Tăt să te uiți la ea. Azi scrii una, mâine alta. Două. Nu-i bine! Te mai uiți pe ele, poate mai greșești. Alta, alta și alta după ea!”

„Poezia vine dinlăuntru, de la inimă. Capul formează poezia, și inima o cere. Așa să știți. Capul formează tăt, și inima cere să se scrie. Și dacă am încărcat în cap și nu scriu, îs îndrăcit tare, iertați-mă. Și-i greu. Îmi vine altă poezie peste ea, le amestec și nu mai știu ce-i acolo. Nu știu de unde vine asta. Dragostea, sigur, din inimă vine, de la suflet. Dar în cap, cine scrie rândurile cele’ acolo?…”

Alături de soția sa, în bucătărioara din Mociu.

Cum spuneam, Vasile Sălăgean a făcut, în total, opt clase. Nu citește poezii, iar romanele l-au pasionat numai în tinerețe. Despre scris, însă, vorbește cu mare seriozitate.

„Toate poeziile se încarcă noaptea în memorie. Eu, de obicei, nu cam am somn. Pă dimineața, e gata poezia făcută în cap. E musai să mă duc la masă în curte, unde am scris toate poeziile, și s-o descarc. Pe hârtie.

Și cum am descărcat pe hârtie, cum alta se încarcă. O fost că am făcut două într-o zi. Dintr-o sută de rânduri sau peste o sută de rânduri. Și atunci te bucuri când vezi că progresezi. Ai tăt mai multe.

Ești inspirat și ai tăt mai multe poezii făcute. Și din ce faci, din aia poate ești mai atent și mai lucid și faci tăt altele. Elea pe care le-ai făcut la început parcă nu mai îs așa… bune ca celelalte ce le faci mai la urmă.”

Vasile Sălăgean n-a scris ca să publice şi nu şi-a pus niciodată această problemă. În comparaţie cu orice autor care pretinde că scrie pentru sine, dintr-o irepresibilă nevoie interioară, el nu are asemenea orgolii.

„Nu le-am scris pentru a le publica. Dacă înțelegeți, vă spun altceva. Io n-am avut relații cu niciun scriitor, numa cu Dumnezău din cer.

Prima îi ciornă. Pe urmă o restructurează. La mine tăte-s scrise direct. Nici pă una nu am restructurat, că trebuia pe altu’ caiet. Nu m-o interesat.

Am zis că am băiatul de-al doilea – îi dădeam mereu să citească. El îi foarte inspirat de treaba asta. Și după ultima poezie, el scria cu mânuța lui: «Mai scrie, tată!» Așa scria, cu litere mari: «Mai scrie, tată!»

Mă încuraja că lui îi plăcea mult să vadă ce pot face. Și el o copiat de la mama și de la tata: de la mamă o luat compunerea de melodii, de la tată – scrisul. Și mă bucur mult. El mă încuraja, îi plăcea că scriu”, ne-a destăinuit Vasile Sălăgean.

Apoi i-am pus câteva întrebări: ce este, de unde vine și la ce e bună poezia.

Ce este poezia

„Asta nu-i de la mine, să zic că am io… nu. Asta numa de la Dumnezău poate fi treaba. Numa de la Dumnezău. Trec de la un subiect la altul: io, la 82 de ani, încă n-am un dinte lipsă în gură – dar nu datorită mie.

Cât am fost la recuperări, o fost o mare ședință de doctori de-ăștia tineri care făceau practică. Și străini o fost. Și descoperind profesorul din clinică, o venit și m-o dus la ședința aia a lor, să le arate vârsta și dantura și să mă întrebe cum m-am tratat.

Mi-o fost greu cumva acolo, între atâta lume – să mă duc să le arăt dinții. Și m-o întrebat: cu ce i-am întreținut? Trebuia să le spui adevărul curat: cu apă din fântână, de care am acasă.

La școală am făcut patru clase, că atâta m-o purtat. Și apoi la muncă. Și cu comunismu’ am mai făcut patru. Că mi-o plăcut școala, mi-o fost dragă. Scrisul m-o înnebunit de cap tătă viața.”

Cum se scrie poezie

„Tot ce-am scris am scris într-amiază, când lumea îi liniștită. Prima nevastă – să se hodinească, că păcate n-o avut – îmi știa năravul. Că cu cine te iei de prima dată altfel te știi, așa, parcă ați crescut împreună. Deci așa duci viața, dacă te înțelegi bine, ca și cum ai fi crescut unu’ din altul.

Ea-mi știa năravul: când o fost la amiază – dacă nu eram plecat, că am fost plecat mult – dumineca sau altă sărbătoare, ea știa să nu vie lângă mine. Mă lăsa să scriu.

A scrie nu poți dacă auzi și-un câine care latră. Un om să te deranjeze. Dacă ți-o apărut o idee bună și cuprinzătoare, din care poți să faci o poezie, dacă cineva te-o deranjat, o ai pierdut pă viață! Credeți?

După ce s-o dus în treabă-și, ești și nervos. Gândești că ce idee ai avut în cap! Și din ce te gândești, aia pierzi mai mult, nu mai găsești.”

„Trebuie să fii singur, să nu te deranjeze nimeni, num-așe poți să scrii. Să n-ai copil, să n-ai femeie, să n-ai pe nimeni lângă tine, num-așe să poate scrie. Num-așe vin ideile. Și din ce scrii mai mult, din aia cuprinzi mai multă experiență, mai multe idei.

Apăi luam hârtie cu mine, și-un crion în buzunare, prin sat sau unde mergeam eu. Și dacă-mi venea o idee bună, luam și-i scriam capul. Scriam acolo ideea aia despre ce pot face rapid cel puțin 100 de rânduri.”

Pagini din manuscrisele lui Vasile Sălăgean.

Cum știi că ai avut o idee bună

„Vă spun cum… Ca să înțelegeți: apare ceva, ce nu ai mai avut în cap. Și te bucuri de ea s-o descoperi. Și atunci trăbă să intri în ea direct, să descoperi cam ce ar fi și despre ce vrei să vorbești acolo.

Trăbă să intri în ea și să ieși din ea cu aceeași… că nu poți începe cu Ion și să termini cu Vasile. Nu să poate. Zic așa, o simplă idee: îmi vine odată în cap despre o pădure din lumea asta întreagă. Undeva o găsești. Cine o semănat atâtea soiuri și de unde o avut sămânța?

Cum s-o întreținut ea și cine o fost acela care o pus pădurea? Asta e o idee bună. O natură. Ia să încerc să mă adâncesc în ea profund, cât pot să merg în ea până la capăt și ce pot scoate de-aicea. Astea-s ideile.”

Cum depășești blocajul de scris

„Întreruperea scrisului mi s-o întâmplat nu o dată. Cu deranjatul – că cineva mă deranjează și greu am mai putut continua. Ziua aia n-am mai scris nimic. Și atunci greu, cu multă trudă, o trebuit ca să continuu altă dată, da’ tot nu s-o legat bine. Nu s-o mai lipit deolaltă.

Da’ așa, multă vreme să nu pot scrie, nu. Poate o zi, două, o săptămână, dar ani ca să treacă și să nu pot să scriu, să n-am idei, să nu fiu inspirat, ba!

Pentru mine asta o fost cea mai mare dragoste – să mă aflu în scris. Între poezii – cum să spun, ca un cioban în mijlocul oilor. Cea mai mare dragoste!

În fieșcare zi, într-amiaz, câte puțin să scriu. E un lucru mare, și sufletul și ce cere inima – estea dinlăuntru vin afară. Dacă scrii ceva, iese dinlăuntru.

Dacă n-ai o dragoste, o deschidere spre scris, nu scrii nimica. Din forță nu scrii nimica. Numa din dragoste și cu iubire. Cu forța nu poți să-ți iei o mândră. Numa dacă pleacă de-aici, din adânc.

O fost zile că abia așteptam să văd nevasta că se culcă, s-o iau pe vale, să mă duc să încep. Atâta trebe să repet ideea aia în cap, dacă-mi vine noaptea, că nu mai dorm. Sau pun caietul aici lângă mine și îl trec sus. Că altfel nu mere.

Dimineața mă uit, citesc, apoi aștept să rămân singur, să mă duc la masă în curte. Acolo am scris toate poeziile, singur-singurel. Că soția asta nu-și dă seama, cum știa aialaltă. Vine lângă mine – No, ai vinit! – am închis caietul. Să nu o supăr.

Da’ până la urmă o trebuit să-i spui: Nu mai veni cătră mine când scriu, lasă-mă să termin! Altfel nu poți.”

Deși nu s-a gândit niciodată să publice ceea ce scrie, Vasile Sălăgean a dat peste această posibilitate la bătrânețe. Acum, un editor îi culege textele, care vor apărea într-un volum. În deschiderea cărţii va fi inserată și o scurtă biografie a poetului, scrisă de el însuși.

„Io am scris mult de tineri, poezii cu tineri. Soția mai zice: «Măi, ce scrii tu, la vârsta ta, de tineri?!»

A scrie poezii… nu are a face. Că n-o iei pe aia tânără s-o ai, numa’ faci o piesă, scrii despre ea. Da’ nu însamnă că-i faci curte la tânără. Deși, vreau să spun că la orice om îi place o floare frumoasă.

‘Geaba ești bătrân, până când trăiești, o floare frumoasă, tânără, îți place. Și-ți vine o idee despre cum ar fi treburile. Totuși, din ideea aia – numa’ din ea poți face o poezie. La orice poezie trebe să ai inspirație și să fie în cap o idee. Și atunci pornești.

Tăte laolaltă, scrise de mine, îs vreo 500 de poezii. Și niciuna nu am restructurat.”

„Nu știu cât mai pot, că am început să mai uit, așa. Câteodată pierd cum îl cheamă pe om. Vârsta își spune cuvântul. Încerc până pot – îmi place să scriu de nu-mi trăbă nici să mănânc. Că, dacă încerc să mănânc, e gata, nu mă mai duc cu turma. Să-ți vezi de treabă singur-singurel.

Nu m-am gândit niciodată la cititori, că n-am vrut să public. Eu am scris cel mai mult pentru al doilea fecior. Soru-mea are niște scrisori scrise de tata – și i-s dragi cum ar fi mâna lui tata mieu. C-o scris el acolo. Atunci mi-am dat seama că fiu-meu de-aia e pasionat să scriu, de-aia îi place și iubește scrisul – că iubește mâna care scriu io acolo cu ea.”

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€