Toți românii n-au rămas nedespărțiți pe vecie, dar mare parte dintre ei au clădit, cu bune și cu rele, o țară. Foto: Samoilă Mârza

Ce-i mai unește pe români?

Timp de multe decenii, intelectualii români din Transilvania secolului XIX și începutului de secol XX au visat să se „unească cu țara”. Nu era însă vreun vis secular, nu atât timp cât Valahia și Moldova erau sub papuc turcesc sau rusesc iar muntenii și moldovenii treceau munții pentru jaf, iar românii din Transilvania erau forțați să lupte în trupele Imperiului chiar și contra fraților lor de peste munți.

Nu, a fost un vis care a început să pâlpâie târziu. Abia când cele două principate s-au unit și au devenit independente s-a aprins de-a dreptul. Iar apoi, când nimeni nu mai credea că e posibil, s-a și împlinit.

Străbunicii multora dintre noi au trecut munții la final de secol XIX, cu miile, nu pentru că le era foarte rău în Mărginimea Sibiului, în Bucovina sau în Apuseni, ci pentru că nu mai puteau sluji ani de zile în armata unui stat uriaș și mult mai puternic, dar pentru care nu simțeau absolut nimic. Bunăstarea materială conta mai puțin decât libertatea, iar pe asta din urmă o puteau afla doar în Țară, nu în Imperiu.

Mulți au lăsat tot în urmă și au fost încurajați de statul român de atunci să colonizeze Dobrogea sau pur și simplu au umflat numărul celor din mahalalele bucureștene, transformându-le destul de repede în cartiere frumoase la începutul secolului XX.

Pentru că simțeau românește, nu se uitau la sofisticata cultură austriacă sau la semeața cultură maghiară, ci sperau că firava cultură română, care abia lua ființă, îi va îmbrățișa și le va duce mai departe valorile învățate, culmea, tot de la austrieci și maghiari: lucrul bine făcut, seriozitatea, hărnicia și mai ales sentimentul acela că trebuie să faci mai bine decât vecinul tău, nu să-l tragi după tine în jos.

Dacă s-ar fi uitat la ce spuneau unii dintre vecinii lor moldoveni, care timp de sute de ani au locuit într-o țară oarecum superioară Valahiei atât de des devastată de turci și de tot felul de oști, ar fi priceput că n-o să le fie chiar ușor după Marea Unire. Mica Unire a vlăguit Moldova de tot ce avea mai bun, ricanau destui intelectuali moldoveni (Ion Creangă a fost vremelnic printre ei), iar dacă te uitai la ce se alesese de falnicul Iași i-ai fi putut oare contrazice?

Entuziasmul lui 1918 și mai ales al lui 1919 a lăsat destul de repede loc dezamăgirii, așa cum bine ne șade ca români. Cei 20 de ani care aveau să treacă până la următorul război au fost prea puțini ca să unească niște culturi și feluri de a fi uneori incompatibile, iar minoritățile naționale care s-au trezit că făceau parte, peste noapte, dintr-o țară mult mai mică decât fusese Imperiul Austro-Ungar, unde aveau parte de drepturi solide și de privilegii, au fost cu atât mai dezamăgite.

Războiul, apoi cei 45 de ani de comunism au aruncat un capac de plumb peste tot acest amalgam de naționalități, culturi și apucături diferite, încercând să niveleze artificial orice diferențe și să creeze, pe repede-înainte, un popor unit în cuget și-n simțiri.

Istoria națională, transformată în basm, a dat naștere unei povești aproape religioase despre cum s-a născut, crescut, prosperat și cum a învins poporul român vicisitudinile secolelor de oprimare. Falsă, firește.

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Ultimii 30 de ani ne-am ocupat, absolut natural, cu deconstrucția acestui basm. Au reapărut tensiunile firești între o cultură a lucrului așezat, una a creativității boeme și cea a lui „las’ că merge și așa”. În plus, dacă România a știut să rezolve relativ elegant problema drepturilor cetățenilor ei din naționalitățile minoritare, încât să-i mulțumească într-o proporție suficient de mare (deși nu perfect, evident), n-a știut să-și inspire cetățenii să viseze la ceva mai mult decât la prezent. 

Azi, românii nu mai trec munții visând la unirea cu țara, ci mai degrabă la traiul liniștit și așezat al culturii vestice, clădit în mare parte după chipul și asemănarea fostului Imperiu. Glumele de odinioară s-au transformat în sarcasm, iar basmul naționalist vândut de comuniști a căpătat dimensiuni monstruoase, mai ales când le auresc unii cu simpatii pro-ruse.

Când și cum am reușit să fim o țară în care sportul național este să ne urâm unii pe alții cu toată energia de care suntem în stare? Cum am reușit ca, la o sută de ani după victoria de la Trianon, din iunie 1920, în care România devenea mai mare decât ar fi putut visa vreodată, să domnească aici nu entuziasmul unui popor liber, aflat statistic în cea mai fastă perioadă din toată istoria sa, ci dezamăgirea și nevroza?

Ar fi multe răspunsuri de dat, dar câteva dintre ele se referă la valorile noastre comune, la felul de a face lucrurile și, nu în cele din urmă, la capacitatea noastră de a ne visa viitorul.

Ce valori comune au românii? Habotnicia, furtul, descurcăreala, individualismul, fușereala și nepotismul? Nu le-am putea înlocui cu credința, hărnicia, inventivitatea, cooperarea, lucrul bine făcut și meritocrația?

Cum facem lucrurile în România? Haotic, la mica înțelegere, fără cap și fără coadă, de mântuială, fără tragere de inimă? Sau mai degrabă coerent, așezat, planificându-le atent, atât de bine încât le transformăm în branduri internaționale, cu entuziasm?

La ce visează românii? La o îmbogățire rapidă, la un trai nemuncit dar lipsit de griji, la ce-i al altuia, la fuga din țară, la nimic? Sau poate la o viață clădită pe merit, la un job care aduce satisfacții, la cum îi pot ajuta pe ceilalți, la crearea unei țări ca afară, la un viitor în care copiii noștri să se bucure de viață, chiar aici, în România?

Răspunsul depinde de ce fel de Românie alegem să avem în jurul nostru. Cea urâtă, hidoșită de un naționalism habotnic, găunos și lipsit de conținut, în care trebuie să fii mereu atent să nu te fure semenul tău, sau cea care e clădită de sute de mii de oameni care se zbat să creeze o masă critică în stare să schimbe toată țara.

Sunt companii evaluate la miliarde de euro pornite din România, sunt sute de mii de români – poate chiar milioane – angajați chiar aici în țară, tocmai pentru că au știut să manifeste acele calități care clădesc o nație, iar nu cele care o dărâmă. Sunt comunități care se dezvoltă și schimbă – din ce în ce mai des și cu ajutorul aleșilor locali – modul în care se fac lucrurile în țara asta. 

De ei ar trebui să ne înconjurăm, pe ei ar trebui să-i ajutăm, cu ei ar trebui să lucrăm, în ei ar trebui să ne încredem. Da, ne vor dezamăgi de multe ori, dar intenția și mai ales direcția le sunt clare. Sunt și pentru noi? Sau ne vom pierde bruma de energie rămasă poticnindu-ne de faptul că niciunul dintre ei nu e vreun Mesia unificator, vreun perfect care să corespundă 100% așteptărilor noastre?

Ne-am obișnuit prea mult să ne uităm la ce s-a distrus și la ce nu s-a făcut în ultimii 30 de ani în România ca să vedem că, cel puțin de zece ani încoace, tot mai mulți români fac lucruri și le fac bine, mai bine ca niciodată.

Înainte de mica și marea unire, românii visau să se unească. Apoi au urmat câte 20 de ani în care n-au știut dacă a fost chiar bine că au ajuns să fie împreună, 45 în care n-au avut de ales și 30 în care s-au dezbinat și dus unii pe alții la exasperare atât de mult, că vreo 3 milioane au plecat din țară.

Dar dacă vrem ca valorile noastre comune și lucrurile pe care le facem în România să dureze încă 100 de ani, atunci trebuie și să visăm la cum facem ca țara asta, în care ne-am nimerit împreună că am vrut-o noi, strămoșii noștri sau că așa s-a nimerit, să prospere. Și noi odată cu ea.

Iar asta n-o vom putea face decât împreună.

Ajută-ne să existăm. Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...