Câte județe ar trebui să aibă România?

Încetul cu încetul, reapare în mintea politicienilor tema reorganizării teritoriale a României. Iar această reorganizare implică întotdeauna două componente: reducerea numărului localităților (prea multe primării rurale având probleme financiare în a se întreține) și modificarea numărului județelor.

În legătură cu al doilea subiect, România a manifestat în istoria sa modernă o creativitate debordantă, având uneori 16 sub-entități teritoriale și, în alte momente, peste 70.

Împărțirea actuală nu este prin definiție cea mai bună. O tratăm de parcă ar fi la fel de naturală ca răsăritul soarelui dimineața, dar, în realitate, la momentul implementării sale, a existat o luptă acerbă în legătură cu definirea a ce și cum este un județ.

Formula inițială, generată de sistemul comunist în decembrie 1967, făcea vorbire despre (doar) 35 de județe.

Ilfovul era supradimensionat prin comparație cu cel pe care-l știm azi – și e o întrebare autentică dacă, pentru dezvoltarea Bucureștiului contemporan, n-ar fi fost mai bine ca lucrurile să rămână în acel fel.

Pe harta respectivă nu se regăsește vreun “județ Covasna”; actualul Bihor avea denumirea “Crișana” și, oroare pentru toți brăilenii care citesc aceste cuvinte, județul Brăila nu exista, teritoriul său actual fiind înglobat în județul Galați – a cărui reședință de județ era municipiul Galați.

Glumele nu foarte sărate privind județul Sălaj au probabil originea în acea paradigmă din 1967, care îl excludea. Același lucru se întâmpla și cu Mehedinți, despre care se planificase să fie împărțit între Gorj și Dolj.

Documentul de fundamentare a legii, aprobat de Comitetul Executiv al Comitetului Central al PCR (da, comitetul comitetului!), include și o aparent naivă referire la consultări publice, “oamenii muncii” fiind invitați să trimită observații presei locale sau naționale, precum și autorităților de partid de la ei din zonă.

În mod normal, în regimul comunist asemenea consultări erau formale, atât din perspectiva autorităților, cât și a populației.

Se pare însă că, în ceea ce privește această împărțire administrativă, reacțiile au fost numeroase și nu neapărat extatice. Astfel, de la 35 județe s-a ajuns, în legea finală, la 39, iar un deceniu mai târziu la 41.

Aproape în același timp, Polonia comunistă se reorganiza și ea în voievodate – suprafața medie a unui voievodat polonez devenea aproape egală cu cea a unui județ românesc, ceea ce sugerează existența unor criterii comune în lagărul comunist. 

Propunerea inițială din România este clădită pe o minciună parțială. În text se zice astfel despre noile județe:

“constituie rezultatul unor ample studii desfășurate timp de peste 2 ani. La pregătirea lor au participat comitetele regionale de partid, comitetele executive ale sfaturilor populare regionale, un mare număr de cadre din aparatul de partid și de stat, oameni de știință și cultură, specialiști din diferite domenii: economiști, geografi, istorici, geologi, etnografi, sociologi, lingviști etc.”

Este relevant că experții non-politici sunt menționați la final, într-o înșiruire mai degrabă generică. Nu știm care au fost limitările sub care au operat sau dacă părerile lor chiar au fost luate în calcul.

Intuiesc că a existat o comandă politică orientată pe un număr rotund (“faceți ce analize și propuneri doriți, dar să fie 30 de județe!“), negociindu-se ulterior la sânge pentru a se ajunge la 35.

De ce cred asta? Harta celor 35 de județe – sau cea a celor 41 pe care le avem acum – nu are coerență internă. O împărțire teritorială onestă, care ar fi (fost) apreciată în mod real de către “etnografi, sociologi, lingviști etc”, exista: cea a României interbelice.

Ai harta comunistă mai jos și te invit să privești zona pe care o cunoști cel mai bine, cea în care te-ai născut, și să concluzionezi care împărțire surprinde mai bine realitatea așa cum o știi – cea actuală sau cea interbelică (ilustrată mai sus).

Îți atrag atenția asupra câtorva aspecte relevante: în împărțirea teritorială de dinainte de 1940 nu existau absurdități precum unificarea în “județul Suceava” a Bucovinei cu o zonă de șes ce posedă o identitate socio-economică aparte.

Nu găsești însăilarea cunoscută azi drept județul Maramureș, de facto alipirea la Maramureșul istoric a patru alte regiuni complet diferite. În interbelic se diferenția corect între Argeșul de șes și cel montan (Muscel), între Roman și Neamț, între Turda și zona orașului Cluj etc.

Practic, după ce privești harta generată de împărțirea administrativă din 1925, nu mai poți să te uiți la cea modernă cu respect și înțelegere.

Împărțirea administrativă de atunci nu este însă fezabilă astăzi. În acea epocă, “deconcentrate” era un termen folosit eventual pentru a descrie cum se simțeau fetițele de școală primară în fața vitrinei unei cofetării, iar statul român avea responsabilități mai puține și deci angajați nu foarte numeroși. Într-un context contemporan în care bugetul României este într-un deficit accelerat, 74 de județe nu sunt sustenabile.

Mare atenție însă și la tendința contrarie. 15 județe sau 10 sau chiar 8 pot să însemne o amprentă mai mică a salariilor angajaților statului asupra bugetului național, dar și mai mult stres pentru locuitori. Într-o țară digitalizată și cu o infrastructură regională solidă, comasările administrative nu sunt un capăt de lume.

Dacă însă trebuie să depui în persoană un act la un birou dintr-o reședință de județ îndepărtată, iar călătoria se face cu viteza melcului pe drumuri noroioase sau șine de slabă calitate, comasarea a devenit un blestem.

În determinarea numărului (nou) de județe trebuie să existe un criteriu bine definit. La începutul acestui deceniu s-a adus în discuție necesitatea atragerii fondurilor europene, județele actuale neavând mărimea necesară pentru a le putea accesa în mod eficient.

Mai sus am menționat Polonia, care și-a schimbat deja organizarea din perioada regimului comunist. Ei au acum 16 voievodate; dacă le copiem prioritățile, dar raportăm la populație, ar trebui să avem maxim 8 județe; dacă raportăm la teritoriu, 12.

Având în vedere problemele de infrastructură, reorganizarea noastră trebuie să aibă mai o formă mai blândă, probabil înjumătățirea numărului total de județe. În termeni de marketing: înfrățirea lor.

Dar, vei spune, sunt 41! Nicio problemă, înglobarea Ilfovului de către capitală deja se întâmplă și trebuie doar oficializată. Cu această ocazie Bucureștiul va căpăta loc să respire, permițând o administrație mai eficientă și orientată spre cetățeni – sute de mii dintre ei petrecând jumătate de zi în granițele oficiale de azi ale orașului iar jumătate în afară. 

Există o capcană politică la care te rog să fii atentă sau atent. Orice comasare înseamnă mii și mii de bugetari cărora va trebui să li se spună să-și caute loc de muncă.

Profesorii sau medicii vor fi afectați puțin spre deloc.

Comasarea va fi însă anatemă pentru ocupanții locurilor de muncă din instituții fără activitate reală dar cu organigramă imensă – membri de partid care sunt răsplătiți pentru loialitate și activitate cu job-uri fictive sau care fac rost de ele pentru rudele apropiate.

Acești oameni vor urla și rage împotriva reorganizării teritoriale – urlete și răgete ce se vor auzi întâi doar în ședințe de organizații de partid, și apoi la posturi de televiziune “anti-guvernarea-de-mâine”.

Nu este exclus să ajungem să discutăm despre o dublare inutilă. Dacă de la 41 de județe mergem spre 10 regiuni și 80 de districte, acestea fiind entități în interiorul județelor care cuprind atât orașe cât și câteva comune, n-am făcut altceva decât să mărim amprenta bugetară. Și eventual și confuzia locuitorilor.

Lăsând acest lucru la o parte, putem fi creativi. Și anume, putem utiliza ruta americană spunând cu această ocazie adio unei comodități care ucide orașele mari.

Capitala imensului stat Pennsylvania nu este nici Philadelphia și nici Pittsburgh, deși ambele orașe au dimensiuni considerabile, ci micuțul Harrisburg.

Statul New York nu are birourile și administrația în orașul New York, ci în Albany, care este de 100 de ori mai mic. Los Angeles, Chicago, Miami, Dallas și Houston au milioane de locuitori fiecare și o viață economică dinamică, dar niciunul nu este capitală de stat.

Orașele mari ale României au deja tot traficul și presiunea imobiliară de care au nevoie, și chiar mai mult de atât. Hai să echilibrăm dezvoltările locale și să impulsionăm creșterea orașelor mici.

Capitala administrativă a Dobrogei poate fi Babadag, aflat la mijlocul distanței dintre cele două reședințe de județ ale Dobrogei actuale; reședința unui județ Iași extins poate fi Pașcani sau Târgu Frumos.

În construcții, sănătate și educație impactul mutării capitalelor de județ se va simți imediat; bugetarii vor da cu pumnul de masă, cerând îmbunătățirea calității vieții în localitățile respective – și deci răspândind dezvoltarea dinspre câteva centre mari (situația actuală) spre restul țării.

Nu este un joc de sumă zero: creșterea economică a Constanței sau Timișoarei nu depinde în mod decisiv de administrația prezentă acolo – ele vor înflori în continuare. Dar, pentru a nu avea zeci de mii de timișoreni mergând spre Arad în fiecare lună sau contribuabili clujeni blocând drumurile spre Alba Iulia, e nevoie de digitalizare și de îmbunătățirea consistentă a infrastructurii. 

Aceasta e doar o propunere, și te invit s-o evaluezi sau să creezi propria ta viziune. În mod normal, reorganizarea administrativă a țării ar trebui să fie o ocazie pentru a gândi în mod imaginativ dar informat la viitorul țării. În Constituție există noțiunea de “județ” – nu și numărul lor. Implicit, nu trebuie să credem că decizia luată în anii următori va rezista sute de ani.

De asemenea, trebuie să știm cu toții faptul că o schimbare a organizării teritoriale nu rezolvă în sine probleme. Din acest punct de vedere subiectul poate fi privit cu relaxare: o organizare mai bună nu aduce miracole, iar una mai proastă nu produce catastrofe.

Subiecte sensibile care pot fi discutate cu acea ocazie sunt relația dintre consiliul județean și cel municipal în contextul suburbanizării zonelor din jurul orașelor mari, precum și controlul asupra infrastructurii de transport, administrația centrală fiind în genere ineptă și nu foarte doritoare să implementeze proiectele pe care județele sau orașele le doresc.

Dar despre aceste teme altă dată, pe măsură ce atenția noastră a tuturor se va îndrepta dinspre alegeri spre guvernare.