Cătălin Dorian Florescu a obținut în 2011 premiul Cartea anului în Elveția pentru romanul Jacob se hotărăște să iubească FOTO Radu Sandovici

Cătălin Dorian Florescu, scriitor: Pojghița de civilizație este foarte subțire peste tot. Are fisuri, nu doar în Est, ci și în Vest

„Dracula era unul cu dinţi lungi, care băga spaima în trupeşele femei victoriene. A părăsit Transilvania când a început să se plictisească prea tare acolo.

Dracula a fost primul emigrant din ţara mea

Cătălin Dorian Florescu este scriitor elvețian de origine română. A fugit din România împreună cu părinții, în 1982. Avea 15 ani. A lăsat în spate o întreagă lume. S-a stabilit la Zürich, a învățat limba germană și a devenit scriitor.

Un scriitor cu un fix: fiecare roman al său este despre oameni care pleacă. Mai precis, oameni care nu-și găsesc locul. O colecție de povestiri tradusă și lansată recent în România – În buricul pământului – chestionează aceeași obsesie.

L-am întrebat despre plecarea sa din România. Și-a amintit, în timpul dialogului nostru, un detaliu care mi s-a părut esențial: în 1982, era imposibil pentru un român să-și închipuie căderea comunismului.

Fugeai din România fără să te uiți în spate și fără posibilitatea să te mai întorci. Știai că pleci definitiv.

Reporter: Ați scris într-una din povestiri: „Simți abia când traduci totul în interiorul tău. În limba copilăriei”. În ce limbă vă simțiți cel mai bine ca scriitor acum?

– Am petrecut foarte mult timp în spațiul german și limba germană mi-a devenit nu o limbă maternă, dar totuși o limbă în care pot simți la fel de bine ca în română.

Nu am ales să scriu în germană, nu a fost o alegere conștientă, pur și simplu, foarte natural. Fiind în Elveția de câțiva ani buni, mi-am ales la un moment dat scrisul, știind dintotdeauna că eu vreau să povestesc.

Citisem în România foarte multe cărți, în anii ’70, atunci când încă se publicau cărți și era hârtie și aveam biblioteca mea de copil. Asta a fost faza pregătitoare. După aceea, în Elveția, am început să scriu în limba germană.

Teoria mea este că dorința de a scrie și limba în care scrii se hrănește din actualitatea vieții tale, care, pentru mine, este germana. La 18-19 ani, când am început să scriu, ar fi fost ciudat să stau în Zürich și să scriu în română.

A fost foarte clar că va fi limba germană și astăzi este așa. Necesitatea de a scrie este în germană. Ceea ce nu schimbă cu nimic faptul că româna este limba maternă, care e legată de multe emoții, de multe imagini, de copilărie, de amintiri. Ambele limbi sunt sudate în identitatea mea fără să se opună una alteia. 

– La ce vârstă ați plecat din România?

– Definitiv, la 15 ani. A mai fost o ieșire cu tatăl meu la 9 ani, în 1976, din cauza îmbolnăvirii mele, am putut pleca. Am primit pașapoarte. A fost o odisee mare: doi emigranți.

Un erou mare, tare și copilul, care ajung la Roma într-o zi de vineri și se pun pe geamantane la gară. Iar, mai târziu, după jumătate de an, ajung și în America, la New York. Și se reîntorc de acolo în țară.

Pentru că tata și-a dat seama că nu va fi fericit și nu va reuși să trăiască în acel oraș, care în anii ’70 era un oraș violent și sărac și unde nu ne simțeam bine. 

Noi ne-am întors din prima odisee. Care, desigur, a stârnit în familia noastră foarte multă mirare, pentru că nu te întorceai din Vest. Mulți oameni își dădeau viața ca să ajungă în Vest. Dar noi ne-am întors.

Iar după aceea, în 1982, eu aveam 15 ani, tocmai luasem examenul să intru la liceu, dar știam de la începutul verii că vom părăsi țara. Și așa începe și primul meu roman, Vremea Minunilor.

Începe cu a doua plecare, o zi călduroasă de august ’82, Ceaușescu vorbea la radio și noi închidem apartamentul de bloc din Timișoara, unde eu pusesem etichete pe toate cărțile mele cu numele celor care urmau să le primească. Eroii cărților mele au murit de sete și foame, pentru că apartamentul a fost deschis din nou abia după două luni, când s-a aflat că nu ne mai întoarcem.

Ne luăm la revedere de la prietenii de pe stradă, le spunem că ne întoarcem după două săptămâni în munți. Și apoi plecăm crezând că nu ne vom mai întoarce niciodată.

Pentru că, din perspectiva lui ’82, nu te puteai gândi la un ’89.

Era imposibil să crezi că-ți vei mai vedea vreodată prietenii, prima dragoste…

Era o privire asupra lucrurilor care dispăreau în spatele nostru, în timp ce ne îndreptam spre graniță. 

– Ce simte un om care știe că pleacă definitiv din țara lui?

– Plecarea din România are diferite fețe. Pentru mine a fost în perioada totalitară și eram copil și aveam părinții cu mine, este lucrul cel mai important.

Sigur că mă încerca o melancolie, dar mă încerca și sentimentul unei mari aventuri. Atunci, la 15 ani, eram destul de copilandru. Părinții nu vorbeau în totalitate cu mine și conștentizam pe jumătate. Dar știam că vom rămâne.

Mi se îngăduise să iau o singură carte din biblioteca mea cu mine, care a rămas mulți ani singura carte în limba română, o mai am și acum în Zürich. Sigur că îmi dădeam seama că las ceva în spate și că nu ne mai întoarcem.

Nu-mi amintesc vreo mare tristețe, era un sentiment de aventură. Dar vedeam frica părinților mei, pentru că, în primul rând, trebuie să ajungi la graniță.

Iar granița era o limită între un totalitarism mare, român, și unul mai mic, iugoslav.

Dar era o zonă periculoasă, în care se putea întâmpla orice, cum arăt în primul meu roman. Tatăl plătise un ofițer ca să trecem granița, dar ofițerul fusese arestat în acea zi, iar familia află deodată că nu mai poate să meargă nici înapoi, nici înainte. Deci era multă frică.

Eu întotdeauna spun că într-un totalitarism nu există lucruri bune, pentru că dominantă era frica, era tăcerea.

Presupun însă că era și multă speranță de un viitor mai bun. Am citit mult despre fenomenul de migrație, sunt adulți care pleacă în căutarea unei vieți mai bune sau din lehamite, în România anilor ’90, pentru că toate visurile lor de bunăstare nu se realizau.

Ei pleacă altfel, iau decizia singuri, și trebuie apoi să accepte toate consecințele. Este o altă plecare. Știind că oriunde s-ar duce, pot oricând să se întoarcă înapoi în România. Deci nu este plecarea aceea definitivă pe care o aveam eu. Eu eram un copilandru și îmi urmam părinții. 

– Ce carte ați luat cu dumneavoastră?

– Este o carte pe care bucureștenii s-ar putea s-o cunoască, se cheamă Cișmigiu&company, și este o poveste nostalgică a unei reîntoarceri într-o copilărie interbelică în Cișmigiu. Era o carte care atunci pe mine mă pasionase și îmi plăcuse. 

– V-ați gândit, de pildă, cum am putea să ne explicăm astăzi curentul de nostalgie după epoca lui Ceaușescu?

– Din păcate am cunoscut și tineri care spun ce aud de la părinții lor: au fost lucruri rele pe vremea lui Ceaușescu, dar au fost și lucruri bune.

Eu întotdeauna spun că într-un totalitarism nu există lucruri bune, pentru că dominantă era frica, era tăcerea. După ’64 a fost o tăcere totală, o frică. După ce deținuții politici din anii ’50, perioada cea mai gravă, anii de teroare din această țară, fuseseră eliberați.

Tindem să uităm asta, că înainte de Ceaușescu au mai fost doi călăi, Dej si Groza. 

Anii ’80 au fost iar cumpliți. Au fost ani diferiți de anii ’50, dar foarte sumbri și ei, pe care eu nu i-am mai trăit în țară alături de prietenii mei.

Nu cred că se poate avea nostalgie după un sistem totalitar, este o lipsă de referințe istorice. Poate o tentație de escapism, de idealizare a trecutului. Fiecare din noi avem momente de acest gen, în care vedem paradisul în care am vrea să fim și unde totul este în ordine și totul merge bine.

Dar prețul pe care ar trebui să-l plătești pentru acel loc este mult prea mare atunci când te referi la dictatura comunistă.

– Unul din personajele dumneavoastră spune la un moment dat „Sunt de-o vârstă cu libertatea”. Privit din exterior, ce le-a oferit România copiilor de-o vârstă cu libertatea?

– Voi răspunde cu toate precauțiile, pentru că nu am trăit lângă ei. De departe, e foarte ușor, fără să fi luat parte la drama cotidiană, mai ales a anilor ’90, care au fost crânceni. Dar și după aceea.

Le-a oferit posibilitatea de a-și putea gândi viața în mai multe feluri, în timp ce în societăți închise nu exista decât conformismul.

De a putea fi cine vor ei, de a putea merge oriunde, de a putea vota, cu toate greutățile care au fost și cu toti pașii înapoi. Dar de a putea vota.

De-a se mobiliza ca o societate civică, ceea ce s-a întâmplat în ultimii trei ani, de mai multe ori. Schimbarea de regim de acum nu ar fi putut avea loc fără presiunea străzii, fără acei oameni care și-au asumat libertatea.

Doar așa s-a putut ajunge la situația în care puțin se vede o lumină la capătul unui tunel. În timp ce alte societăți europene de est, ca Ungaria și Polonia, trag mult spre extremismul de dreapta.

În România, se merge într-o direcție cu care mă pot arăta solidar.

E foarte ușor să ne uităm doar la ce nu merge, atunci am intra într-o depresie totală. Am tot respectul pentru cei care trăiesc aici, să le spun eu ceva despre viața lor mi se pare foarte dificil. 

– Ați plecat în ’82. Când v-ați întors prima dată?

– Imediat după așa zisa Revoluție. M-am urcat pe tren cu prietenul meu cel mai bun, în martie ’90, și am intrat într-o Românie întunecată, în care încă nu se știa nimic, ce se întâmplase. Țara m-a atras imediat spre ea.

Plecasem la 15 ani, puteam să uit totul, și limba. Să nu mă mai intereseze. Dar nu s-a întâmplat. Rămăsese o legătură foarte puternică de inimă cu țara. Și mult mai mult decât atâta: de inspirație. Am revenit apoi cu regularitate ca student, ca scriitor, ca turist, și am cutreierat țara. 

– Ce vă gândeați că veți găsi, atunci, în ’90?

– În primul rând mi-am căutat prietenii, am reînnoit prieteniile. Un lucru care mie mi se pare important este dorința emigrantului de a-și crea un spațiu personal.

Care nu e geografic, în care să existe oameni cu care să aibă relații solide și durabile. Un lucru foarte important pentru mine.

Și de atunci mi-am adunat prietenii și câțiva colegi de școală în jurul meu. Emigrația părea să-mi fi rupt pentru totdeauna relațiile și mă făcea un singuratic. Deci m-am întors, mi-am căutat prietenii, și unele din aceste prietenii au rămas până astăzi. Au devenit mai bune și mai profunde. 

În rest, a fost prima dorință de a vedea Timișoara, orașul în care crescusem, scoala, lucrurile acestea mărunte din care e făcută identitatea omului – blocul, etajul opt, cele două camere de bloc, care pentru mine, copil fiind, fuseseră un palat, de fapt.

Mă jucam, îmi chemam prietenii, aveam cărțile mele, ascultam Europa liberă cu tatăl meu, noaptea, pe întuneric. Și, pe care, după ce le-am revăzut, mi se păreau foarte mici, o cutie de chibrituri.

Apoi totul s-a transformat într-o relație mai realistă cu prezentul. Dar câțiva ani am trăit într-o nostalgie după trecut. Am fost confruntat repede și cu amintirea Revoluției din Timișoara, cu oameni care erau nemulțumiți de ce se întâmpla la începutul anilor ’90, oameni care întrebau cine sunt vinovații pentru morții de la Revoluție.

Intram într-un fel de culisă haotică, în parte, nostalgică, în parte, venind dintr-o țară, Elveția, unde viața era foarte liniștită. De un calm care, pentru noi, tinerii, putea fi foarte enervant la un moment dat.

– Cum ați decis că vreți să scrieți?

– Am două răspunsuri la acest lucru – unul mai mințit, și unul mai adevărat. Amândouă își au frumusețea lor. Întotdeauna spun publicului că amândouă prenumele mele sunt literare: Cătălin și Dorian.

Mama mea, care mi-a dat prenumele, probabil că avea un plan secret cu mine, înainte de nașterea mea, dorea să ajung scriitor și eu acum nu pot să fac altceva decât să-i îndeplinesc dorința.

Dorian vine de la renumita carte Portretul lui Dorian Grey – un bărbat nu îmbătrânește, în schimb, un potret al lui preia nu doar îmbătrânirea și ridurile, dar și răutatea, pentru că devine o persoană rea acest bărbat – pentru că timpul nu are nicio consecință asupra lui.

Iar apoi, maică-mea, când a văzut ce-a făcut, a zis: hai să-l numesc și Cătălin! Vine de la Eminescu, de la Luceafărul, deci mult mai romantic și mai pozitiv.

Dar motivul real este că aveam o bibliotecă a mea de copil cu marea literatură universală. Am crescut cu biblioteca, humusul bun aici a fost: înainte de a fi un scriitor, am fost un cititor înverșunat.

Am crescut cu muschetarii, cu Jules Verne și călătoria cu căpitanul Nemo și Nautilus, producând electricitate înainte de a exista, cu călătoria pe Lună într-o ghiulea de tun, cu Winnetou în preerie, cu Jack London, cu David Copperfield în Londra… acesta a fost universul meu.

Aș fi putut să uit cu totul limba maternă și să nu o învăț bine pe a doua, dar gradul meu de libertate nu s-a micșorat, ci s-a amplificat odată cu noua limbă. Am reușit să trăiesc urmându-mi vocea interioară și talentul, iar piatra de temelie s-a pus atunci, când am învățat germana și am început să scriu în germană. Atunci a fost un moment foarte important.

– Ați avut vreodată senzația că faptul că trebuie să scrieți în altă limbă decât cea maternă vă condiționează în vreun fel?

– E greu de spus, pentru că nu am experiența scrisului în română. Dacă ar avea un farmec mai mare, mi-e greu să spun. Sunt atât de prins de limba germană, mi-este așa de natural, într-un fel, s-o am drept instrument, că nu-mi pot imagina altfel.

Dar asta nu schimbă cu nimic faptul că nu este o limbă maternă și nu-mi este așa de aproape ca limba română. Și chiar prin acest lucru, că am o anumită distanță față de ea, creez o altă literatură.

Literatura mea în limba germană este de tip german, dar are un alt spirit, un alt suflu, o ființă care vine de altundeva, din spațiul latin, mă raportez altfel la limba germană. 

– Ce vor găsi cititorii în această carte tradusă acum?

– De fapt, toată opera mea, șase romane și această carte de povestiri, se referă la același lucru. Pleacă de la biografia mea, de la plecarea din țară. De la momentul în care se lasă totul în spate.

În toate romanele mele și în aceste povestiri este vorba despre umanitatea în pericol, de omul care e mereu în pericol și trebuie să aibă reziliență, să poată supraviețui.

Trec prin aventuri dramatice dar reușesc să supraviețuiască – acesta este firul roșu al literaturii mele întregi. Iar povestirile acestea sunt miniaturi, într-un fel, ale romanelor. Sunt scrise într-o perioadă de 17 ani, începând din 2001.

Una din povești arată că toți emigranții, dar și ceilalți oameni, băștinași, au un moment în viață în care nu mai știu ce să facă mai departe, sunt pe o stradă fără ieșire. Deci toți suntem în aceeași barcă, trebuie să ne punem întrebările: cine sunt eu, care este sensul vieții mele?

În povestirea Ruletă rusească arăt un italian de succes care întâlnește un marocan emigrat în Torino, dar fiecare este într-o dilemă a vieții. Ce unește toate aceste personaje este că își caută un loc unde să aibă sentimentul că merită să trăiască. 

– Putem să spunem că există vreo diferență fundamentală între Est și Vest?

– După 30 de ani de capitalism și economie de piață în România, culturile se apropie una de alta. Devine mai greu să mai spui care e diferența fundamentală, pentru că trăim în același sistem.

Este greu fără a intra într-o etnicizare foarte puternică sau fără să fac generalizări pe care poate că nu ar fi corect să le fac. În Elveția, unde trăiesc acum, 500 de ani de protestantism si 200 de capitalism materialist au marcat omul.

În timp ce Europa de Est are un aer bizantin, marcat de arhaismul satului, de totalitarismul de tip comunist. Nu știu dacă există diferențe care sunt chiar așa de mari între noi, acum suntem într-un spațiu european și vorbim despre niște culturi complexe.

Nici Elveția, care are patru culturi și limbi, nu este omogenă, dar nici România nu este cu totul omogenă, impresia aceasta de omogenitate a unei culturi a început în Europa o dată cu statul național, cu ideologia nationalistă, dar sunt diferențe – între regiuni, între oraș și sat – la felul în care oamenii se raportează la viață chiar și în interiorul tarii.

– Vă puteați închipui spațiul acesta european despre care vorbim atunci, în 1982, când ați plecat?

– Nu. Nu-ți puteai închipui că Estul european va împărtăși aceleași valori ca Vestul.

Adică democrație, transparență, toleranță, drepturile omului… Era imposibil, erai prea marcat de totalitarismul rusesc care apăsa jumătate de Europa, era clar că nu va fi niciodată așa.

Iar procesul de transformare în Est încă e în plină dezvoltare, dacă vă uitați la state ca Ungaria și Polonia, care pentru mine erau niște exemple mari, niște stele pe firmamentul anilor ’90, cu ascensiunea lor spre democrație, spre o societate bună și dreaptă.

Se pare că, din păcate, și regresul este posibil. Pentru că în aceste țări populismul a schimbat foarte mult fața unei mari părți a societății. Iar valorile, toleranța, iubirea față de cel de aproape, sunt valori puse în cauză în aceste țări. Și învățăm că peste tot se poate întâmpla acest lucru.

Pojghița de civilizație este foarte subțire, peste tot. Noi avem impresia că poate susține foarte mult, ca o banchiză de gheață. Dar se poate sparge foarte repede și în momentul de față are fisuri, nu doar în Est, ci și în Vest. 

Avem în Elveția un partid naționalist de dreapta printre cele mai puternice din Europa, cu atitudine xenofobă, antieuropeană. Țările din Vest nu pot arăta deloc cu degetul spre cele din Est.

Situația este precară, civilizația este precară și a fost precară întotdeauna și nu putem face decât să ne angajăm pentru ea, ca să beneficiem și noi mai departe, și alții, mai slabi decât noi.

– V-ați gândit vreodată să vă și întoarceți definitiv?

– Da, dar era un escapism, în perioada în care lucrurile nu mergeau bine aici și mă simțeam singur. Existau imagini, cum ar fi fost să mă întorc. Nu exclud absolut deloc, dar, deocamdată cuibul meu în Elveția este foarte stabil.

Sunt multe lucruri pe care le-aș pierde. Eu am un public al meu aici, am lecturi publice care îmi sunt plătite, sunt un mare amator de cinema, merg foarte mult la teatru și toată această viață culturală îmi îmbogățește viața.

În plus, cel mai simplu răspuns ar fi că partenera mea este aici, în Elveția și, în momentul în care am pleca în țară, ar fi ea cea care ar trebui să plece.

Ar fi ea care ar trebui să emigreze și ar crea o nouă situație de emigrare pe care nu o doresc. 


Cătălin Dorian Florescu are 52 de ani și este din Timișoara. Până acum a publicat șase romane – Vremea Minunilor (2001), Drumul scurt spre casă (2002), Maseurul orb (2006), Zaira (2008), Jacob se hotareste sa iubească (2011), Barbatul care aduce fericirea (2016) – și un volum de proză scurtă – În buricul pământului, (2017).

Cărțile sale sunt traduse în mai multe limbi străine și sunt traduse și publicate în limba română la editurile Polirom și Humanitas.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter perntru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...