Casele conspirative ale Securității din Brăila: complicități, corupție și șantaj

Oana Demetriade și Mihai Demetriade lucrează de ani buni la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS). Sunt consilieri în cadrul Direcției Cercetare.

În timp ce munceau la o cercetare legată de crimele din zilele Revoluției din Brăila (42 de morți și peste 100 de răniți), au vrut să verifice legendele potrivit cărora s-ar fi tras în mulțime și din unele case conspirative folosite de Securitate. Așa au făcut un studiu separat dedicat acestora.

Pe baza documentelor din arhiva CNSAS, cei doi istorici (soț și soție) au identificat 16 case de lucru din Brăila ale instituției represive comuniste, iar apoi au mers pe teren.

Interviuri cu vecini, revoluționari, un informator al Securității, cercetări în presa vremii din Brăila, i-au ajutat, de asemenea, să reconstituie o rețea de complicități în jurul acestor case conspirative din anii ‘80, care arată că elitele Partidului Comunist și Securitatea lucrau împreună.

Nu în ultimul rând, cercetarea lor vine cu indicii că unele astfel de spații s-au transformat în sursă constantă de venituri pentru apropiați ai ofițerilor serviciului secret.

Concluziile și documentele le-au prezentat public pentru prima dată la conferință anuală a CNSAS „Comunismul românesc” din 2019, fără a reprezenta punctul de vedere oficial al instituției, după cum spun cei doi istorici.

Reporter:  – Care e definiția casei conspirative în viziunea Securității?

Mihai Demetriade (M.D): – Era o locație cu destinații informativ-operative. În interiorul universului acestuia, de-a lungul anilor, au existat două mari compartimentări. Prima reglementare: „case de întâlniri”. A doua formă de organizare, „case de muncă” sau „de lucru”.

Sunt diferite, au funcțiuni diferite.

Casele de întâlniri vizau întâlnirile dintre un ofițer și agentura lui: informatori, rezidenți, persoane de sprijin. În timp ce casele de lucru sau de muncă vizau funcționarea efectivă a unor servicii din cadrul inspectoratelor județene sau a unor direcții, dacă e vorba de București, fiind parte din sediile ascunse ale acestor structuri ale Securității.

Aici se întâlneau ofițerii la diverse ședințe sau consfătuiri cu șefii Securității. Aici se întâlneau și cu agentura în situații speciale. Aici puneau la cale anumite acțiuni conspirate.

(Foto: Câteva case de lucru din Brăila identificate de istoricii Oana și Mihai Demetriade. Poziția lor pe hartă e aproximativă)

Oana Demetriade (O.D): – La casele de întâlniri, cei care locuiau în acea casă (proprietari, chiriași) deveneau la rândul lor surse pentru Securitate și li se deschidea dosar „gazdă casă de întâlniri”. De aceea la CNSAS este diferența  între informator și gazdă casă de întâlniri, pentru că acea persoană își punea la dispoziție casa pentru câteva ore, din când în când, în funcție de ce nevoie avea ofițerul pentru muncă, în special întâlniri cu rețeaua. Sunt mulți la CNSAS deconspirați drept „gazdă casă de întâlniri”, chiar dacă nu dădeau note informative.

M.D: – Regimul de evidență este și el o diferență între cele două categorii.

O.D: – Casele de lucru erau ale unor persoane care făceau parte din rețeaua informativă a Securității sau erau persoane de încredere sau erau membri de partid. Locuințele acestea erau pur și simplu date peste rând, unor persoane reale, cu aprobarea prim-secretarului PCR al județului.

M.D: – Diferența pentru casele de lucru e dată de această imixtiune coordonatoare a partidului. Este esențială. Această evidență a tuturor caselor de lucru era la Comitetul Județean al Partidului Comunist Român.

Aprobările punctuale privind casele conspirative cerute de Securitate se dădeau prin intermediul partidului. Prim-secretarul se executa foarte rapid, indiferent de listele de așteptare.
Asta demonstrează că activitatea operativă a Securității este coordonată de Partidul Comunist. PCR știe că acestea sunt sedii ale Securității și partidul are și evidența acestor sedii.

– În schimb, de casele de întâlnire liderii comuniști locali nu știau? Acelea erau doar treaba Securității?

M.D: – Nu știau și erau mult mai multe. Într-adevăr acolo era businessul Securității.  Acolo era riscul deconspirării unor surse umane. Nu avem evidența caselor de întâlniri cu surse din Brăila.

Ocupându-ne și de revolta de la Brașov din 1987, am documentat și rețeaua informativă din Brașov. Ca ordin de mărime, comparativ, în 1987, în orașul Brașov erau 72 de case de întâlniri. Ordinul de mărime la Brăila trebuie să fi fost comparativ.

– Ce ați reușit să documentați este legat doar de casele de lucru din Brăila?

O.D: – Doar casele de lucru. Pentru anii `80 am descoperit 16 astfel de case în orașul Brăila. Documentele sunt strict de la CNSAS.

M.D: – Conexat cu o cercetare de teren. Interviuri la Brăila cu martori, cu cei care au participat la Revoluție. Din discuțiile despre Revoluție am ajuns la casele conspirative. A existat suspiciunea că trag securiștii din casele conspirative.

O.D: – Fiecare casă de lucru avea un dosar distinct – dosarul casei „Maria”, dosarul casei „Hipodrom” etc –  care conținea mai multe documente ce se întâlnesc în toate dosarele de acest tip, și anume:  propunerea de înființare a casei, schița casei, unde era exact amplasată, legendele de acoperire – inventau o poveste pentru fiecare – tabel cu cadrele securității care aveau acces în casă pentru că erau pe servicii.

Nu mergea Serviciul 1 (Informații interne) la casa Serviciului „F” (Filaj). Se întâmpla doar când aveau operațiuni comune. Mai apăreau în dosar persoanele din rețeaua informativă care erau introduse în case, toate cu aprobarea șefului Securității locale.

În dosar, mai sunt rezultatele verificărilor periodice. Ce înseamnă? Era trimis un milițian care vorbea cu vecinii, cu administratorul.

Întreba cum e cel de la apartamentul „x”.  Verificările periodice ajutau și în caz de deconspirare, situație în care acea casă trebuia părăsită.

Trebuia să scape de ea.

– Fiecare departament al Securității avea propriile case de lucru?

M.D:– Fiecare compartiment al Securității avea una sau mai multe case.

Casele de lucru erau folosite de mai mulți ofițeri, spre deosebire de casele de întâlniri care erau folosite, conform ordinelor, de un singur ofițer, adică de cel care era coordonatorul rețelei. În casele de lucru intrau by default șefii Securității, adjunctul, șeful serviciului și ofițerii trimiși de la direcțiile de la București pentru control în teritoriu.

– Cine plătea cheltuielile?

O.D: – Securitatea primea de la gospodăria locativă o casă goală.  Ei o reamenajau dacă era nevoie. Trebuia acea casă să arate exact ca o casă a unei persoane, pentru conspirativitate.

Sumele cheltuite erau imense, din punctul nostru de vedere. Pentru anii `80 se cheltuiau 55.000 – 57.000 de lei doar pentru cumpărarea obiectelor de amenajare. 

M.D: – La București era un serviciu special în cadrul Direcției serviciilor și înzestrării. Ei erau cei care dădeau bani. 

O.D: – Cheltuielile curente ca întreținerea, lumina, chiria, erau plătite din fondul „Cheltuieli informative speciale” (CIS) ale Securității Brăila, din care plăteau și informatorii.

Iată câteva obiecte cumpărate pentru casa de muncă „Verona”, a compartimentului antiterorist Brăila, UM 0620: strecurători pentru ceai, set oale pentru bucătărie, grătar friptură cu capac, două prosoape galbene de baie cu imprimate, un halat bărbătesc de baie plușat, o garnitură pat brodată, un ciocan din lemn cu placă de metal pentru șnițele, două prosoape mari roșii plușate pentru baie, una pereche papuci bărbătești de casă din piele neagră de 88 de lei, o altă pereche de papuci de damă de casă albi de 60 de lei.

– Achizițiile acestea puteau fi deturnate spre folosul personal al ofițerilor?

M.D: – E foarte plauzibil. Detaliul ăsta, cu papuci bărbătești, căruia i se alătură, după doi itemi mai jos, o pereche de papuci de damă, casa având o destinație de lucru…

Acolo te întâlneai tu – șeful serviciului sau lucrător în serviciul antiterorist – cu un subordonat sau cu o sursă. Întrebarea era de ce trebuia să rămână peste noapte ofițerul cu o damă?

E într-o zonă în afara controlului explicit sau un control minim. Creează o zonă tampon de corupție, zonă gri de folosire a banilor, în ciuda chitanțierii generale, și, implicit, o zonă de voyeurism operativ, în care îți permiți micile plăceri ale jobului foarte specific. 

– Ați găsit în arhiva CNSAS documente legate de anchete ale Securității privind lipsuri în inventarele acestor case conspirative?  

O.D: – Nu. Noi nu am găsit decât inventarul inițial. Pe ce justificau banii. Nu am găsit peste ani o altă evidență a bunurilor.  

– Cine erau cei pe numele cărora erau contractele de la casele de lucru din Brăila? 

M.D: – La casele de lucru chiriașii care făceau plățile curente și administau spațiul primeau diferite bonusuri lunare, pentru munca prestată sau bonificații pentru încurajare, premii în bani. 

O.D: – Am putut documenta fără să greșim câteva situații interesante.

Șeful Serviciului F (Filaj), colonelul Vasile Urse… Tatăl lui, Ion Urse, fusese gazdă casă de întâlnire, adică și-a pus casa la dispoziția Securității între 1973 și 1987, după ce înainte fusese informator necalificat între 1954 și 1958.

În`58 este scos din rețeaua informativă pentru că fiul său tocmai terminse școala de ofițeri, ca nu cumva să se deconspire.

Lunar îi dădeau din fondul CIS între 150 și 300 de lei. Nu era obligatoriu să se dea și în niciun caz lunar. Asta era ca un fel de pensie sau ajutor pe care îl primea lunar de la Securitate în timp ce fiul lui lucra la Securitatea Brăila.

După ce a murit tatăl acestui ofițer în `87, a preluat gazda casei de întâlniri mama, Mărioara Urse. Din 1987 până în 1989. Era folosită și ca doamnă care face curățenie într-o casă de lucru sub legenda că este mătușa chiriașului respectiv. Era și ea stimulată lunar din fondul CIS, tot cam așa, 200 – 300 de lei.

Și fiul acestui colonel, Urse, era chiriașul unei case de lucru care aparținea serviciului F, condus de tatăl lui. 

Un alt caz de la Serviciul 1. Un ofițer, locotenent-colonel Anghelache Nichiforescu,  își angajase o mătușă, Petrica Buțurcă. Era chiriașa casei de lucru „Obor” care aparținea Seviciului 1. În plus, această doamnă, mai era și gazdă de casă de întâlniri, tot pentru Serviciul 1.

La Serviciul 3 (Contraspionaj), chiar șeful serviciului 3, lt.col. Nicolae Sîrmaru, avea cumnatul, adică un frate de-al soției, chiriaș la două case de lucru care aparțineau de Serviciul 3: „Otilia” și „Hatmanu”.

– Deveniseră acestea o afacere de familie sau doar apelau la oameni de încredere?

M.D: – Ambele erau valabile. 

O.D: – Faptul că erau „stimulați” lunar din fondul CIS, ceea ce nu era obligatoriu și, în general, nu se întâmpla să fie lunar nici pentru informatorii foarte buni, noi aici putem să speculăm. 

M.D: – De exemplu, o doamnă primește 300 de lei pentru curățenie în casa „Udrea” în ianuarie, februarie și martie 1985. În aprilie, alți 500 de lei pentru medicamente de „proveniență străină” și tot primește în lunile următoare. I se dă și un combinezon și „un chilot picior”, adică niște ciorapi.

O.D:  – Te gândești că, totuși, îi face cadou chiloți cu picior cineva din familie. 

Se mai decontau și cumpărarea unor produse în scopul realizării unor întâlniri în cele mai bune condiții. Votcă și nes. Acestea erau decontate cu bon sau fără. E o zonă de lipsă de control în cheltuirea acestor bani care te duce sigur cu gândul la o formă de coruptie. 

Mihai Demetriade

O.D: – La casa „Udrea”, lunar se depășeau impulsurile la abonamentul telefonic și șeful serviciului în fiecare lună primea aprobare de decontare direct de la șeful Securității, justificând într-o frază că s-au cheltuit mai multe impulsuri în „interese operative”.

Doar la o singură casă, unde nu puteau să justifice neapărat depășirea cheltuielilor, atunci și le asumau doi ofițeri care foloseau acea casă. Recunoșteau că  sunaseră în interes personal.

– Au fost cazuri de deconspirare a caselor de lucru din Brăila?

M.D: – Pentru legendare erau verificați toți vecinii. Spre exemplu, într-o scară de bloc am văzut verificate vreo 50 de persoane. Pe o stradă, pentru că era o casă, au verificat în evidențele de Securitate 110 persoane. Aceasta din urmă era sediul Serviciului „F”, pe fostul bulevard Karl Marx, la numărul 119, actualul bulevard Independenței. 

Paradoxul este că, în ciuda acestor verificări minuțioase în bazele de date operative – aici e un element care ține cumva de corupția internă a Securității – sediile erau, în fapt, multe dintre ele deconspirate.

Nu erau recunoscute în mod scriptic și tehnic ca deconspirat, pentru că asta ar fi însemnat tragerea la răspundere a unor ofițeri, că au fost neglijenți, nu au fost atenți cu legenda, nu au urmărit-o. 

În cazul acesta al Serviciului „F”, cu casa de pe Karl Marx 119, era deconspirată din momentul înființării ei. În ciuda acestei chestiuni, ea a funcționat bine-mersi.

O.D: – Și securiștii știau că-i deconspirat și oamenii știau că-i Securitatea acolo, dar au mers din 1984 până în 1989. Era sediul Serviciului F. Era complicat să găsești o altă casă. 

M.D: – Acest sediu purta oficial denumirea de Laborator zonal de conservare și recondiționare din cadrul Arhivelor Statului Brăila. Era o casă veche pe care securiștii au readaptat-o nevoilor operative. 

O.D: – Muncitorii care au lucrat la renovare știau, își dăduseră seama că cei care supravegheau lucrările era de fapt ofițeri.

M.D: – Unul dintre muncitori l-a salutat pe unul dintre așa-zișii arhiviști cu „să trăiți, tovarășe căpitan”. 

Aici trebuie spus un lucru, care sigur e deranjant pentru istoria Arhivelor Naționale. Arhivele Naționale au funcționat și sunt și acum în subordinea Ministerului de Interne.

Casa aceasta de lucru a Servicului Filaj, s-a făcut această legendare cu sprijinul direct al personalului din Arhivele Statului Brăila, cu sprijinul directorului de atunci, Nicolae Mocioiu.

O.D: A fost recompensat pentru conspirarea casei cu o mie de lei și i s-au înmânat de către șeful Securității, colonel Gheorghe Călinescu, la 10 iulie 1984. A fost referat special pentru asta pentru că, în perioada șantierului, venea ca și cum el supraveghea. 

Parterul clădirii la acest „centru de restaurare și conservare”, care era amenajată cu sprijinul Arhivelor Naționale, cu mobilier specific, cu panouri de prezentare, cu documente fotografiate, era amenajat ca orice sediu al Arhivelor Statului. 

M.D: – Casa „Delta” era numele conspirativ. 

O.D: – A fost obținută aprobarea de la Direcția Generală a Arhivelor de la București.

– Prin urmare, inclusiv șefii de la București știau că aici e un sediu al Securității?

M.D: – Complicitatea, ca să fim foarte preciși, nu e doar a Arhivelor Statului din Brăila, cu un director care a primit bani de la Securitate.

Complicitatea este și la nivel central, cu acordul conducerii Arhivelor Statului care a avizat, a trimis materiale de documentare, reviste, halate pe care securiștii să le poarte în sediu. 

Intrai în sediul Serviciului „F”, iar securiștii erau îmbrăcați în halate albastre de muncă ca niște arhiviști conștiincioși.

O.D: – Aveau legitimații de la Arhivele Statului.

Pentru că tot erau discuții – printre muncitori, dar și între vecinii de pe stradă – atunci au zis că organizează o expoziție specifică obiectului de studiu al Arhivelor.

S-a chemat: „Brăila la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea oglindită în fotografii de epocă”.

A durat zece zile. 27 iunie – 5 iulie 1984. 

M.D:-  Imediat cum s-a dat casa în folosință au făcut expoziția aceasta ca să întărească legenda.

O.D: – În decembrie 1986, pentru că în continuare lumea vorbea și aveau nevoie să mențină legenda, au mai făcut o expoziție.

Se numea: „Documente privind lupta poporului român pentru păstrarea ființei statale și unității naționale”. Vecinii erau încurajați să viziteze această expoziție. Se întâmpla doar la parter.

M.D: – În casa respectivă era și un laborator de machiaj cu peruci, mustăți, substanțe de machiaj.

O.D: – Arhiviștii făceau ghidajul expoziției.

M.D: – Toată lumea are impresia că Securitatea a funcționat ca un actor autonom. E o mare iluzie.

Securitatea a fost tot timpul nu doar în subordinea partidului, dar a fost parte din sistemul represiv al statului și în colaborare cu celelalte instituții.
Un sistem totalitar funcționează ca un organism unitar. Securitatea nu e singurul vinovat sau vinovatul izolabil în interiorul acestei mari structuri.

– Cine știa din Partidul Comunist la nivel local care erau casele de lucru ale Securității? 

M.D: – Din documente rezultă că doar prim-secretarul știa.   

Anton Lungu a fost prim-secretar la Brăila și primar după 1990 câteva mandate. Prim-secretarul știa detalii legate de munca de Securitate la cel mai înalt nivel.

Ei erau reprezentanții lui Ceaușescu în terioriu. Coordonau Securitatea, nu erau subordonații ei. 

– Aveți dovezi că din unele din aceste case s-a tras în timpul zilelor Revoluției din Brăila?

M.D: – Nu există nicio dovadă directă la momentul acesta de tip cauză-efect. În schimb, există dovezi circumstanțiale că aceste locuințe au fost folosite în perioada aceea.

Efectivul Securității Brăila era, în decembrie 1989, în jur de 140 de cadre, în toate departamentele.

Se produc evenimentele din 22 decembrie.

Una dintre primele acțiuni ale revoluționarilor a fost să meargă la inspectoratul județean să-i aresteze pe securiști. Acolo au găsit niște ofițeri care, dintr-un motiv sau altul, au preferat să se baricadeze în sediu.

Numărul acestor ofițeri arestați atunci și duși la penitenciarul Brăila variază de la declarație la declarație. Știu din surse controlabile că o bună parte din ofițerii de Securitate ai județenei locale au dispărut în momentele respective.

De exemplu, șeful Securității Brăila, lt.col. Constantin Soare, a dispărut, nu a fost găsit în 22 decembrie.

Adjunctul sefului Securității, maior Savu Cerbureanu, a dispărut și el.

Soare a apărut abia pe 24 decembrie, când a fost arestat. Așa s-a întâmplat cu mai mulți ofițeri care au dispărut pur și simplu.

Există mai multe alte argumente conexe care te îndeptățesc să crezi că au folosit, s-au refugiat în aceste case, unele dintre ele considerate safe.

E plauzibil, nu există probe directe, în contextele critice de atunci, din frică, să fi fost folosite aceste case fie ca adăpost, fie ca sursă a unor diverse acțiuni.

– Ce s-a întâmplat după 1989 cu ele?

O.D: – Nu știm. Putem presupune. Sediul Serviciului F a rămas cumva la SRI, a fost preluat de SRI până în 1994 – 1995. 

M.D: – După care a intrat în circuitul civil. Fiind o casă construită înainte de 1950, a fost revendicată de fostul proprietar, iar fostul proprietar a vândut-o unui afacerist local. E o casă particulară acum.

Nu avem un control al tuturor proprietăților de acest tip, cum au intrat ele în circuitul civil, că au intrat clar în circuitul civil. Dată fiind predarea celei mai importante părți a arhivei Securității către CNSAS, efect al declasificării ei, e cu totul implauzibil să credem că acum fostele sedii de lucru sau case de întâlniri mai au aceeași funcțiune.

Un minim criteriu de alegere a acestor spații era tocmai caracterul lor conspirat, unul care cade odată cu declasificarea.

Mai trebuie spus că aceste case de lucru erau destinate și unor operațiuni speciale, altele decât întâlnirile, ședințele, discuțiile cu agentura și construirii unor operațiuni speciale. E foarte probabil ca aceste case să fi fost folosite în situații extrem de dubioase. 

Un informator mi-a povestit un șantaj care s-a produs într-o casă conspirativă. În anii `80, niște cetățeni elvețieni încercau să ajute un român cumpărând bunuri din magazinul cu lucruri inaccesibile publicului larg.

Au fost observați că fac chestiunea asta. Prin intermediul acestui cetățean, elvețienii au fost atrași în casa conspirativă, pe care cei doi cetățeni elvețieni o credeau a fi locuința omului.

Elvețienii au fost șantajați că, dacă se mai întâmplă lucrul ăsta, să ajute cu bunuri ahiziționate din magazinul respectiv, vor fi expulzați. 

– Deci ele au fost clar și un loc al răului?

M.D: – Operațiunile Securității sunt în esența lor niște puneri în scenă ale răului: încălcarea drepturilor fundamentale, abuzuri, șantaj. Acestea nu erau excepții. Erau metode curente de presiune sau de obținere a unor informații.