Capul, zâmbetul și marele regret al lui Ion Iliescu. Și cu ce rămânem după el

Mihnea Lazăr

Din Ion Iliescu îi rămăsese doar capul. Capul zâmbea și se rotea grațios, ca pe un banc de rulmenți, de la dreapta spre stânga și invariabil înapoi, de la stânga spre dreapta. Din când în când, capul zâmbitor se oprea din culisat, iar privirea prezidențială se fixa asupra reporterului care îi adresa o întrebare. Ocazional, zâmbetul îi încremenea și se transforma într-un rictus.

Așa a arătat prima mea întâlnire „de aproape” cu cel care în acea vreme, la începutul anilor 2000, era cel mai puternic om al României de după Ceaușescu: Iliescu mi se înfățișa atunci cropuit brutal, fără trup, doar sub forma un cap zâmbitor care se ridica deasupra umerilor cenușii ai sardaukarilor de la SPP, disperați să-l protejeze de niște gloanțe invizibile.

Președintele (sau, mai degrabă capul său) arăta efectiv ca o variantă autohtonă a vicleanului motan nemuritor din Cheshire: Ion Iliescu era numai un zâmbet.

În acele vremuri, dincolo de faptul că părea cu adevărat nemuritor, Iliescu se prezenta ca un veritabil rockstar proaspăt ieșit din rehab-ul comunist: era vremea Marii Schimbări la Față, în care România de sub Iliescu cârmise deja decisiv spre NATO și UE, regele Mihai își primea înapoi proprietățile. Oamenii erau, pe bună dreptate, uluiți („Ce se întâmplă cu Iliescu?”), în vreme ce România încerca, în chinuri, să se desprindă de fantoma comunismului.

O fantomă de care nu am scăpat nici acum, după moartea, la 95 de ani, a ultimului despot luminat pe care l-a avut România: aceasta este moștenirea sa cea mai cruntă, aceasta e cea mai întunecată umbră care rămâne după el.

În interviul-maraton care include mesajul de mai sus, Iliescu folosește cuvântul „regret” o singură dată: fostul președinte pur și simplu regretă „savoarea” crapului la carton din copilărie, care „mirosea demențial” și avea un gust „extraordinar.”

Atât. Niciun regret despre morții de la Revoluție sau despre cei uciși sau mutilați la Mineriadă.

Țineți minte 11 cuvinte: Niciun securist nu a fost condamnat până acum pentru poliție politică

Revoluția și Mineriada din 13-15 iunie sunt marile traume ale generației noastre: aceste două pietroaie sunt marile răni deschise rămase moștenire de la Ion Iliescu.

În aceste două dosare, Iliescu a rămas perpetuu suspendat în calitatea de suspect – niciodată achitat, niciodată vinovat. O stare de incertitudine care reflectă fidel ricoșeurile, din perete în perete, care au caracterizat tot drumul politic și economic al României de la Revoluție și până în prezent.

Dacă Ceaușescu a reușit, la final de 1989, să ne unească pe toți în ura la adresa sa, Ion Iliescu a reușit într-un timp record, să ne dezbine în ură: prima ruptură majoră făcută atunci, la început de 1990 între „feseniști” și „țărăniști” e creuzetul primordial în care s-au măcinat apoi toate umorile, frustările și dârele de noroi care s-au copt în timp și care au dat naștere monștrilor politici ai prezentului.

Ridicat de valul Revoluției din decembrie 1989, Ion Iliescu s-a afișat de la început mai degrabă drept un lider al noii mișcări de „salvare” a fostului PCR, îmbrăcat în mantia noului Front al Salvării Naționale (FSN).

Dacă privim albumele foto ale anilor 1990-1992, acestea arată ca un bestiar al monștrilor comunismului târziu românesc: alături de Ion Iliescu, România de atunci era condusă de alde Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Dan Marțian, Nicolae Militaru sau Mihai Caraman.

În plus, să nu uităm că, dincolo de discursul său străveziu despre „întinarea idealurilor comuniste”, Iliescu s-a mai remarcat prin faptul că a încercat să cheme trupele sovietice la Revoluție.

Cum poate inspira un contabil o națiune? De ce contra propagandei rusești nu poți lupta prin fapte

Propaganda rusească se poate combate doar prin implicarea societății civile și a publicului larg într-o conversație concretă despre viitorul țării, o discuție urgentă care n-a avut loc din păcate în România ultimilor 35 de ani.

Ion Iliescu: La moartea unui comunist

Azi, bătrânul comunist a murit. Tot ce pot spera e că, odată cu el, va începe să se apropie de sfârșit și sistemul îngrozitor de toxic pe care l-a creat în România post-comunistă. Viitorul nostru e fix în acele instituții care sunt azi blamate de succesorul său Georgescu. Mă tem însă că acea parte din România care l-a iubit la nebunie pe Iliescu va continua să înghită cu nesaț tot ce varsă și acest epigon al lui.

Revoluție care a rămas o imensă rană deschisă care continuă să supureze după aproape 36 de ani: nici acum nu știm clar – din punct de vedere al Justiției – „cine a tras în noi.”

În schimb, știm că, de la Revoluția din 1989 și până în prezent, niciun fost ofițer al fostei Securități nu a fost vreodată condamnat în România pentru fapte de poliție politică. Niciunul. Cazul inginerului Ursu întărește din plin această statistică a nimicului.

Mineriada – Marele Pas Înapoi. Destrămarea URSS – marele noroc al României

Ion Iliescu nu a fost doar responsabil de „salvarea” PCR. El a fost responsabil, în egală măsură, și de salvarea vechii Securități, transplantată în anii ’90 în ceea ce ulterior a rămas consacrat sub denumirea de „structurile de forță” care compun SRI, SIE sau SPP – ca să numim doar câteva. Efectele acestei suprastructuri consolidate în mai bine de 30 de ani le-am recepționat recent, în plin, cu prilejul alegerilor prezidențiale.

Iar după Revoluție, a venit Mineriada. Înregistrarea video cu Iliescu mulțumindu-le minerilor a devenit virală – chiar dacă în acea epocă încă nu învățasem acest sens al expresiei. Cel mai frumos, trist și revoltător text care surprinde perfect esența acelei zile îl putem citi aici în Pressone. Și apoi îl putem reciti încă o dată.

În acea perioadă, Iliescu funcționa ca un automaton care se încăpățâna să-și îndeplinească misiunea de reformare a fostului PCR și să împingă România într-un glasnost cu față umană, un melanj puturos de perestroikă gorbaciovistă cu socialism suedez.

În 1991, Iliescu, alături de foștii activiști comuniști de la putere, susținuți de foști securiști îmbrăcați în noile uniforme ale Puterii era încă în „beast mode”: în primăvara acelui an s-a grăbit să semneze un tratat de bună pace fix cu Imperiul Răului – fosta Uniune Sovietică.

În vreme ce fostele țări comuniste ținteau direct Occidentul și UE, Iliescu trăgea violent frâna de mână și reorienta în sens invers țara, spre farul Moscovei.

Tratatul, semnat pe 5 aprilie la Moscova de Iliescu și Gorbaciov, nu a mai apucat să fie ratitficat, din fericire, în Parlamentul României. Câteva luni mai târziu, în decembrie 1991, URSS se desființa și era făcut bucăți.

De fapt, marele noroc al României de după Revoluție a fost destrămarea URSS. Perioada de mijloc a anilor 1990 a reflectat fidel lipsa de busolă politică a clasei politice, rămasă fără repere.

Iliescu-bolșevicul. Iliescu „răul cel mai mic”. Iliescu-UE-NATO

Despre Iliescu s-a spus că e bolșevic, criminal, comunist, dar niciodată, nimeni nu a spus despre el că ar fi fost un prost. La capitolul „fapte bune” nu-i putem nega capacitatea de schimbare și chiar puterea de a se reforma: el ne-a aruncat în deșertul negru al tranziției anilor 1990 și tot el ne-a scos în drumul spre UE și NATO. Cu poticniri, ani și ocazii pierdute.

„Dacă aș fi un bolșevic, atunci ar trebui rescrise manualele de istorie, spunând că integrarea României în UE și NATO e rezultatul demersurilor unui bolșevic. Ceea ce ar fi cel puțin suprearealist, după gustul meu și al altor oameni normali, bănuiesc”, spunea același Iliescu în ultimul său interviu

Pe de altă parte, nu există nici acum o documentare riguroasă care să explice resorturile intime care l-au determinat pe Iliescu să facă întoarcerea decisivă a României în direcția UE și NATO, parafată inițial prin Declarația de la Snagov din 1995, drum de la care nu s-a abătut în 2000, când a revenit la Cotroceni, după hiatul de 4 ani (1996-2000) al președinției lui Constantinescu și guvernării CDR.

Sau, ca să îl cităm din nou pe același Ion Iliescu:

„S-a spus despre mine în 2000, că a câștigat atunci răul cel mai mic. Răul cel mai mic, care am fost eu, a dus apoi, împreună cu guvernarea PSD, Romania în NATO și UE. Răul cel mai mic a adus libertatea cea mai mare, posibilă prin atitudinea pro-europeană și pro-atlantică”.

Chiar și în ultimele sale momente de luciditate, Iliescu rămâne politicianul care a dat cea mai bună definiție a „suveranismului” românesc („repulsia față de sărăcie, disperarea față de inegalități, dezgustul față de ierarhii, refuzul față de o globalizare prost înțeleasă”).

În ultimul său interviu pune, de asemenea, corect, degetul pe patriotismul prost înțeles („patriotismul nu înseamnă să circuli înfășurat într-un drapel pe străzi, sau să inventezi cântece populare și patriotice”).

În plus, mesajul său care ar fi urmat să fie publicat în cazul în care Curtea Constituțională nu ar fi anulat primul tur al alegerilor prezidențiale din noiembrie 2024, ne arată că, cel puțin la finalul vieții, Iliescu s-a situat de partea corectă a istoriei:

„În 22 decembrie 2024 se împlinesc 35 de ani de la Revoluția Română. Îmi doresc ca aceasta să nu fie vârsta cea mai scurtă a democrației în țara noastră. Nu ne putem întoarce la lumea de dinainte de 1989. Românii au de ales, prin votul lor, între a duce societatea în trecut sau în viitor. spunea Iliescu în mesajul adresat românilor.

Dintre toți politicienii post-1989, Ion Iliescu e primul care a învățat cum să-și modeleze și să-și proiecteze puterea. Restul președinților au venit, cumva natural, în siajul format de trecerea lui Ion Iliescu prin această putere.

Iliescu-mema și greaua moștenire pe care ne-o lasă

Puterea lui Ion Iliescu s-a tras însă din nebuloasa Revoluției române – sursa Binelui și a Răului pentru tot ce a urmat apoi pentru țara noastră. Puterea lui Iliescu a venit, apoi, cu mari compromisuri („pacea” cu securiștii, resuscitarea foștilor activiști de partid rebranduiți apoi în „baroni locali” etc.): toate acestea au frânat masiv evoluția României și au plăsmuit societatea strâmbă, coruptă și fracturată de azi.

Din ultimul său mega-interviu acordat înainte de a fi internat, aflăm, în sfârșit, și câteva aspecte mai intime, ținute secrete o viață întreagă, doar ca să descoperim că omul era o sumă de banalități: îi plăcea pizza, cânta Verdi în corul școlii când era mic și ținea cu Rapidul.

Plus o sumă de expresii-memă care au făcut istorie: „Măi, animalule!” (Iliescu, către jurnalistul de la acea vreme Radu Mazăre, ulterior primarul Constanței și lider PSD); „Pus astfel în lumină, ancorat în sinergia faptelor, recursul la universalitate nu eludează meandrele concretului”; „The dacs come from the trucks”; „Proprietatea e un moft” sau „Aveți grijă pe mâinile cui lăsați acest partid!” (Iliescu despre Geoană, în 2004).

Nu e exclus ca Iliescu să devină, peste ani buni, un soi de Ceaușescu-memă al generațiilor viitoare.

Iliescu a început prin a fi tânăra speranță de reformare a comunismului românesc și a ajuns ctitorul strâmb al drumului României către Europa democrată. Binele pe care l-a făcut a rămas acoperit de Răul pe care l-a lăsat în urmă: în perioada sa de maximă putere s-a turnat fundația actualului turn Babel al Corupției, cu un PCR clonat la nesfârșit în FSN, FDSN, PDSR și, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă – PSD. Zâmbetul lui Iliescu încă nu a dispărut.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€