Când frica devine singurul proiect de țară care ne mai leagă

Bianca Felseghi

Senior Editor

De ce face Călin Georgescu turul emisiunilor celor mai în vogă conspiraționiști din SUA, a celor care au rescris literalmente adevărul în ultimii 10 ani, de la odiosul Alex Jones, la Shawn Ryan și la Jackson Hinkle? 

Strategia de expunere este deliberată - acum nu mai încape nicio îndoială. E greu să nu simți nevoia să faci un duș după ce vizionezi chiar și în parte aceste intervenții care alunecă halucinant de la un subiect la altul, în ceea ce pare a fi un delir QAnon după toate regulile: 

De la Deep State (statul paralel) la negarea elitelor care vor să controleze prin structuri ascunse de putere decizii la nivel de țări sau la nivel global, mânați de interese malefice, la sataniști care fac trafic de copii și promovează pedofilia, teoria Marii Treziri (cu varianta Valului care nu poate fi oprit) când tot mai mulți oameni vor deveni conștienți că le sunt ascunse adevăruri esențiale de către guverne și organizații globale, la demonizarea mass-media, care n-ar avea alt rol decât să manipuleze informațiile și să țină oamenii subjugați sistemului actual. 

În drumul lui spre Mordor, Frodo se încurcă prin Mlaștina Morții, un tărâm blestemat în care s-a purtat în trecut o bătălie. Cadavrele căzute pe câmpul de luptă se uită la el de sub apa împuțită, par vii, dar sunt totuși morți, conservați cumva natural în propria ură. E exact senzația pe care o ai privind această colecție de triggere (de stimulente) care înfierbântă sufletele însetate să înțeleagă lumea în care s-au nimerit să trăiască, complet nepregătite. Pare că ideile sunt operate de niște minți putrede, fără discernământ, care nu înțeleg proprietățile cuvintelor, care se îmbată din propriul discurs, dar care aterizează pe teren fertil și apoi înfloresc într-un (alt) cont de Tik Tok. 

Senzația este că asiști la un ritual, recunoscut de cei inițiați care știu al doilea și al treilea sens al unor expresii pe care le-au repetat și care le reverberează din inimă în creiere la adâncimi pe care din afară nu le mai putem intui. Dacă fenomenul woke este într-adevăr o nouă religie, crescută din fervoarea protestantismului de culoare, atunci QAnon-ul e dușmanul ei tradițional, crescut pe trupul creștinismului tradițional, al catolicismului/ortodoxismului bigot. Nu întâmplător extremismul ambelor mișcări tinde să folosească aceleași simboluri. Să mă explic. 

Am făcut în toamnă un interviu cu un sociolog belgian, Pascal Gielen, care mi-a spus ceea ce vedem deja pus în act nu doar în România, ci și în Europa și în lume: trăim vremurile când extrema dreaptă are toate cuvintele la ea. Ei ne vorbesc și spun ceva ce este pe înțelesul oricui și sunt și singurii politicieni care mai ating sentimentele oamenilor. Numai extrema dreaptă este capabilă să mai vorbească despre comunitate și despre valori. Iar asta e un gând înfricoșător. 

„Neoliberalismul este propriul său gropar. Eu cred că neoliberalismul este literal o politică a morții. Poți acumula oricât de mulți bani, dar nu vei putea niciodată să mănânci bani”, mi-a spus Gelen. 

A continuat: 

„Cred că suntem la granița neoliberalismului și răspunsul sunt niște regimuri politice foarte autoritare. Neonaționalismul, Trump, sunt răspunsuri la neoliberalismul progresiv. Rasismul, politica naționalistă sunt răspunsuri față de acest hiper individualism de care s-a abuzat. Discuțiile despre diversitate, gender balance funcționează ca teme de dezbatere publică doar atâta timp cât există creștere economică. Stânga nu mai știe să relaționeze cu oamenii. Iar Europa pare ceva extrem de îndepărtat, un concept prea abstract.”

Am rămas cu această propoziție în cap mai ales când am văzut în decembrie cum se prăbușește asupra noastră tsunami-ul Georgescu și mi-a revenit ca un reminder premonitoriu: extrema dreaptă are cuvintele. Ei construiesc realitatea. Ceea ce numesc ei a început să existe. Frica pe care ne-au sădit-o în ultimii ani a produs deja efecte și e pe cale să construiască și guverne. Ale căror decizii vom fi obligați cu toții să le respectăm. 

Candidatul Independent Călin Georgescu a câștigat turul I al prezidențialelor, un șoc istoric pentru România. foto: Inquam Photos / Ovidiu Matiu

De ce avem nevoie de mai multă politică în universitățile din România

Spre deosebire de facultățile din Occident, spațiile unde  au luat naștere activismul civic, politic și social, universitățile din România încearcă să se ferească de orice discuție despre politică. 

Golanii și chiulangiii își vor țara înapoi, spune un profesor universitar. Dar ce ar fi dacă am încerca cu toții să fim mai puțin proști?

„Își vor țara înapoi golanii, cei care au chiulit întreaga școală (absolvită cu toate acestea, desigur), în timp ce alții («tocilarii») învățăm pe brânci ca să ne facem un rost în viață”, se lamenta, la începutul săptămânii, un profesor universitar din București, ca reacție la protestele poleite cu AUR din weekend. De la înălțimea turnului său de fildeș, omului i s-a părut că scrie un profil credibil al votantului suveranist.

Valul nu mai poate fi oprit, repetă Călin Georgescu - o veritabilă mantră QAnon, într-un interviu cu Jackson Hinkle, un podcaster din SUA din avangarda lui Trump, unul din cei care vor să ne apere de globaliștii pedofili și sataniști (după propriile comentarii). 

Aceste mișcări de dreapta extremă au coalizat în jurul lor o masă critică de oameni, iar faptul că sunt hrănite de Rusia, ca să funcționeze ca niște cai troieni în sufletul unor democrații consolidate, nu are nicio importanță pentru niciunul dintre aceștia. De aici și senzația ireală că asistăm la o sinucidere în masă, că populații întregi se aruncă pe vorbe goale într-o prăpastie a urii, care le va devora fărâma de umanitate de care se mai agață. 

Le spunem „suveraniști”. Dar ei vin din acele comunități ignorate, care au încă o etică a muncii pe rit vechi, care sunt excluși din calculele financiare atunci când accentul este pus pe responsabilitatea individuală și pe succesul personal în cadrul pieței, în detrimentul solidarității colective.

Sunt cei care suferă primii, cei mai vulnerabili, atunci când politicile statului încurajează reducerea protecției muncii pentru a crește competitivitatea angajatorilor. Sunt cei care au nevoie încă de protecția statului și nu de un stat absent, în care serviciile sociale, sănătatea, educația sunt privatizate. Sunt cei care nu își permit să lucreze remote din Bali, cei pentru care producția înseamnă ceva concret, cu formă tridimensională, nu doar cursuri de self help, marketing și proiecte.

Sunt cei care nu fac feng shui și mănâncă bio, cei care se mulțumesc cu ochiuri cu cartofi pai, nu își permit concedii și city break-uri o dată la trei luni, ci continuă să muncească pentru niște idealuri devenite din ceva motive anacronice (deși n-ar fi trebuit), dar care sunt singurele lor repere: familia și copiii. 

Sunt cei paralizați de frică că „un regim troțkist, anti-umanist”, „răul în formă pură”, jefuiește resursele României și vrea să trimită copiii pe front, pentru profitul industriei de război. Sunt cei cărora poți să li te adresezi, așa cum a făcut Călin Georgescu în interviurile cu Hinkle, cu Jones, ca unor copii naivi, încurajați să pună întrebări asupra lumii, oricât de stupide ar putea părea în urechile educatorilor. De fapt, delirul lui a căpătat acum - după anularea alegerilor din decembrie - tonul autentic al discursului unui disident, oprimat și călcat în picioare de un stat care-și protejează fără scrupule niște elite nelegitime. Vorbește cu și mai mult aplomb și determinare despre războiul spiritual în care ne găsim, o luptă între Dumnezeu și Satan - după cum o descrie. 

Ce face în aceste prime săptămâni din 2025 e plecăciunea dinainte de învestirea lui Donald Trump - președintele american de la care o planetă întreagă de obscurantiști - cum îi numește Anne Applebaum - așteaptă să redefinească realitatea.

„UE vrea război. Asta e clar. E foarte clar. UE și SUA au cheltuit mai bine de 300 de miliarde de dolari pentru acest război. Câte lucruri poți face cu acești bani devreme ce sărăcia e atât de mare? Copiii n-au școli, n-avem drumuri, n-avem spitale și nu e o situație valabilă doar în România, ci e vorba și de economiile Germaniei sau Franței”, îi spunea Georgescu lui Hinkle. 

Apoi a adăugat clipind în jos, ca mucenicii zugrăviți în picturile ortodoxe: Ce se întâmplă acum e adevărata Revoluție. Fiindcă în România de „100 de ani avem un regim comunist” și „e mai rău decât înainte de 1989”. Cu ce suflet poți face aceste afirmații? Numai certitudinea că vorbele tale edifică un adevăr paralel moșit în grupurile de social media ancorate de filosofia strâmbă a lui „eram fericiți, dar nu o știam”, poate să fie scut pentru așa o minciună revoltătoare. Odată rostite aceste cuvinte, ele devin realitate în mintea multora. Nostalgia e un bumerang mult mai puternic decât am fi crezut. Comunismul devine comunitate, e ceea ce ne leagă fiindcă l-am trăit și numai noi știm cum i-am supraviețuit. Iar asta ne face un popor. 

Acesta e proiectul de țară naționalist al lui Georgescu. E un tip de putere simbolică pe care acest om și-o arogă și nu fără o anumită legitimitate. Nu degeaba repetă de câte ori are ocazia că indiferent de rezultatul viitoarelor alegeri, indiferent de faptul că scrutinul anterior a fost anulat el este deja președintele României. Puterea simbolică este cel mai prolific generator de resurse. Ce contează e să fii perceput de ceilalți ca fiind un om important. Care poate schimba jocul. Puterea simbolică „este într-adevăr acea putere invizibilă care nu se poate exercita decât cu complicitatea celor care nu vor să știe că o suportă.”

E ca atunci când spectatorii privesc cu atenție la un prestidigitator pe scenă și aplaudă entuziaști când li se scoate o monedă din urechiușă. Scamatoria n-ar avea șansă de reușită dacă publicul nu ar fi dispus să creadă că e, într-adevăr, posibil ca un firfiric să existe prin corpul omului, pe undeva între ciocan și scăriță.
E o magie socială, care face lumea să se miște în anumite direcții și chiar și un stat autocrat funcționează după aceste reguli nescrise. Georgescu a operat un bypass irigând cu sens o bună parte a societății românești. QAnon Erat Demonstrandum.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€