Campania pentru primul tur al alegerilor prezidențiale din 2019 a fost marcată de lipsa dezbaterii. Fotografii: Lucian Muntean

Campania incitantă care n-a fost

Alegerile prezidențiale din acest an au câteva aspecte senzaționale sau aparte:

1. Pentru prima dată a existat o competiție consistentă pentru locul doi, adică pentru ajungerea în turul decisiv. De fiecare dată din 1990 până în 2014 a fost clar sau extrem de clar cine urma să se califice.

2. Mai mult, s-a pus sub semnul întrebării accesul candidatului PSD în turul doi – un lucru care era de obicei o certitudine. Scriu aceste cuvinte joi, cu câteva zile înainte de turul unu, și nu este nici acum evident ce se va întâmpla pe acest plan.

Și totuși, campaniei i-au lipsit fervoarea și spectaculozitatea caracteristice unui scrutin prezidențial.

Ce s-a întâmplat? În termenii unei metafore, am avut oare în față bucătari care s-au rotit în mod neinspirat în jurul unor ingrediente zemoase, fără a fi capabili să gătească ceva gustos?

Cred că există o explicație strategică pentru ce s-a întâmplat. O alta ține de optica multora dintre echipele de campanie. În termenii gastronomici pe care i-am utilizat mai sus, trebuie să ne uităm la masa pe care se aflau ingredientele și la gesturile fiecăruia din bucătari.

„Masa campaniei” este fundația ideatică a întregului moment: despre ce au fost de fapt aceste alegeri? Ce alegem noi aici și acum?

Răspunsul a putut fi dat la fiecare scrutin prezidențial de până acum. Cu toții știam ce este pe masă, chit că unii voiau să mănânce supa iar alții să înceapă cu desertul.

Ca țară, am dat timp de trei decenii verdicte prin vot cu privire la corupție, încetinirea sau grăbirea reformelor, cine e mai rău între Iliescu și Vadim etc.

Acum însă dezbaterea nu s-a focalizat. Mai precis, scena politică nu s-a dezmeticit după europarlamentare. A trecut prea puțin timp de la acel eveniment electoral foarte emoțional și n-au apărut direcții noi.

Odată cu europarlamentarele s-au scufundat, măcar temporar, teme precum europenism vs. naționalism, anti-corupție vs. anti-anti-corupție, Iohannis vs. Dragnea. Nimic nu le-a luat locul.

Ceea ce mă duce la următorul punct: „gesturile bucătarilor”. Candidații de prim-plan au adoptat aceeași linie. Fiecare:

1. a identificat adversarii relevanți la al căror electorat nu avea acces și i-a criticat ( = validându-se drept oponent al lor în ochii votanților proprii) dar nu extrem de virulent, era vorba doar de reîncălzirea mâncării răcite după 26 mai

2. a identificat contracandidații direcți, care-i puteau lua din votanți datorită mesajelor sau profilului public similar și

2a. i-a ignorat pe cei inferiori în sondaje

2b. a evitat atacurile directe la cei superiori în sondaje, comunicând pozitiv despre sine – o replică peste timp a strategiei de dezvoltare dorite de PNL în perioada interbelică („prin noi înșine” devenind aici „prin mine însumi” sau „însămi”).

Astfel am ajuns la situații care, având în vedere aspectele apetisante descrise la începutul articolului, au fost ușor ilogice.

Barna și Iohannis se luptau, măcar în parte, pentru același spațiu socio-demografic. Dar cu excepția unui moment ușor trecut cu vederea – schimbul de replici despre „pompierul Iohannis” – candidatul USR-PLUS nu a afirmat direct, repetat, memorabil și incisiv de ce ar trebui să-l votezi pe el în loc să votezi președintele în funcție.

Conștient în mod cert de atractivitatea lui Iohannis pentru cel puțin o parte din votanții USR-PLUS, Barna a ales o campanie pozitivă și non-ofensivă.

Conceptul a fost și este unul riscant având în vedere competiția din partea PSD/Dăncilă – spațiul de operare din punct de vedere sociologic, adică numeric, a fost îngustat în mod asumat și poate sinucigaș.

Efectul, conform sondajelor, a fost un tavan aflat prea jos: candidatul e pe locul trei, dar nu mai sunt procente! De aceea, pe final, campania a trebuit să devieze de la punctul 2a din schema de mai sus, alergând după votanții atrași între timp de T. Paleologu și/sau după „voturi tactice”.

Mai puțin discutată dar la fel de importantă este absența clinciurilor Diaconu-Dăncilă. Primul dintre cei doi este depozitar în formă soft a valorilor tradiționalist-nostalgice atât de dragi votanților PSD, dar s-a comportat de parcă PSD nu ar fi avut candidat și deci de parcă n-ar fi avut competiție. Dar avea.

Nimeni nu a încercat în mod proactiv să obțină votanți în plus față de cei evidențiați în mai cu ocazia europarlamentarelor sau (în cazul lui Iohannis) deja fani potrivit sondajelor de opinie.

Cuvântul-cheie a fost MENȚINERE și nu CÂȘTIG sau AVANS sau CURAJ.

Coordonatele candidaților principali au fost prudența, stabilizarea electoratului definit acum cinci luni pe tranziția „vot pentru partid sau alianță la europarlamentare -> vot pentru candidatul la prezidențiale al partidului sau alianței”, (re)mobilizarea fără emoții, fără risc, fără excese.

Rezultatele din mai au fost oarecum fetișizate. Barna, Diaconu, Dăncilă, Iohannis au făcut calcule  pornind de la europarlamentare și au ajuns – fiecare în alt fel – la concluzia că nu trebuie făcută nicio mișcare bruscă, că prin deplasarea naturală a votanților de la un oponent la altul sau către sine totul va fi bine pentru propria candidatură.

E ca și când patru proprietari de terenuri aflate pe malul unui râu ar estima, independent unul de celălalt, că inundația ce va veni îi va afecta pe ceilalți – și nu pe el/ea.

Implicațiile concrete ale acestui imobilism colectiv au fost: absența dezbaterilor, evitarea temelor riscante, non-producția de direcții noi, care să necesite dialog, replici și contra-replici.

În această campanie, cu excepția moțiunii de cenzură, nu s-a discutat până acum de fapt absolut nimic și despre nimic cu excepția faimosului articol Rise Project.

Nicio idee din niciun program prezidențial nu a stârnit atenția publicului – și nici candidații nu s-au chinuit foarte mult să impună ceva. Ceea ce cred că deranjează mulți votanți este sentimentul că, deși teoretic au de ales între cel puțin 2 opțiuni, niciunul din acei 2-3 candidați nu a părut să depună efort pentru a-i convinge.

În mod vanitos dar subconștient, întrebarea a devenit „Unde-i competiția pentru mine, pentru votul meu?

Cele două campanii care au deviat de la standard au fost foarte diferite între ele.

Aparent, Cumpănașu a continuat o tradiție îndelungată, spațiul furiei pure rămânând neocupat prin dispariția fizică a lui Vadim și publică a lui Dan Diaconescu.

Dar, atenție, a pus degetul pe pulsul unei părți importante a națiunii, România dezagregată de lipsa de performanță a statului până și în aspecte vitale precum siguranța cetățeanului. Ceea ce în București sau Timișoara a fost un caz mediatic de discutat la frizerie, în mari părți din România e o realitate crudă și autentică, un cuțit de coșmar în inima fiecărui părinte.

Pe alt plan, într-o perioadă electorală devenită salon de vals vienez, cu mișcări politicoase și grațioase, T. Paleologu a fost infuzia frenetică de heavy metal.

Intelectualul doct a alternat gândurile sofisticate cu obsesiile comunicaționale (nimeni n-a rostit sau scris atât de mult cuvântul “Barna”. Nici măcar Barna însuși în toată viața sa de până acum).

În descrierea candidaturii lui T. Paleologu nu pot fi evitate nici nuanțele întunecate și nici aspectul vivace. La un nivel facil de lectură a situației, parcă am fi vizionat cu toții o imaginativă producție Netflix cu următorul subiect: un domnișor tânăr și educat a fost prins într-o capcană metafizică, poate chiar un pariu cu Mefisto, și a fost pe cale de consecință obligat să candideze într-o cursă electorală la finele căreia, pentru fiecare procent sub 10%, urmează să i se amputeze o parte a corpului sau să i se întâmple cine știe ce altă grozăvie, ceea ce-l obligă la o campanie dinamică și uneori excesiv de agresivă.

Un alt mod de a exprima lucrurile, mai sofisticat și mai corect, este că echipa lui de campanie a pus multă inimă, pentru profesioniștii într-ale politicii ea ieșind în evidență prin comparație cu toate celelalte.

În astfel de condiții, mingea a fost lăsată să cadă pe pământ conform legilor inerției. E probabil să vedem în exit poll-uri foarte clar delimitate segmente socio-demografice complexe, cu narațiuni unitare și specifice.

Trei scenarii pe care le prefigurez ca având o probabilitate mai mare de realizare decât se crede:

a. un scor peste așteptări pentru Cumpănașu, a cărui campanie s-a stins în timp dar care a făcut vorbire – chiar dacă oblic, bizar și poate și accidental – despre o temă autentică, anume relația proastă dintre stat și cetățean.

b. un scor peste așteptări pentru Paleologu, care a alergat în mod autentic după voturi consumând o energie considerabilă în această campanie. Mulți votanți vor aprecia acest lucru – conform proverbului, nu contează mărimea câinelui în luptă ci mărimea luptei în câine

c. un puseu de emoție care să facă scrum predicțiile uzuale, de bun simț. Conform sondajelor, lupta pentru locul doi e una echilibrată? Atunci rezultatele nu vor fi astfel, iar un candidat se va detașa în mod evident. În sociologia electorală a ultimilor 5 ani, încălcarea normelor e noua normă…

Nu pornesc de la prezumția că există un câștigător evident în bătălia pentru locul doi. Paleologu are un handicap datorat imaginii nu foarte bune a intelectualilor rafinați; din acest motiv dar și altele nu îi dau șanse mari de a accede în turul decisiv.

Când mă uit spre restul, văd însă că: Dăncilă are un aparat de partid care, chiar handicapat de defectele lui Dragnea, a obținut 2 milioane de voturi la europarlamentare; Barna are steaua norocoasă și călăuzitoare a USR-PLUS, adică schimbări demografice și economice benefice platformelor asumat sincroniste din România; Diaconu se adresează în mod credibil unei generații numeroase; Cumpănașu are de partea sa mânia oamenilor pe care nu-i ascultă nimeni niciodată.

Despre Klaus Iohannis, care e practic pe altă pistă de stadion, impulsionând moțiuni de cenzură și adresându-se exclusiv PNL, voi scrie după turul unu, când se vor putea măsura cu precizie mai multe lucruri și vom ști identitatea competitorului său.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter perntru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...