Cămașa cea albă a vieții

Voicu Bojan

Reporter

Rubedenii

Viaţa Băiatului n-a mai fost niciodată la fel din ziua aceea cenuşie, când au venit în vizită rudele din Oraşul O. Unchiul U. stătea ţeapăn în capul mesei ca împăiat, închis până la ultimul nasture al cămăşii sale albe, imaculate, fără vreo urmă de cută. Pe gât îi atârnau două pielițe paralele, de curcan bătrân.

L-au privit pe Băiat cu deosebită atenţie, ca pe un animal exotic, au sucit capetele de jur împrejurul camerei, s-au uitat la lustră, iar la sfârşit au analizat cu atenție modelul de pe covor. Era un persan cusut manual, de calitate superioară mirosind a blană de vulpe veche amestecată cu parfum de mătușă diabetică și căciulă de lână plouată, roz. 

Apoi au întrebat zâmbind, cu privirile lor viclene, în aşteptarea unui răspuns unic, ce li se putea deja citi întipărit pe buze şi chipuri: 

- Ia, zi băiete, pe cine iubeşti tu cel mai mult şi mai mult? 

- Pe mama, a zis Băiatul. 

Toți au dat mulţumiţi din cap, privindu-se aprobator și cu subînţeles unii pe alţii. 

Însă, în clipa când, din locul în care se afla, cocoţat taman pe genunchii mamei, băiatul a ridicat molatec degetul şi l-a aţintit direct spre buna sa doică Tanti T., ce împletea absentă un ciorap în celălalt colţ al camerei, s-a făcut o tăcere rău prevestitoare. 

Ziceai că la radio tocmai se anunțase naufragiul Titanicului. Sau explozia bombei nucleare de la Hiroșima. Ba chiar moartea președintelui american John. F. Kennedy împușcat în gât, la Dallas. Atât de apăsătoare, păstoasă și grea se lăsase tăcerea aceea, încât părea de plumb.

Unchiul U. a pus încet pe masă mâinile sale cu degete lungi, răşchirate și împodobite cu câteva inele banale, dintre care răsărea unul din aur alb cu o piatră de topaz, dând la iveală două manşete albe, apretate, ca de tablă.

A încruntat din sprâncene. Acestea s-au unit drept în mijlocul frunţii, formând două şănţuleţe săpate în piele, iar ochii săi au prins a scăpăra scântei. Aerul era încărcat de o furie mocnită, ca de oală sub presiune. 

S-au privit cu toţii unii pe alţii cu mirare, de parcă atunci făcuseră cunoștință pentru prima dată şi atunci Băiatul a ştiut imediat că tocmai rostise ceva care îi va putea schimba viaţa. Or, să-ţi schimbi deja viaţa la doar patru ani şi jumătate, când abia te obişnuiseşi cu ea, nu era puţin lucru. 

Gumă de mestecat

Băiatului nu-i plăcuse niciodată bundiţa aceea alb murdar din blană artificială cu nasturi maronii, rotunzi, care trebuiau strecuraţi cu greu prin găicile strâmte din elastic, ca să se poată închide corect. 

Era o seară aşteptată de mult. Mergeau în vizită la Familia F., undeva în celălalt capăt al oraşului, un loc sinonim cu capătul lumii. Acolo erau doi copii care aveau o minge roșie, cu buline albe. Se vor juca cu ea. Părinţii îi pregătiseră deja hainele cu care să se îmbrace. Printre ele, bundița aceea infamă. O ura.

Terminus

Un oraș aproape nordic, spartan, parcă glazurat, nicidecum încălzit de luminițele de Crăciun. Inspiră adânc. Era cazul să se calmeze, să nu mai fie așa de tare dată peste cap. Nu era nici primul, nici ultimul job pierdut, trebuia să-și revină, chit că să primești notificarea înainte de finalul anului nu-i cădea bine nimănui.

Oportunitatea momentului: neîncrederea în instituțiile statului poate redeschide dialogul între Societate și Justiție

Ca societate, trebuie să fim recunoscători pentru oportunitatea de a redeschide subiectul funcționării justiției, pentru că este evident că schimbările recente nu au îmbunătățit situația sau încrederea populației.

Purta niște pantofi țepeni de lac, pantaloni negri călcați la dungă, dar mai ales, o cămaşă albă cu mânecile un pic prea lungi. Îmbrăcat aşa, cu prima cămaşă albă a vieții lui, se simțea impunător şi nespus de serios, la fel ca medicul acela sobru cu nume imposibil, care îl operase de polipi. 

Era un medic tânăr, începător și nepriceput. Intervenția fusese un coșmar cumplit de dureros. La ieșirea din spital medicul cu nume imposibil îi dăruise un mic titirez, drept scuză.  

Băiatul s-a privit în oglindă şi toate păreau bune. Mai puţin bundiţa ridicolă cu glugă ascuţită, de  pitic, lungă până sub genunchi. 

„Mie nu-mi place bundiţa asta şi nu vreau să o iau”, s-a răstit Băiatul lovind revoltat podeaua cu tocul pantofului drept. 

Palma primită instantaneu peste ceafă a reverberat scurt între plăcile albe de faianță ale pereţilor bucătăriei. Aproape simultan, odată cu vorbele nesăbuite, Băiatul şi-a înghiţit guma de mestecat. 

„Dacă înghiţi vreodată gumă, ţi se lipeşte de burtă şi mori. Așa a pățit și Nelu de la Costăneasa. Din cauza aia a murit de fapt, nu de ciroză, cum zic vecinii”, îi spusese mai deunăzi Prietenul P. 

Băiatul a ieşit din bucătărie plângând şi s-a întins înghițindu-și lacrimile în patul din camera mare, pe spate, aşa cum văzuse la înmormântarea Vecinului V. A încrucişat solemn mâinile deasupra cămăşii celei imaculate. Cu degetele împreunate.

Cum stătea în dreptul sicriului pus pe o masă, Băiatul vedea printre tălpile gălbui ale pantofilor noi nouţi ai mortului cei doi nasturi de la costum, dincolo de care tronau două nări imense şi negre ca nişte tunele nesfârşite, aidoma celor prin care trece trenul în drumul său dinspre Câmpia Turzii spre Oraşul O. Între nasturi şi nări – un guler alb, scrobit, imaculat. Ascunsă sub sacou, o cămașă albă.

A rămas o vreme nemişcat pe spate, cu ochii închişi, însă îngerii aceia diafani cu aripi de mohair, pe care i-a aşteptat mai bine de zece minute, n-au apărut să-l ia cu dânşii și să-l ducă spre acel loc de verdeaţă, de unde a zbughit toată întristarea, precum a prevestit în predică cu o voce nazală Popa P.

A venit în schimb Tata T. care a spus: "Haide, termină cu prostiile. Plecăm."

Cina porcului

Mai toate verile Băiatul era trimis la bunici. În fiecare seară, asista la acelaşi ritual. Nimeni nu a ştiut niciodată de ce, însă era o certitudine faptul că Bunicul B. se îmbrăca în costum ca să dea la porc. Îşi dădea jos flanela găurită şi peste cămaşa, ce fusese cândva albă, încheiată până la gât şi cu gulerele uşor răsucite în sus, îmbrăca cu gesturi foarte calculate o haină soioasă de costum. 

Arăta ca un elev bătrân, mereu repetent, fiindcă haina îi era prea strâmtă şi avea mânecile foarte scurte. Când apărea îmbrăcat aşa, peste faţa bunicii se aşternea un zâmbet amar ce îi rămânea agăţat în colţul stâng al buzelor, de parcă acolo stătea atârnat un tablou nevăzut de familie așezat strâmt pe perete. 

Bunicul B. parcă oficia o liturghie. Cu privirea în pământ, frământa în mâini cartofii fierţi şi calzi pe care îi arunca unul câte unul în găleata cu apă dezmorţită în care pusese dinainte o oală cu lapte, patru pumni şi jumătate de făină de mălai, sare şi trei căni de pesmet. 

Toate erau amestecate timp de cinci minute, pe ceas, iar apoi turnate în vasul de mâncare făcut dintr-o jumătate de cauciuc de tractor oarecum întins, care aducea cu o mică gondolă veneţiană. 

Cu mâinile sprijinite pe gard şi cu bărbia aşternută strâmb pe dosul palmelor, Bunicul B. privea cu ochii lui albaştri şi spălăciţi spre porcul ce, cu capul afundat în troacă, plescăia din toate încheieturile. 

Da, nu va trece mult şi va dispărea şi acesta prin afumători, cămări şi borcane cu untură, lăsând locul unuia mai tânăr, care va dispărea la rândul lui pe acelaşi traseu bine stabilit. Da, colţurile de la gulerul cămăşii cândva albe a bunicului erau răsucite un pic în sus, cum stătea el aşa, privind în gol cu capul sprijinit de dosul palmelor. Băiatul nu va uita niciodată această imagine.

Ulcerotrat

Visul Băiatului care acum s-a făcut copil mare. Acelaşi vis ce revine mereu. E îmbrăcat cu cămaşa albă de pionier, fabricată dintr-un fel de nylon străveziu, fină la pipăit, cu guleraşe moi, mereu un pic rece, asta dacă se lua direct pe piele. 

E trimis la farmacie după un medicament al cărui nume l-a uitat cu desăvârşire. Stă cuminte la coadă înghesuit printre haine cenuşii mirosind a ochiuri, prăjeli, ciorbe, bloc, praf, beton. Vocile, foşnetele reţetelor şi banilor sunt întrerupte de clinchetul casei de marcat. Toţi fac paşi mici, mereu înainte, iar sub ochii băiatului văruiala se coşcoveşte și  caietul de reclamaţii-sugestii-sesizări spânzură stingher pe perete. 

Voci măsurate înşiruie boli şi remediile lor imediate, definitive. Încă un pas spre jumătatea de sferă tăiată în sticla tejghelei. 

- Ce doriţi? întreabă farmacista cu privire placidă și părul frumos strâns în coadă, pe spate. 

- Aș vrea... Mă iertați. Nu mai ştiu numele medicamentului. Era ceva pentru stomac. 

L-am uitat, dar stau aici un pic, îmi aduc eu aminte imediat. Imediat... 

Obrajii îi iau foc Băiatului, palmele îi sunt jilave, coada înaintează ca la comandă încă un pas. Deodată, cu coada ochiului, vede, doar el vede cum tavanul farmaciei începe să coboare încet de tot, trece de porţiunea de humă scorojită, turteşte încet basca celui mai înalt bărbat de la coadă, îi înfundă încet capul între umerii căzuţi, pe rafturi sticluţe de siropuri se sparg fără zgomot şi podeaua de ciment se umple de dâre lipicioase ce înaintează spre el şi îl împresoară încet. 

Doamna cu coc e acum şi ea apăsată, stă cu capul în piept, doar ochii îi mai răsar din bluza roşie, pe gât, iar florile de pe tejghea se îndoaie sub presiunea tavanului ce coboară implacabil şi le frânge de buza vazei. 

Cioburile se risipesc în tăcere pe podea şi se lipesc de siropuri de tuse, vitamine, febră. În vreme ce plafonul coboară lent înaintea băiatului îmbrăcat corect, în cămaşa de pionier, pe la tejghea, se perindă oameni care cer algocalmin, sulfamidă, rivanol, antinevralgic, codamin, biseptol, faringosept, proculin, clotrimazol, tetraciclină, hemorzon, aspirină, robebi, vată... ulcerotrat. 

Da, strigă din răsputeri: Ulcerotrat! Acum însă nu îl mai aude nimeni, tavanul farmaciei s-a făcut între timp una cu podeaua. Iar de pe margini, ca dintr-o felie de tort uitat pe masă la o zi de naştere şi apăsat cu linguriţa de o mână de copil mofturos, se preling şiroaie de sânge, zoaie şi siropuri amestecate cu sticlă pisată.

___

Textul face parte din revista digitală PressOne, pe care o puteți descărca de aici. Este gândită pentru a fi citită pe telefonul mobil și să fie un fel de pauză de la doom scrolling-ul care ne face creierul să putrezească. 

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€