Blocurile de la Sala Palatului - simbol de tristă amintire sau monument istoric?

La începutul lunii ianuarie, Edmond Niculușcă, director adjunct al Administraţiei Municipale pentru Consolidarea Clădirilor cu Risc Seismic (AMCCRS), lansa o temă importantă de dezbatere pe pagina personală de Facebook: cum ar fi să clasăm ca monument istoric ansamblul de la Sala Palatului? 

Mai exact, este vorba despre nouă blocuri situate chiar în fața clădirii, de opt, respectiv 15 etaje, cu o capacitate de 900 de apartamente, despre care reprezentantul AMCCRS spune că formează unul dintre cele mai coerente ansambluri arhitectural-urbanistice construite în București în timpul erei socialiste.

Ideea – pentru că fix asta este în momentul de față, doar o idee – a stârnit reacții din cele mai diverse în spațiul public românesc, unele de susținere, altele mai puțin. 

Dacă printre arhitecți pare din start o idee agreată, chiar susținută entuziast de câțiva, unii bucureșteni se întreabă de ce am declara monument istoric un ansamblu care a fost construit în timpul unui episod atât de traumatizant al istoriei noastre

Arhitectura socialistă este urâtă, brutală, mai bine dărâmăm și construim ceva nou în loc, poate o parcare – cam acestea par să fie argumentele împotrivă. 

Istoria ansamblului de la Sala Palatului

Și, într-adevăr, ansamblul a fost inaugurat într-o perioadă neagră a istoriei românești, la sfârșitul lui decembrie 1959, într-o zonă în care înainte funcționaseră Palatul Regal și grădinile regale. Simbolismul gestului de a construi acolo un ansamblu de locuințe, într-un stil atât de diferit față de ce existase înainte, e greu de ignorat. 

„El (n.r. ansamblul) înlocuiește grădinile regale, pentru a face o intervenție în care statul socialist să-și arate impactul asupra orașului”, punctează Gruia Bădescu, cercetător în cadrul Universității din Konstanz și lector la SNSPA, unde predă un curs de antropologie a spațiului și a orașului.

De altfel, motivația ideologică reiese clar și din articolele scrise la vremea respectivă, unde vezi cât de important era ansamblul pentru imaginea proiectului comunist românesc.

„Într-una din zilele lunii aprilie, porţiunea cuprinsă între Palatul Republicii Populare Romîne, str. Pictor Grigorescu, Luterană şi 13 Decembrie a fost îmbrăţişată de familiarele îngrădituri din papură: se deschidea un vast şantier de construcţii care va da Capitalei prima piaţă integral amenajată: Piaţa noii săli a Palatului R.P.R. Clădiri vechi, multe dintre ele insalubre, având posibilități minime de cazare, case ce nu mai puteau fi împrospătate prin nicio reparație au căzut sub loviturile târnăcoapelor”, relata în iunie 1959, pe un ton triumfalist, Revista Flacăra.

Ce este acela un „bloc comunist”?

De regulă, când cineva, oricine, propune valorificarea sau protejarea moștenirii arhitecturale comuniste, o parte din public va striga inevitabil „e comunist, deci nu are valoare”. Doar că, tehnic vorbind, ansamblul în discuție nici măcar nu este comunist, spun toți specialiștii care au stat de vorbă cu PressOne.

Dacă un occidental cu un minimum de cunoștințe arhitecturale – dar fără preconcepțiile pe care le-ar putea avea un român față de comunism – s-ar teleporta acum în fața Sălii Palatului, probabil că s-ar uita în jur și ar zice „a, iată, un ansamblu modernist!”. 

„Noi asociem blocul cu ceva socialist. Dar aceleași blocuri le vei vedea și în Germania de Vest, și în Franța, și în Spania, țări care n-au fost socialiste. Pentru că așa se construia în perioada respectivă, ansambluri de locuințe colective făcute în spiritul modernist al cartei de la Atena, stil care în țările socialiste a ajuns unul dominant, dar asta nu înseamnă că este un stil socialist. Este o arhitectură modernistă, e un stil care a pornit în secolul 20, pe ideea de modernitate, de progres, de a folosi forme geometrice”.

Gruia Bădescu, antropolog

În plus, ansamblul în discuție este unul cât se poate de funcțional și coerent, conceput din start cu un scop anume în minte.

După Al Doilea Război Mondial, în România, dar și în restul Europei, era o criză acută de locuințe, moment în care toate statele au tins către o arhitectură cât mai funcțională, orientată spre rezolvarea unor probleme concrete, precum spațiul de locuire, și mai puțin către latura estetică.

„Exact în logica asta a fost construit și ansamblul de la Sala Palatului”, povestește Shere Marinescu, arhitect și membru al Comisiei Tehnice de Urbanism în cadrul Primăriei Capitalei.

Sunt blocuri de locuințe, principala lor funcție este să aibă oamenii unde să stea, respectă standardele meseriei de la vremea respectivă și se integrează în spațiul public din jur într-o manieră coerentă. 

Elefantul din cameră: cât de sigur e ansamblul din punct de vedere seismic?

O altă temă de dezbatere lansată în postarea directorului AMCCRS este gradul de periculozitate seismică pe care-l prezintă multe dintre imobilele construite de comuniști în anii 50-60, nu doar cel de la Sala Palatului.

E o temă intens dezbătută când e vorba despre clădiri din interbelic sau chiar mai vechi de atât, dar aproape ignorată când se discută despre ce s-a construit în comunism.

„Acolo vorbim de imobile cu parter flexibil, adică avem locuințe la etajele superioare și parter pe stâlpi, pentru zona comercială”, detaliază Niculușcă într-un răspuns acordat PressOne.

Ce înseamnă asta, mai precis? Că, deși blocurile respective au fost construite la cele mai înalte standarde ale vremii, ele sunt foarte vulnerabile din punct de vedere seismic, pentru că standardele înseși nu erau foarte stricte și bine definite în perioada respectivă.

„În anii 50, în România nu existau niște prescripții tehnice pentru proiectare seismică foarte clare și foarte bine aplicate. Exista o prescripție care zicea că fiecare clădire trebuie să poată să țină 5% din greutatea ei și ca sarcină laterală. Cam ăsta era nivelul atunci. Bineînțeles, normele s-au înăsprit foarte mult între timp. Așadar, dacă aceste clădiri ar fi expertizate, iar unele dintre ele chiar au fost, s-ar observa că sunt mult sub norme. Blocul turn este în clasa doi de risc seismic, de exemplu”, precizează pentru PressOne Matei Sumbasacu, inginer civil și fondator al asociației Re:Rise, organizație care caută soluții pentru reducerea riscului la cutremur.

Cum blocurile stau sprijinite pe niște stâlpișori între care la parter funcționează spații comerciale, nivelul de jos al blocurilor este mult mai flexibil decât ce există în sus, spre etajele superioare. Și în caz de cutremur – nu neapărat la fel de puternic precum cel din ‘77, poate fi și unul mai puțin intens – etajul 1 poate deveni foarte ușor parter, spune Sumbasacu. Iar ăsta e doar cel mai fericit scenariu. 

Din fericire, însă, consolidarea unor astfel de clădiri este mai puțin dificilă, cu mai puține surprize decât în alte cazuri, chiar dacă ar trebui să evacuezi, etapizat, mii de oameni.

De bine de rău, spune Matei, blocurile de la Sala Palatului sunt construite după o logică relativ simplă, tehnologic și geometric vorbind. Au un sistem structural regulat, făcut din stâlpi și grinzi de beton armat care pot fi consolidate ușor. În plus, fiind foarte asemănătoare între ele și construite după aceleași proiect, se pot aplica niște soluții standard, adică să împuști toți cei nouă iepuri dintr-un singur foc. 

„Una din soluții este rigidizarea de noduri, efectiv se poate umbla la fiecare intersecție grindă-stâlp, iar acolo, local, făcute niște intervenții pentru rigidizare, adăugate niște elemente de metal, care să facă intersecția aia mai bună.  Și astfel se mărește foarte mult rezistența seismică a clădirii. Bineînțeles, lucrările astea implică niște spargeri de pereți, nu intervii local, de parcă ai monta un tablou. Dar se pot face și sunt mult mai ușor de făcut decât în cazul clădirilor interbelice, unde poți avea cazuri în care două etaje nu seamănă unul cu altul”,  explică Sumbasacu. 

Ce ar presupune clasarea ansamblului ca monument istoric

Dacă te duci să studiezi problema de la fața locului, peisajul urban din fața Sălii Palatului nu prea aduce a ce ai defini, în mod normal, drept „monument istoric”. Și nu din cauza stilului modernist în care au fost construite, ci a transformărilor pe care le-au suferit odată cu trecerea timpului.

De pildă, fațadele nu mai arată deloc precum arătau în momentul inaugurării lor. Multe dintre balcoane au fost închise cu termopane, sub ferestre au apărut aparate de aer condiționat, iar clădirile în sine au fost vopsite în niște culori care nu prea aduc a „monument istoric”. În plus, unele au fost vopsite doar în față, pe partea ce dă către stradă, iar în spate peisajul e dezolant, cu pereți scorojiți și tencuială căzută. Afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul. 

Dacă ansamblul ar fi încadrat ca monument istoric, toate brizbrizurile apărute după Revoluție vor trebui să dispară, spun specialiștii consultați de PressOne. 

„La mine prin comentarii ziceau oamenii că nu se mai poate face nimic, că-s distruse, că au balcoanele închise, au aer condiționat. Am refăcut clădiri interbelice căzute, de nu mai era nimic din ele, și nu suntem în stare să refacem un bloc construit în anii 60? Îi pui pe oameni să dea jos aerul condiționat, să scoată termopanul. Pentru aer condiționat există soluții de aer condiționat centralizat, se pune sus, pe bloc. Sunt soluții, nu asta e problema”, susține Shere Marinescu.

Însă, dacă ne luăm după ce s-a întâmplat în trecut, clasarea ansamblului ca monument istoric ar putea veni la pachet cu niște piedici, mai ales în calea renovării și consolidării, atenționează Matei Sumbasacu. După 1990, românii încă erau afectați de trauma comunismului târziu, când Ceaușescu a dărâmat porțiuni importante din ceea ce Matei numește „țesutul istoric al Bucureștiului”.

Și atunci, cei responsabili de clasarea monumentelor istorice au înțeles această clasare ca pe un mecanism de protejare a clădirilor de demolare. Dar mai departe de atât nu s-a gândit nimeni ce facem cu ele, ce ar trebui să se întâmple, dacă investim bani pentru revitalizarea lor. 

„Ideea era să nu te atingi de ele. Și astfel, chiar dacă legea 422 privind protejarea monumentelor istorice prevede că primăria ar trebui să aloce bani, că Ministerul Culturii ar trebui și el să aloce bani pentru chestiile astea, pur și simplu nu s-au alocat bani, ori pentru că n-au fost, ori pentru că n-au reprezentat o prioritate”, continuă specialistul. 

În plus, statutul de monument istoric poate veni cu niște limitări de ordin tehnic, ale intervențiilor pe care le poți face. Speranța lui Matei este că, dacă ansamblul va fi clasat vreodată astfel, autoritățile vor înțelege că el este valoros în sine, ca distribuire a spațiului.

Nu este ca o cetate, unde trebuie să ții cont și de materialele pe care le folosești când o reabilitezi, să fie cât mai în ton cu perioada. În cazul blocurilor de la Sala Palatului, nu e atât de important ca ele să fie consolidate cu același beton care se folosea pe timpul lui Gheorghiu-Dej. 

„Putem să băgăm și beton nou, care să ne ajute să nu pice blocul pe noi. Nu cred că se supără nimeni, nu-i afectează foarte mult valoarea. Dacă te uiți în detaliu la fiecare clădire, nu sunt clădiri drăguțe. Sunt niște blocuri paralelipipedice. Dar dacă te uiți la el ca ansamblu, arată frumos, are o coerență, e funcțional și e un exemplu foarte bun de cartier realizat pe vremea aia”, spune Matei

El crede că zona ar putea fi protejată și printr-un Plan Urbanistic Zonal (PUZ) mai strict. Doar că ansamblul este deja inclus în zona protejată Calea Victoriei, care are grad de protecție „maxim”, și cu toate acestea tot au fost modificate masiv fațadele.

Edmond Niculușcă e de părere că ar trebui să vedem clasarea ansamblului ca pe o oportunitate, nu ca pe o piedică. Și, într-adevăr, nu e obligatoriu ca lucrurile să se desfășoare și-n viitor așa cum s-au desfășurat în trecut, cu alte clădiri. Cel puțin pe hârtie, statutul de monument istoric ar deschide porțile către noi surse de finanțare. 

„Există fondurile pe risc seismic, pe care le alocă guvernul în fiecare an, au reușit să bage și-n PNRR niște fonduri. E foarte ok. N-ar trebui să ne inspirăm neapărat din trecut”, recunoaște Matei.

Ce urmează?

Momentan, Edmond Niculușcă spune că doar a vrut să lanseze o temă de dezbatere, să vadă care sunt reacțiile. Totuși, e hotărât să demareze măcar expertizarea fondului de imobile construite în anii 50-60, categorie în care intră și ansamblul de la Sala Palatului. 

„Noi avem acum un acord cadru prin care expertizăm 500 de mii de metri pătrați de imobile și printre ele se vor afla și clădiri din anii 50-60, cu siguranță. E nevoie să începem acest dialog, să vorbim despre această vulnerabilitate pe care o avem. Nu în 2022, dar spre finalul anului, sunt și câteva blocuri din zona aceea pe care vrem să le expertizăm tehnic și să vedem împreună cu experții ce soluții de consolidare am avea, pentru că pe anii aceia nu prea s-a făcut expertizare. Dar aici totul depinde de proprietari. Avem un bloc din nouă despre care știu că deja că a depus actele”, spune șeful adjunct al AMCCRS.

Mai departe, nu rămâne decât ca autoritățile și specialiștii să le vândă oamenilor ideea că, într-un fel sau altul, merită protejat și patrimoniul construit în comunism, nu doar cel din interbelic. Până la urmă, spune Gruia Bădescu, ansamblul de la Sala Palatului este singurul ansamblu coerent pe care-l avem în centrul Bucureștiului ce este reprezentativ pentru momentul istoric în care a fost construit, anii 50-60.

Shere Marinescu e destul de optimist în această privință, fiind convins că va veni un moment în care oamenii vor trece peste trauma colectivă a comunismului și vor privi lucrurile dintr-o perspectivă ceva mai detașată. 

„Ideea e coaptă în interiorul lumii profesionale. Și acum va începe, cum a început și cu interbelicul, să-i cucerească ușor-ușor și pe alții. În anii 90, Centrul Vechi era văzut de mulți ca o nenorocire, o căzătură ce trebuie rasă. Arhitecții și studenții la arhitectură au început niște mișcări similare cu «Adoptă o casă», s-au făcut niște renovări și, treptat, ideea a prins și toată lumea a ajuns la concluzia că ce mișto era arhitectura aia interbelică. La un moment dat, trebuie să se întâmple niște renovări mișto și cu astea din socialism”, încheie arhitectul.