Blocuri fără destinatar. Comuniștii nu construiau pentru oameni, ci pentru un plan

Orașe

05/04/2024

12 metri pătrați pe cap de om

Cutii de chibrituri. Așa erau denumite apartamentele comuniste pe vremea când eram copil. Pe atunci nu  înțelegeam de ce ne comparăm viața cu micile bețe din lemn smălțuite la un capăt, care stau aliniate, nemișcate, ocupând fiecare micron de spațiu din cutia de carton moale. 

Apartamentul în care am crescut era măsura unei case pentru mine – de ce se chema atunci cutie de  chibrituri? Poate un răspuns este că regimul comunist hotărâse că o persoană avea dreptul, prin lege, la doar 12 metri pătrați pe cap de locuitor. Iar pentru mulți dintre oamenii transformați forțat din țărani în orășeni și muncitori în fabrici, apartamentele-tip erau niște mici colivii, în care nu ar fi ales să trăiască.

Semn de dezvoltare urbană și progres, cartierele muncitorești reprezentau o investiție  primordială pentru statul comunist. Generate în primul rând de nevoia de a ține la oraș muncitorii aduși forțat din mediul rural, prin acordarea de locuințe și facilități, apartamentele  comuniste au fost construite după un model regăsit în Franța și în fostele țări sovietice.

„Aceste proiecte tip nu vizau individul, ci necesarul de apartamente, plecând de la numărul de  membri ai familiei. Apartamentele din perioada respectivă nu aveau destinatar”, spune arhitectul clujean Vasile  Mitrea.

Model francez și sovietic

„Toate construcțiile de blocuri comuniste s-au făcut în baza unor norme, care până atunci nu  existaseră în țara noastră – câți metri pătrați de spațiu verde trebuie să aibă un cetățean, cât comerț la suta sau mia de locuitori.

Cei doi condamnați escortați de trupele speciale înapoi în Penitenciarul Gherla. Foto: Bianca Felseghi

Crimă în celula E 7.25. Deciziile administrative care au dus la pierderea unei vieți omenești la Penitenciarul Gherla

Ca să-l pedepsească pentru abaterile comise într-un centru de detenție, conducerea penitenciarului a decis să transfere un deținut cu o sentință mai mică de doi ani într-o cameră cu condamnați pentru omor calificat. La o lună de la această decizie corecțională, omul a fost ucis în baie de colegii de celulă.

Marius Dorin Lulea (stânga) și George Simion (dreapta), la o dezbatere despre protejarea patrimoniului național. Sursă: George Călin/Inquam Photos

Omul cu banii din AUR despre promisiunea de a construi 1 milion de locuințe pentru români: „Ideea a apărut prima dată la George”

PressOne a vorbit despre Planul Simion cu politicianul Marius Dorin Lulea, prim-vicepreședinte AUR, inginer constructor cu mai multe afaceri în sectorul imobiliar și principalul promotor al proiectului.

Aceste norme au fost preluate din literatura sovietică. Dar ca mod de gândire, erau bazate pe experiența francezilor, care au avut mult mai mult de  suferit în urma bombardamentelor și trebuiau să facă într-un termen foarte scurt mari  ansambluri care să găzduiască această populație”, a explicat Vasile Mitrea.

Modelul de construcție al micro-raioanelor era francez. „Dacă facem o comparație cu ce se întâmplă în anii '60 în alte țări, aceste mari ansambluri erau gândite tot așa în Franța, în Germania Democrată, dar acolo era mai multă rigiditate. Opinie separată au făcut polonezii, iar rușii făceau ce făceam noi.

Nu ne este rușine din punctul de vedere al organizării urbanistice cu ce făceam noi și ce făceau francezii, de la care am luat modelul. Era o necesitate - trebuia cât mai repede ca această populație să primească  locuințe”.

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Prima etapă de reconstrucție a Clujului, la începutul anilor '50, a răspuns cererii mari de locuințe, din cauza faptului că străzi precum Horea fuseseră bombardate masiv iar multe clădiri au fost distruse. Așa au apărut plombele – clădirile comuniste care răsar între două clădiri cu  arhitectură veche. Apoi a urmat construcția de micro-ansambluri, de câteva blocuri, așa cum sunt cele de pe strada 13 Septembrie sau Bulevardul 21 Decembrie.

A urmat „marea industrializare”, iar nevoia de locuințe a crescut, pentru că țăranii aduși să lucreze în fabrici la oraș trebuiau găzduiți, naveta nefiind o soluție mulțumitoare pentru a-i face să  rămână.

„Așa au apărut așa-numitele mari ansambluri, un model lansat tot de francezi și trecut prin filiera sovietică. Ce însemna un mare ansamblu? Se putea ajunge la 10-20 mii de locuitori cazați, iar blocurile ocupau o suprafață destul de mare, cum ar fi de exemplu cartierul Grigorescu nou în Cluj.

Grupurile de locuințe erau deservite de o centrală termică, care putea alimenta până la 500 de  apartamente. Era prevăzut un spațiu interior destinat jocului copiilor, activităților gospodărești și o zonă de relaxare cu bănci. Mai multe asemenea grupări de locuințe formau cartierul. Pe atunci nu se numea cartier, ci micro-raion.

Acesta trebuia să asigure dotări de strictă necesitate: alimentație publică, comerț, bancă, miliție, poștă. Aceste dotări se puteau grupa într-un singur nucleu, centrul micro-raionului, la care se mai adăugau puncte - comerț alimentar, puncte Gospodina, poate un restaurant, un mic bar. Fiecare raion de locuințe trebuia să aibă o grădină, un spațiu verde plantat, cu un loc de joacă pentru copii, o creșă, o grădiniță sau o școală”, își amintește arhitectul Vasile Mitrea.

Definiția de atunci a cartierului nu pare să se regăsească astăzi în aglomerările de construcții  noi și blocuri de pe fostele câmpuri din jurul Clujului. Pentru arhitecți, cu atât mai puțin. Arhitectul Vasile Mitrea este unul dintre cei care au realizat cartierul Grigorescu, unde au fost construite primele turnuri P+8.

„Blocurile turn au fost o premieră. Până în anii '60, nu se puteau face decât P+4 pentru că nu era nevoie de lift. După aceea, pentru că Bucureștiul făcea și blocuri mai înalte, a fost o discuție. Aceste blocuri înalte se numeau accente. Cum era o grupare de locuințe cu câteva sute de apartamente, trebuia să o anunți de la distanță și zona primea un bloc înalt, cum sunt cele trei lame din Grigorescu central.”

Confort sporit vs. lozinci

„După perioada în care blocurile au fost construite spre confortul locatarilor, cel puțin la nivel  de spațiu verde, în anii '70 s-au lansat așa-numitele îndesiri. „Partidul a spus că interesul nostru este să asigurăm locuințe și mai lăsați-o moale cu dotările, ceea ce a fost o politică  total greșită și care s-a perpetuat.

În anii '70 s-a dorit să nu se mai extindă orașul și să se caute alte amplasamente pentru noile solicitări de spațiu locativ, drept urmare s-a propus așa-numită operațiune de îndesire - între blocurile turn s-au introdus blocuri bară, și alte blocuri în plus, s-au eliminat din centrele de comerț, a rămas doar peluza din fața blocurilor orientate către Someș”, își amintește Vasile Mitrea.

Atunci au apărut și cele patru grade de confort, pentru că populația a început să pretindă mai  multe categorii de apartamente. „La fiecare cincinal se programa numărul de apartamente - putea să ajungă la 10,000 de apartamente. Trebuia să te încadrezi și în indicator, la o anumită suprafață de teren.”

Unde se regăsea omul aici? „Cel mai scump capital era în lozinci”, spune mai departe arhitectul clujean.

„Dar pentru că se cereau 10.000 de unități locative de la Comitetul Central, dar nu erau  procente alocate, s-a mărit numărul garsonierelor, care au ajuns să fie foarte multe, iar apartamentele mari lipseau din planurile de construcții noi. Ca să se facă aceste mii de apartamente, au apărut proiectele-tip, care erau obligatorii”, explică  arhitectul Mitrea.

Apoi a urmat o diferențiere între clase sociale. De exemplu, s-a stabilit că minerul are nevoie  de un alt tip de spațiu, fiind mult timp în abataj. Are nevoie acasă de spațiu verde, pe când  intelectualul are nevoie de o cameră unde să lucreze, și atunci intelectualul putea să ceară o cameră în plus față de numărul de membri ai familiei. Iar construcția de apartamente a fost adaptată la noile norme.

Libertatea de creație a arhitectului

Planurile-tip pentru blocurile socialiste lăsau prea puțin spațiu de creativitate arhitecților. „Într-un institut de proiectare, exista o comisie internă de avizare care verifica indicatorii, costurile, apoi te duceai la Primărie sau la județ, unde iar era o comisie economică care te obliga să te înscrii în diverși parametri”, spune arhitectul Vasile Mitrea.

„Nu exista libertate de a fi creativ?” „Nu. Dar au fost și arhitecți care nu erau funcționari de opt ore pe zi. Erau oameni care lucrau și noaptea și în aceste condiții, puteau să scoată lucruri ceva mai interesante.”

De exemplu, la apartamente mari se puteau muta ziduri, se putea recompartimenta. Sau, își amintește arhitectul Teodor Raiciu, se făceau intervenții mai mici. „Dacă făceai proiecte-tip,  prea mare libertate de creație nu aveai. Ce se putea schimba în urma unor mari discuții cu  inginerii erau balcoanele – se puteau face diferit, se puteau mări sau uni. La un moment dat a apărut posibilitatea de a diversifica cu panouri mari, cu izolație făcută cu zgură, cum sunt în Cartierul Zorilor, balcoanele ieșeau în afara fațadei.

Se mai putea interveni la intrările în blocuri – prin '82 - '83 a fost o mișcare pentru a face intrări mai onorabile. Dar după anii '70 preocuparea de bază era  realizarea unui număr cât mai mare de apartamente.”  

„Am avut, poate, momente în care eram revoltat pentru că mi-aș fi dorit mai multă libertate de  creație, dar nu exagerat, poate pentru că eram la vârsta când aveam perspectiva de a face mai  multe proiecte mai interesante. Politicul rar se simțea, era implicat în raportarea de număr de  apartamente la București, stadiul lucrărilor, dar lucrurile acestea nu ne afectau foarte mult.”

Următoarea etapă a fost tipizarea și folosirea de prefabricate, care au dus la un ritm mai alert de construcție.

„S-a ajuns la: de ce să mai facem planșeu dintr-o bucată, perete dintr-o bucată, hai să facem celule complete. Brașovul a făcut primele experimente. O celulă era adusă pe șantier și montată”, explică arhitectul Vasile Mitrea.

Pentru fiecare nouă construcție, se făcea un plan al zonei, care era respectat în funcție de un buget strict.

„Se făceau detalii de sistematizare, când știai cum arată partea de urbanism, știai cum va arăta totul. Problemele erau legate de costuri, trebuia să ai aviz de la Comitetul de Stat al Planificării (CSP). Partea de sistematizare era avizată la București la Comitetul pentru Problemele Consiliilor Populare (CPCP). Nu se putea depăși un buget, se știa cu cât se poate face un metru pătrat de arie desfășurată”, își amintește arhitectul Teodor Raiciu.

Arhitecții de atunci se simt mândri de construcțiile ridicate în zonele neurbanizate din orașul  Cluj.

„Dacă nu se construia atât de mult, nu știu ce am fi făcut după '90. S-au făcut foarte multe  lucruri, modernizări de drumuri, intersecții, construcții de locuințe”, a declarat arhitectul Teodor  Raiciu.

Cum se vorbea științific despre frigul din apartamentele comuniste

Pentru cei care au crescut în anii 1980, frigul din locuințe era cumplit. Părinții erau obligați să schimbe scutecele copiilor ținându-i sub plapumă, iar lipsa de curent pentru iluminat îi făcea să aibă tot timpul la îndemână lumânări sau lămpi pe gaz, lanterne. Reșoul electric era de multe ori singura soluție pentru a încălzi apartamentele.

Dar frigul parcă nu exista pentru autorități. Pe lângă realizările de plan de construcții, raportul numit „Îmbunătățirea calității clădirilor de locuit – iunie 1980 Cluj” îndrăznea să facă referire la condițiile proaste din apartamentele românilor:

„Reducerea temperaturii interioare, conjugată cu aplicarea unui regim de încălzire nestaționar și necontrolabil și lipsa unor materiale izolatoare eficiente sunt de natură să favorizeze apariția condensului și mucegaiului și din cauza întreruperilor în funcționare. Sunt 16.000 de apartamente afectate de condens.”

Pe scurt, românii trăiau în frig, în locuințe afectate de mucegai, din cauză că apartamentele fuseseră construite ieftin și prost.

Sunt incluse măsuri recomandate de îmbunătățire a confortului precum: izolarea termică,  camera de zi să fie mai mare și să nu aibă trecere, asigurarea de alimentare cu gaz, clădirile de cinci niveluri să aibă lift. Criticile aduse modului în care erau construite blocurile se referă și la suprafețe exagerate ale casei scării și a intrărilor, suprafețe inutile ale etajului, exces de cheltuieli pentru fațadă, atic, elemente și subansamble inutile utilizatorului.

„Execuția lucrărilor este încă departe de a furniza locuințe care să aibă o comportare corespunzătoare în  timp”, arată o concluzie a raportului, care este un foarte rar exemplu în care lucrările de construcții erau criticate, fiind luat în calcul destinatarul final – locatarul apartamentului.

Planurile pentru perioada anilor 1980 constau în: modernizarea celor peste 200.000 de locuințe din București construite înainte de 1948 (racordate la canalizare, apă, construire bucătărie, baie), iar alte 90.000 trebuiau casate și demolate. Un alt plan cincinal includea mărirea gradului de protecție termică a clădirilor noi.

„Din 1985, problema cantitativă a necesarului de locuințe va ceda prioritatea elementului de calitate – este momentul să se producă o mutație în sfera de concepție.”

Așa sunau ultimele directive stabilite în domeniul construcțiilor pentru ultimul cincinal al regimului comunist. Dar multe planuri de sistematizare a unor zone au rămas doar pe hârtie, iar schimbarea de regim din 1989 a surprins multe blocuri nefinalizate în cartierul Mănăștur, șantiere întregi care parcă reflectau starea în care se afla și societatea românească – under  construction / to be continued.

Toate fotografiile din acest material aparțin Arhivei Minerva.

Share this