Baluri, fete și băieți, criminali și nătăfleți

Daniel Iftene

Redactor

Pe la începutul iernii lui 1967, cu aproximativ nouă luni înainte ca tancurile sovietice să vestească Cehoslovaciei sfârșitul Primăverii de la Praga, în orășelul Vrchlabí, la poalele munților Krkonoše, locuitorii se bucurau de privilegiul avanpremierei unuia dintre cele mai cunoscute filme ale deceniului pe care se pregăteau să-l încheie.

Printre spectatori, și pompierii care deveniseră, aproape peste noapte, actori în film, alături de familiile și cunoscuții lor. Sarcina serii era mai grea decât cea de a găsi, ca personajele lor de pe ecran, destule fete pentru un concurs de frumusețe la balul anual.

Filmul fusese trimis spre a fi criticat tocmai de cei despre care „se făcea vorbire”, iar autoritățile comuniste se bazau pe ei.

Însă, pentru că-i vorba despre cehi, socoteala din târg a alunecat cu rânjetul pe buze pe lângă cea de acasă, când unul dintre pompierii care ar fi trebuit să-și reverse furia asupra filmului se ridică și le spune celorlalți: 

- Nu știu, tovarăși, nu știu. Acest tovarăș [care criticase filmul înainte – n.r.] spune că ni s-a adus o insultă și poate că așa este, dar vă mai aduceți aminte când a luat foc grajdul pentru capre al lui Jira? Și beam toți la birt?

Și cum, atunci când am reușit să ieșim împleticiți, ne-am dat seama că am uitat ștuțurile? Mai știți? Și cum camionul s-a răsturnat pe gheață? Și acum îmi mai aduc aminte cum a ars capra lui Jira. La naiba, nici nu arătăm așa rău în filmul ăsta. 

Scena a rămas puternică în amintirea regizorului Miloš Forman, al cărui ultim film cehoslovac, „Balul pompierilor”, cel aplaudat de spectatorii-personaje din Vrchlabí, avea să fie interzis de autoritățile comuniste, cu o lovitură puternică unora dintre cei mai frumoși ani ai cinematografiei europene, care au revenit, ca o surpriză, printr-o selecție de micro-cinematecă pe Netflix.

„Incineratorul”

Motivul se leagă tot de destinul unui mare film interzis, a cărui producție se suprapunea îngrijorător peste invazia Cehoslovaciei de către ruși și prietenii din Pactul de la Varșovia: „Incineratorul” / „The Cremator” lui Juraj Herz, adaptat împreună cu și după unul dintre romanele scriitorului ceh Ladislav Fuks.

De ce era atât de periculoasă o parabolă politică pe tipic de film de horror gotic, a cărei acțiune gravita în jurul unui mistic al morții care-și „împlinește” chemarea odată cu venirea la putere a naziștilor?

Pentru că e și neserios, și grav, și previzibil, și atât de bine scris și regizat încât să nu-ți mai pese de asta, și cu brizbrizuri aproape de categoria B, și cu intuiții care-ți dau fiori pe șira spinării.

Rușinea din inima Capitalei. Palatul Voievodal Curtea Veche rămâne în ruină. Nicușor Dan nu a reluat, nici după 4 ani, lucrările la cel mai important monument istoric din București

Palatul Voievodal Curtea Veche, cel mai vechi monument istoric din București, rămâne în ruină de ani de zile, în ciuda promisiunilor Primăriei Capitalei. Nicușor Dan nu a reluat lucrările de restaurare nici după 4 ani, iar monumentul continuă să se degradeze. PMB încă nu a selectat un nou constructor, iar șantierul abandonat din inima orașului afectează imaginea Capitalei și atrage critici din partea publicului și a experților în patrimoniu cultural.

Știri din cealaltă Românie: În Iași, o femeie a primit acordul judecătorilor să intre cu forța în apartamentul unei vecine pentru a face curățenie, iar în Focșani un urs a intrat într-o benzinărie

Știri din cealaltă Românie e o revistă a presei locale concentrată pe comunități și viața lor reală, separată de ce se întâmplă la București sau chiar în marile orașe.

Și, chiar dacă nu era despre ocupația sovietică, puteai face oricând o operație simplă de înlocuire a replicii respingătorului incinerator Karl Kopfrkingl, „Ne vom aminti mereu de 15 martie” (ziua în care, în 1939, Cehoslovacia a fost ocupată de nemți) cu „Ne vom aminti mereu de 20 august” (data invaziei din 1968) sau a obsesiei acestuia pentru sângele arian cu cea a originilor sănătoase.

Din fericire, „Incineratorul” a reușit să iasă din „temnița” comunistă, iar anul acesta a fost restaurat și prezentat în format digital la festivalul de la Karlovy Vary.

Război cu prioritate

Cel de-al Doilea Război Mondial a intrat în sufletul cehilor și slovacilor atât de puternic, încât nu e de mirare că mulți cineaști se întorc acolo, în acele zile infernale, pentru a(-și) explica suferințele, vitejia, lașitățile, complicitățile sau crimele.

Alături de incineratorul care-și propunea să elibereze lumea prin distrugere, mini-colecția disponibilă acum online mai revizitează două fețe ridicole și eroice, viteji și călăi conjuncturali. 

Tóno Brtko („Magazinul de pe strada mare” / „The Shop on The Main Street”, 1965, r. Ján Kadár și Elmar Klos) și mai tânărul Miloš Hrma („Trenuri bine păzite” / „Closely Watched Trains”, 1966, r. Jiři Menzel) se lasă purtați prin istorie de problemele lor mici, meschine și chiar absurde, dar fiecare ajunge în momente de eroism, deși nu întotdeauna din cele mai bune motive. 

Fericirea intră pe ușa tâmplarului Tóno odată cu procesul de arianizare a orașului slovac în care trăiește, dar bărbatul (jucat excelent de Jozef Kroner cu accente de personaj de comedie de anii 1920-30) nu este bruta care să-i spună bătrânei evreice (Ida Kamińska) că el i-a preluat, în acte, gestiunea micii sale galanterii de pe strada principală.

E un individ slab, așa că mai bine profită de situație, până când se poate. Și, așa cum știm, în cel de-al Doilea Război Mondial, așa ceva nu s-a putut la infinit. 

La capătul celălalt, dar chiar mai ridicol, cea mai mare problemă a postadolescenței lui Miloš Hrma nu e războiul, la fel cum nu e nici marea rezistență a cehilor față de nemți. Ține tot de rezistență, dar de cea sexuală și de eșecul din întâia noapte de dragoste cu fata care îl curtează. Numai că, în timp ce o caută pe cea de-a doua, i se oferă șansa să devină eroul celei dintâi.

Chiar dacă e greu să rivalizezi cu umorul lui Bohumil Hrabal, autorul romanului adaptat de Menzel, „Trenuri cu prioritate” o face fără nici o ezitare.

Din seria de filme cehoslovace disponibilă acum pe Netflix, chiar dacă, din nefericire, lipsesc nume la fel de importante ca cele selectate, mai puteți vedea: 

„Iubirile unei blonde” / „The Loves of a Blonde” (1965), r. Miloš Forman

„Festivalul ghioceilor” / „The Snowdrop Festival” (1983), r. Jiři Menzel

„Sătucul meu drag” / „My Sweet Little Village” (1985), r. Jiři Menzel

On/Off-screen

* Dacă nu ești rapper sau fan al genului sau amator de filme blaxploitation, șansele să fi dat peste numele comediantului Rudy Ray Moore sunt destul de reduse. De aceea, comedia biografică „Numele meu e Dolemite” / „Dolemite Is My Name” (2019), lansată săptămâna trecută de Netflix, provoacă, în primul rând, acest tip de curiozitate a recuperării unei perioade, unui fenomen și unui nume cu care estul Europei a avut un contact minimal.

Realizatorii acoperă doar o parte din cariera lui Moore și pornesc de la imaginea sa de muzicant în plină criză existențială, pierdut într-un Los Angeles în care numărul de vânători de succes pe metru pătrat îi sufocă pe cei slabi. Intuiția de moment și (re)conectarea la folclorul străzii îl ajută să-l construiască pe Dolemite, personajul care îl va face celebru, un codoș cu gura atât de spurcată încât ar fi făcut-o și pe Irina Margareta Nistor să-i scape un „La dracu’!”.

Cea de-a doua parte a filmului urmărește producția bizarului „Dolemite” (1975), prima dată când personajul creat de Moore apare și pe ecran, bazată pe credința că spectatorii au nevoie de altceva decât comediile „obosite” și lipsite de umor care li se servesc săptămânal. Un altceva cu acțiune, Kung fu, explozii și femei dezbrăcate.

Odată cu Dolemite, realizatorii îl scot de la naftalină și pe Eddie Murphy care, în afară de „Dreamgirls” (2006), pare să fi supraviețuit ultimilor 20 de ani doar din pielea măgarului din seria „Shrek”, iar, pentru un actor de comedie atât de comercializat, acest rol care îi oferă mult mai multe posibilități, poate fi o schimbare în carieră, dar și un vârf solitar.

* O actriță imitație de Bette Davis e azvârlită în mijlocul „Monștrilor” (1932) lui Tod Browning, în timp ce lucrează la un film cu scene din „Ochii fără chip” (1960) al lui Georges Franju, totul ordonat sub un mozaic de fraze despre frumusețea starului de cinema, pe care criticul american Pauline Kael le punea pe pagină după vizionarea celebrului „Bonnie și Clyde” (1967), cu Warren Beatty și Faye Dunaway. Așa arată „Legați pe viață” / „Chained for Life” (2018), ca un meniu dintr-un restaurant cu crăpelnița la liber, alcătuit de un bucătar cu multe afinități în zona filmului de groază, dar și cu un ochi la unele din formele exploatării în cinema.

Mabel (Jess Weixler), o actriță cu un oarecare succes, mai degrabă din niște producții shakespeariene cam prăfoase, primește rolul principal într-un film bizar, în care urmează să apară alături de neprofesioniști sau semi-profesioniști cu fizionomii foarte diferite.

Cu teama de a nu trăda vreo curiozitate indecentă sau, și mai grav, repulsia înfiorătoare atunci când își va cunoaște colegii de platou, starleta își activează o empatie ambiguă, mai ales față de Rosenthal (Adam Pearson), a cărui față e transformată de neurofibromatoză.

Incertitudinile poveștii nu se opresc însă aici, ci sunt gonflate de intercalarea scenelor reale cu fragmente din timpul filmărilor și răsturnări surprinzătoare, pe care pentru câteva clipe, nu știi în ce sertar să le pui, ceea ce face ca „Legați pe viață” să fie cel mai interesant film lansat de HBO în ultima săptămână, chiar cu riscul de a funcționa doar pentru un public de nișă.

* Chiar dacă, paradoxal, nu a câștigat și premiul Goya 2019 pentru cel mai bun film, „Jocuri de putere” / „El reino” al spaniolului Rodrigo Sorogoyen, care intră de săptămâna aceasta în cinematografele românești, a cules șapte trofee, inclusiv pe cele pentru cel mai bun scenariu, cea mai bună regie și cei mai buni actori, în rol principal și secundar.

Comentariul asupra corupției politice, concentrat în jurul unui bărbat cu o coloană vertebrală șubredă, prins în echilibristica puterii, poate fi ușor de recunoscut și înțeles, mai ales în spațiul european contemporan.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€