“Auzi, n-ai ceva bun de citit?”

Voicu Bojan

Redactor

E o întrebare frecventă. Dar ce înseamnă acest „bun”? La cărți, se știe, e ca la vinuri, nu există adevăruri absolute. Gusturile nu se discută ci, eventual, se dispută. Doar simpaticul președinte american Benjamin Franklin, cu mutrița lui ușor acrită răsărind de pe bancnota de 100$, a bătut-o-n cuie pe-aia dreaptă, zicând: „Vinul este dovada vie că Dumnezeu ne iubește și-i place să ne vadă veseli”.

Revenind la cărți, îmi amintesc frânturi de dialoguri: „Ai citit cartea lui Murakami despre alergare? Cum ți s-a părut Iuda lui Amos Oz? Dar Open, cică a lui Agassi, dar scrisă cu un ghostwriter? Nu cred că n-ai terminat cartea lui Arundathi Roy, cea cu Dumnezeul lucrurilor mărunte. Eu n-am putut s-o las din mână… Păi, pe mine m-a plictisit rău de tot. Asta pentru că n-ai fost în India, de-aia…”

Mereu apare cineva, de undeva, care se jură pe o carte atât de cu mâna pe inimă, încât ajungi să îți pierzi orice urmă de discernământ. Scoți cardul din teșcherea, înainte chiar să găsești cartea pe raftul librăriei. Astfel ne păcălim constant și nu ne învățăm minte, fiindcă ne plac unii oameni cărora le plac unele cărți și poate vrem să fim ca ei, citind ce ne zic că merită.

Am pățit asta în ultima vreme cu niște cărți de Rushdie, Pamuk, Murakami, Tavares sau Bolaño, ca să amintesc doar câteva. Unele m-au enervat din start, altele au rămas citite doar până pe la jumătate, iar pe unele le-am dus până la capăt, dar strângând cu încăpățânare din dinți.

Drept răzbunare, am băgat și eu pe gât unor prieteni felurite lecturi indigeste, care mie îmi păreau, sincer, mișto. Ultima aventură de acest gen a fost cu romanul Emaus, de Alessandro Baricco. Așa era să-mi pierd, de curând, o veche prietenă care, deși echilibrată în general, de data asta s-a înfuriat rău de tot pe mine.

Ca să fie exemplul cât de limpede, cel mai bine vă prezint varianta mea de recenzie, iar apoi pe a ei. Când vine vorba de unele cărți, e incredibil cât de diferiți pot deveni unii oameni care altfel, în viața lor neficționalizată, se cunosc bine, au vârste apropiate, aproximativ același trecut cultural și culmea! cam aceiași autori favoriți.

Părerea mea. Emaus este o carte a inocenței pierdute.

Nu am avut mari pretenții de la această carte, mai ales că avea o copertă ușor dubioasă. Dar hei, era din colecția onorabilă Raftul Denisei, Humanitas fiction. Nu mai citisem alt roman de Baricco înainte, dar citisem în schimb Barbarii, o carte de eseuri despre noii idoli ai lumii contemporane: fotbalul, vinul, imperiul Google etc. Bun tipul. Deștept. La obiect.

Am plecat la drum cu optimism, mai ales că subiectul cărții îmi părea interesant. La fel și titlul, intrigant. Eram curios cum va face autorul legătura dintre etapa zbuciumată a celor patru prieteni catolici, băieți de altar și voluntari la un spital de urologie, cu scena mea favorită din Evanghelii, cea de pe Drumul Emausului, imediat după Învierea lui Cristos.

Sincer, mi s-a părut că autorul o face admirabil. Cei patru tineri – Luca, Bobby, Sfântul și Naratorul fără nume – sunt prinși pe piciorul greșit al vârstei fatale adolescentine.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Moș Gerilă vine cu racheta. Cum au furat comuniștii Crăciunul?

O săptămână am așteptat, m-am tot sucit, iar nopțile am visat la seara de Crăciun pe care urma să o petrecem la familia G. Am repetat în minte poezia de George Coșbuc, fiindcă părinții băgaseră spaima în mine că dacă nu o spui frumos, "ca pe apă", sacul Moșului rămâne ferecat.

Alunecă fiecare, pe rând, progresiv și tragic, într-un păienjeniș de căderi, ratări și păcate mai mici sau mai mari, care le provoacă o orbire temporară, la fel cum au pățit cei doi ucenici din Scriptură, atât de înfrânți și dezamăgiți de moartea așteptatului Mesia, încât atunci când Acesta li se arată pe drum, ei nici măcar nu-l recunosc.

Epicentrul furtunii, declanșatoarea crizei care-i ia pe băieți de pe picioare e superba Andre, o fată de bani gata, învârtind nonșalant lumea pe degete. Autorul îi construiește portretul inocent-malefic migălos, convingător, atent. La fel construiește, de-a lungul cărții, în filigran, o stare elegiacă de nostalgie după puritatea pierdută, din clipa când cei patru încep să piardă pe bandă rulantă bătălii cu demonii lumii oamenilor mari.

Ca un respiro, autorul se întoarce la diverse pasaje din Evanghelie, inserții discrete și bine alese, cum ar fi Învierea lui Lazăr. Iar scenele de sex le descrie echilibrat, cu măsură, nu ca alții, cum ar fi Houellebecq, par egzamplu.

Ce nu m-a convins, în schimb, e liniaritatea poveștii, deliberat lipsă de înflorituri, alegere care dă o senzație de superficial, de adâncime prost negociată. M-au mai enervat câteva clișee previzibile, cum ar fi clasicul abuz sexual al preoților asupra inocenților.

Apoi e modul în care autorul duce la extrem căderea din paradis a celor patru îngeri, până nu demult cântăreți bisericești – unul ajunge dependent de droguri, cel depresiv se sinucide, iar Sfântul, cel care se visa preot, ajunge să ucidă și sfârșește în pușcărie.

Finalul e de Hollywood cu Naratorul fără nume prăbușit în strană, într-o rugăciune de căință, la finalul slujbei, când „ministranți cu gesturi catifelate fac ordine în altar”. Deși era mai bine fără, lângă el apare Andre și pam-pam, finalul se re-deschide spre clasicul potențial „va urma”, în caz că cineva ar vrea să facă un serial din povestea asta.

În fine, am citit cartea rapid că era vară și, cum mi-a plăcut sincer cam 76% din ea, i-am pasat-o prietenei mele cu recomandările de rigoare, deși ea își alege de obicei singură din cărțile mele, risipite peste tot prin casă. A urmat un tsunami de critici. Praf m-a făcut. M-a tăvălit în noroi în așa hal încât, vorba lui bunica, „acum nu mă mai spală tot Someșul„.

Părerea ei. Emaus e o imensă pierdere de timp.

 Emaus pare stilul de carte care ar trebui să-ți cadă cu tronc din prima. Are toate ingredientele necesare: subiectivitate, sex, relații ciudate de prietenie, de familie, descrieri la obiect, context citadin, cvasi problematizare (tocmai atât cât să nu-ți vină cheful s-o acuzi că-i prea lejeră), inserții religioase (suficient de multe, cât să te îndoiești c-ar fi ceva în neregulă la mijloc).

Plus o copertă atrăgătoare, care promite, din start, dragoste și ceva sex. Ei, dar deja de la prima lectură, pe mine personal, m-a enervat și m-a iritat. La a doua, pe diagonală, m-a distrat copios. Mi se pare atât de stângace și de superficială, încât n-aș propune-o pentru lectură, nici măcar lui tanti Mira, o cunoștință adoratoare de lecturi lejere, pe plajele ei însorite, doldora de masculi ciocolatii, de prin Asia și America latină.

De ce această carte nu m-a convins și de ce, chiar mai mult, aș fi abandonat-o din prima, dacă nu ar fi fost una dintre propunerile tale convingătoare, la eterna mea întrebare: ”N-ai o carte faină de citit?„ Așadar:

Primul pas înapoi: coperta. Imaginea respectivă m-a determinat să deschid, reticentă, primele pagini. La mine nu funcționează proverbul: ”Nu judeca o carte după copertă„, deși în istoria tipăriturilor celebre, te mai împiedici de coperți neinspirate, potrivite, stângaci, unor cărți de profunzime.

Al doilea pas înapoi: în orice piele mă găsesc (de cititor avizat sau nu), primele pagini îmi sunt esențiale, pentru a decide dacă îmi voi ”(pe)trece” ori ba, câteva ore din viață, în compania textului respectiv. Dacă se mai întâmplă să-mi rup din obicei și să-i mai ofer o șansă scriiturii respective, da’ de se ivește vreo revelație de undeva, din ceva pălărie magică, aici, în cazul acestei cărți, incipitul m-a convins clar și fără dubii că, pentru mine, e o pierdere de timp.

Citatul promițător „Asemeni iubirii imense/ Imensă-i fu suferința” Giovanni Battista Ferrandini, Plânsul Mariei, din deschidere, și paginile imediat următoare (vreo 20 maxim) contrastează, brusc și dureros, cu tot ce urmează mai încolo. „Așa că Andre nu e a nimănui, dar noi știm și că e a tuturor (…) Așteaptă în toaletele cinematografului, sprijinită de perete, iar ei se duc unul după altul și i-o trag, iar ea nici măcar nu-și întoarce capul.”

E ca o plimbare lină prin pădurice, pe-o cărăruie primăvăratică, întreruptă brutal de-o măciucă după ceafă, din tufișurile sadice ale dumbrăvii. Așa și aici: se intră abrupt, cu un narator de persoana I, adolescent, pe deasupra, într-un amalgam de reflecții despre moarte, viață, sex, religie, băieți, fete, drogați, travestiți, bogați, săraci. Încerci să-i dai de cap și să-ți sfarmi creierii care e legătura dintre erotismele stângace și asocierile evanghelice, dar degeaba.

Al treilea pas înapoi: Personajele noastre cele patru, adolescenți catolici și credincioși din obligație, oricum copii de pus în ramă, cuminței, voluntari prin spitale, merși frecvent la slujbele duminicale și cântători în corurile bisericești, sunt dați total și iremediabil peste cap de Andre. Personajul principal feminin ieșit din orice reguli știute și neștiute, după o orgie sexuală în trei, schimbă radical mentalitatea bietelor creaturi masculine, iar „libertatea”, la care aspiră, pe furiș, băieții, se sfârșește, lamentabil, în sinucidere, crimă, îndoială.

Al patrulea pas înapoi: și totul n-ar fi chiar așa o tragedie, dacă fiecare episod semnificativ n-ar fi explicat și condimentat prin referințele biblice, trîntite și zdrobite, prin carte, ca o roșie stricată, de un perete curat și proaspăt vopsit în alb. Comentariile naratorului după ce ne amintește scena despre Emaus, din Luca 24, 13-35: „în toată povestea nimeni nu știe. La început Isus însuși pare să nu știe de el și de moartea sa”.

Sau fragmente voit profunde și metaforice, dar total lipsite de sens: „La sfârșit mergem ca discipolii la Emaus, orbi, alături de prieteni și iubiți pe care nu-i recunoaștem, încrezători într-un Dumnezeu care nu mai știe de el însuși. De aceea cunoaștem începutul lucrurilor și apoi primim sfârșitul, dar ne lipsește mereu sufletul lor. Suntem nu o aură, ci epilog, o perenă descoperire tardivă.”

Textul e plin de asocieri nefirești (legătura dintre sinuciderea lui Luca, personajul, și Învierea lui Lazăr, imaginea Madonei cu pruncul în mormăielile meditative ale naratorului depre adolescență și transformare interioară – „Aceeași unitate nebună a Fecioarei mame sălășluiește în extazul martirilor, și în orice apocalipsă care este început al timpurilor și în misterul demonilor care erau îngeri” ?!).

Fraze întregi par extrase din texte argumentative, ilogice și indescifrabile, anacolutice, ale unor elevi de clasa a IX-a : „noi suntem totul, asta e frumusețea noastră, nu boala noastră. Contrariul ororii.” (?!). +„Ni se păru important să înțelegem unde naiba ne împrăștiasem sămânța, expresie cât se poate de biblică pe care preoții o folosesc în loc de a termina” (despre sex) etc.

Al cincilea pas înapoi: încheierea e cețoasă pe măsura celorlalte momente ale subiectului. Naratorul își pierde prietenii pe firul învolburat al narațiunii, învolburat și pentru el, la fel ca pentru cititori, și se regăsește în biserică, cu magnifica și păcătoasa lui Andre, meditând, în continuare, necopt, la moarte, viață și la Dumnezeul lui care e, ba care nu mai e. Sau iar e. Habar n-am. Nici eu, cititorul, nici el, personajul.

Bref: imaginea pe care am avut-o în minte, în toată această aventură neispirată de lectură, a fost aceea de masă întinsă, cu pretenții de eleganță, unde tacâmurile și mâncărurile sunt aruncate la întâmplare, pestriț, fără cap și coadă, pe o față de masă albă și călcată imaculat.

După atâția pași înapoi, în lectura asta, sunt demult căzută în prăpastie, moartă bine, îngropată și uitată. Decât așa, prefer compania lui tanti Mira, la ceva capăt de ocean, pe lângă Adonișii ei atletici, cu ceva carte mai acătării și cu respectul de mine/sine integru. Voilà.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€