Autogolul olimpic

Robert Adam

Opinii

22/07/2021

Pentru un fotbal căruia nu i-a mai rămas nici pielea de pe el și umblă ca un zombie prin cenușa nu atât de îndepărtatei sale glorii, un asemenea moment ar trebui să fie o oră astrală. Nu va fi. 

Tricolorii care vor participa la JO nu mai sunt cei care au reușit în 2019 neașteptata performanță a calificării, mirabila oază în deșertul atomic al fotbalului nostru. Ionuț Radu, George Pușcaș, Ianis Hagi, Alexandru Cicâldău, Florinel Coman, Dennis Man, protagoniștii acelui Campionat European de tineret din Italia, au primit cu toții interzis la JO de la cluburile lor, din străinătate și din România. Din lotul de acum doi ani, mai sunt prezenți doar șapte samurai: Alexandru Pașcanu, Virgil Ghiță, Radu Boboc, Florin Ștefan, Tudor Băluță, Andrei Ciobanu, Ricardo Grigore.

Cum este posibilă o asemenea debandadă?

Mai întâi, pentru că Federația Internațională de Fotbal (FIFA) nu pune prea mult preț pe JO. La turneul olimpic participă doar fotbaliștii sub 23 de ani, cu trei excepții pentru fiecare echipă. Ba chiar datele competiției olimpice nu figurează în calendarul oficial al FIFA. Consecința: cluburile nu au obligația de a pune la dispoziția echipelor olimpice jucătorii selecționați. 

România are un singur jucător peste limita de vârstă, fundașul stânga Florin Ștefan. Alții nu au fost lăsați de cluburi. Cu absenții, poate și cu una sau două întăriri, România ar fi avut o șansă la medalie. Nu mare, dar rezonabilă. Să amintim că România nu a câștigat nicio medalie europeană, mondială sau olimpică.

Celei mai bune șanse i-a dat cu piciorul Nicolae Ceaușescu. La Los Angeles, în 1984, când țările socialiste care dominau tradițional turneul au boicotat Jocurile, Ceaușescu a decis că participarea costa prea scump. Și-au disputat medalia de bronz Iugoslavia și Italia, venite din aceeași grupă de calificări cu România (care terminase înaintea azzurilor). 

Cu un lot strâns în pripă și neomogen, tricolorii sunt cotați de bookmakeri cu șansa a opta. O grupă aparent facilă, cu Coreea de Sud mare favorită, însă Honduras și Noua Zeelandă outsidere, ar putea deschide porțile sferturilor. Dar pentru medalie ar mai trebui câștigate două meciuri. În condițiile date, pare mai probabil să își susțină selecționerul Mirel Rădoi doctoratul la Harvard decât să aducă măcar bronzul la București.

Alții da, România ba

Federația Română de Fotbal nu a reușit să convingă cluburile din străinătate să le permită participarea tricolorilor. Dintre cei patru stranieri, Pașcanu (Ponferradina, Spania), Marius Marin (Pisa, Italia) și Alexandru Dobre (Dijon, Franța) joacă în ligile secunde, care încep competiția mai târziu. Tudor Băluță, abia întors la Brighton, în Premier League, vine după repetate accidentări, iar clubul nu contează pe el. Nici grupările din țară, cu notabila excepție a Farului lui Gheorghe Hagi, care dă cinci oameni, nu au fost mai înțelegătoare.

Din cauza unui coeficient de țară foarte scăzut, echipele românești intră foarte devreme în focurile cupelor europene. Pentru a ajunge în grupe și a-și acoperi cheltuielile din premiile puse la bătaie de UEFA, ele ar trebui să treacă de patru tururi preliminare. Pentru asta, au nevoie de Costache sau Ciobotariu (CFR Cluj), de Coman, Olaru sau Moruțan (FCSB), de Cicâldău sau Andrei Ivan (CSU Craiova).

Să se fi izbit oare și alte federații de aceleași greutăți? Da, dar rezultatele lor sunt diferite. Marea favorită a JO, Spania, aduce nu mai puțin de șapte jucători care tocmai au disputat Euro 2020: Unai Simon, Pau Torres, Eric Garcia, Pedri, Mikel Oyarzabal, Dani Olmo. Plus Dani Ceballos (Arsenal) și Marco Asensio (Real Madrid).

E drept, La Liga debutează mai târziu. Iar echipele spaniole acced majoritatea direct în grupele cupelor europene. Dar participarea la Euro și apoi la JO înseamnă că acești jucători nu vor avea pauză înaintea noului sezon, ceea ce cluburile voiau să evite. Și totuși, forul spaniol a găsit argumente spre a le convinge, sau, mai bine zis, constrânge!

Franța îi aduce, ca jucători peste limita de vârstă, pe André-Pierre Gignac (36 de selecții la echipa mare) și Florian Thauvin (10 selecții), ambii din campionatul mexican. Mexicul își securizează poarta cu veteranul Ochoa (114 selecții și patru Campionate Mondiale la activ). Brazilia nu l-a putut aduce pe Neymar, dar îl va avea pe Dani Alves (38 de ani, 118 selecții, trei Ligi ale Campionilor câștigate). Coasta de Fildeș, cotată fără prea mari șanse, a reușit totuși să îi mobilizeze pe fundașul Eric Bailly (Manchester United) și pe mijlocașul Franck Kessié (AC Milan). 

Arabia Saudită contează pe trei vedete ale lui Al-Hilal, cu care Răzvan Lucescu câștiga Liga Campionilor Asiei în 2019: fundașul Al-Shahrani (29 de ani, 61 de selecții), atacantul Salem Al-Dawsari (30 de ani, 56 de selecții, 15 reușite, printre care golul victoriei contra Egiptului la CM 2018) și mijlocașul Al-Faraj (căpitanul naționalei, 32 de ani, 59 de selecții și opt goluri). Egiptul contează pe portarul naționalei de seniori, El Shenawy. 

Pentru Japonia, care țintește o medalie, vor evolua fundașul dreapta Sakai (31 de ani, 65 de selecții, tocmai revenit în campionatul intern după cinci ani la Olympique de Marseille), fundașul central Yoshida de la Sampdoria Genova (33 de ani, 107 selecții, căpitanul naționalei) și mijlocașul Endo de la Stuttgart (28 de ani, 28 de selecții), plus alți tineri jucători din primele ligi ale Italiei (Bologna), Spaniei (Getafe), Olandei (PSV Eindhoven, Zwolle, Groningen) sau Belgiei (Antwerpen, Sint-Truiden).

Coreea de Sud contează pe atacantul Hwang Ui-jo de la Bordeaux (29 de ani, 36 de selecții, 14 goluri), dar și pe mijlocașul ofensiv de 20 de ani al Valenciei Lee Kang-in (deja 44 de meciuri în Primera Division).

Mortul de pe drum

Deși malițioșii ar spune că mai des vedem cometa Halley decât România la turneul olimpic de fotbal, tricolorii au mai ajuns totuși acolo de trei ori. Prima dată la Paris, în 1924. Atunci s-au strâns cu greu și în ultima clipă banii de drum, deși erau cele dintâi meciuri oficiale din istoria fotbalului românesc. Jucătorii au plecat cu trenul, la clasa a treia. S-au oprit pe drum, la Viena, pentru un meci în compania Austriei. Clujeanul Dezso Jakobi s-a accidentat serios. S-a internat în spital și a murit peste câteva luni de septicemie, în capitala fostului imperiu. În competiția pariziană, România era eliminată din primul tur de Olanda, după un categoric 6-0.

La Helsinki, în 1952, România a ajuns tot fără a trece prin filtrul calificărilor. A pierdut iar în prima rundă: 1-2 după un meci de mare luptă cu Ungaria celebrului Ferenc Puskás, starul etern al fotbalului maghiar și legendă a lui Real Madrid. Ungaria avea să câștige titlul, zdrobind restul adversarelor.

În 1964, la Tokyo, tricolorii se califică pentru prima oară, după ce eliminau succesiv Danemarca și Bulgaria. România lui Ion Pârcălab, Emerich (Imre) Jenei, Gheorghe Constantin și Dan Coe trece de grupă, după victorii contra Mexicului (3-1) și Iranului (1-0), plus un egal cu echipa unită a Germaniei, de fapt Republica Democrată Germană (1-1).

În sferturi, Ungaria, viitoarea campioană, le blochează din nou calea: 2-0. Conduși din minutul 2, românii puteau egala în minutul 85. Dar Gheorghe Constantin ratează lovitura de pedeapsă. Faimosul penalty de la Yokohama avea să bântuie generații de suporteri. Echipa termina pe locul cinci, după ce mai învingea Ghana (4-2) și Iugoslavia (3-0). Au rămas singurele victorii olimpice ale fotbalului românesc.

Cenușăreasa Jocurilor și falșii amatori din comunism

Și totuși, de ce fotbalul este Cenușăreasa Jocurilor Olimpice, cu acest turneu de tineret, în vreme ce toate celelalte sporturi nu impun restricții de vârstă maximă? Neînțelegerile din FIFA și Comitetul Olimpic Internațional (CIO) au o istorie de aproape un secol. FIFA a permis dintotdeauna accesul sportivilor profesioniști în competițiile sale. CIO s-a agățat de dogma amatorismului până la sfârșitul anilor 1980. Prima ediție a JO la care au putut participa și sportivii profesioniști a fost cea de la Barcelona, în 1992. Pentru fotbal, s-a făcut o excepție încă din 1984, dar echipele europene și sud-americane puteau selecționa doar profesioniștii care nu evoluaseră în preliminariile sau turneul final al unui Campionat Mondial. Din 1992, pentru a nu-și concura Campionatul Mondial, FIFA a ajuns la un compromis cu CIO, sub forma limitei de vârstă de 23 de ani. Cele trei excepții sunt permise din 1996.

Desigur, sportivii din țările comuniste, deși profesioniști sadea, erau pe hârtie studenți, militari, polițiști, mineri, ingineri sau muncitori în uzină. Concurând cu adevărați amatori, selecționatele din Est au monopolizat medaliile vreme de treizeci de ani (1952-1980). Au ieșit campioane olimpice Ungaria (1952, 1964, 1968), URSS (1956, 1988), Iugoslavia (1960), Polonia (1972), Republica Democrată Germană (1976), Cehoslovacia (1980). Bulgaria s-a învrednicit și ea de un argint și un bronz.

Dintre membrele fostului Pact de la Varșovia (Albania l-a părăsit în 1968), doar România nu s-a apropiat de vreo medalie olimpică. Dacă nu a făcut-o atunci, greu de crezut că o va reuși acum. Mai ales când își înscrie un autogol, nereușind să își convoace cei mai buni fotbaliști eligibili.