Anna și Olga. Povestea sopranelor din Odesa pe care războiul le-a adus pe scena Operei din Cluj

Mălina Gîndu

Jessica Cozan

Știri

30/05/2022

În Odesa cele două femei s-au format ca soprane, și-au construit carierele și au legat o prietenie strânsă. Coloana sonoră a vieții lor era o îmbinare între muzica de la operă și valurile mării. Războiul a înlocuit-o cu sunete de sirene, rachete și clădiri puse la pământ.

După două săptămâni de război, Anna și Olga au decis că trebuie să plece din Ucraina. Nu știau încotro se îndreaptă, dar căutau un loc în care să nu fie război, unde să-și poată face meseria -  să cânte pentru oameni. 

Anna și Olga au ajuns la Cluj.

Agitația oamenilor care își ocupă locurile în sala Operei Naționale din Cluj e acompaniată de exercițiile orchestrei. „Șșșș!” se aude din colțuri diferite ale sălii. Apoi se lasă o liniște profundă.

Pe o ușă bine ascunsă de ochiul publicului își face intrarea dirijorul Adrian Morar, întâmpinat cu aplauze. Se întoarce cu spatele către public și înalță mâinile în aer. În secunda următoare un sunet grav inundă sala. Cortina se ridică și lasă la vedere un decor medieval inspirat de Spania secolului al XV-lea. Începe spectacolul „Trubadurul”, opera compozitorului italian Giuseppe Verdi.

La începutul actului al doilea își face apariția personajul feminin principal, Leonora. Stă în mijlocul scenei, cu spatele la public, îmbrăcată într-o rochie lungă, vișinie. Atunci când se întoarce, sprâncenele celor din sală se ridică. O recunosc pe Anna Bondarenko, soprană a Operei din Odesa, pe care războiul a adus-o în fața lor, pe scenă, și printre ei, la Cluj.

„Trebuie să uit ce s-a întâmplat până la scenă”

Anna și-a dedicat aproape jumătate din viață studiului muzicii. Deși acum este obișnuită cu scena, încă își amintește de primul moment în care a cântat în fața oamenilor, pe vremea când era doar o fetiță „timidă, introvertită și necomunicativă, cum spune chiar ea. Se întâmpla în orașul ei natal,  Krîvîi Rih, o mică localitate industrială din sud-estul Ucrainei. Avea patru ani și purta o rochie albastră, cu panglică.

„Nu țin minte cum cântam, în schimb îmi amintesc foarte bine o chestie: eram în fața unor muncitori de la uzine, fabrici, mine, care nu aveau expresii prea fericite pe chipuri. Îmi amintesc aceste fețe pentru că mă uitam cu teamă prin crăpătura ușii. În schimb, când am ieșit pe scenă, toți au început să zâmbească. Mi-a rămas întipărit acel moment în minte.”

De atunci, Anna a înțeles că oamenii vin s-o asculte ca să uite de griji, iar ea, ca artist, are datoria să-i facă, măcar pentru puțin timp, fericiți în propriile lor existențe. 

„Trebuie să uit ce s-a întâmplat până la scenă. Așa e și în situația de acum. Primul spectacol a fost pe 1 aprilie și am venit aici pe 15 martie. Aveam doar jumătate de lună. Eram într-o stare ciudată, corpul îmi era foarte încordat. Asta poate încurca mult partea vocală, deoarece ai nevoie de relaxare pentru voce. A trebuit în acel moment să uit totul, tot ce s-a întâmplat, să șterg totul din memorie.”

Deși ultimele trei luni din viața au fost lipsite de tot ce-i era familiar, Anna e în elementul său când o joacă pe Leonora, personajul principal din „Trubadurul”. E un rol pe care l-a exersat, asumat și jucat în Odesa. Acum, când vocea ei delicată începe să răsune în sala Operei din Cluj, publicul rămâne înmărmurit. 

De fapt, să devină Leonora este unul dintre singurele lucruri familiare care i-au mai rămas Annei. Asta, și chipul prietenei și colegei sale, Olga.

„Nu m-am gândit vreodată că o să fiu cântăreață de operă”

Olga Ovcharenko s-a născut în Dnipro, cu zece ani înaintea Annei, dar cu aceeași pasiune pentru muzică. Era un copil activ și dezinvolt, căruia îi plăcea să dea concerte pentru oricine se afla în preajmă, cu orice ocazie:

„La toate sărbătorile din familie eu cântam. Toți mă rugau să cânt ceva împreuna cu tatăl meu, care avea o voce minunată. Aveam așadar mici concerte de familie. Și treptat, așa s-a întâmplat, am rămas în muzică.”

Atât pe Anna cât și pe Olga, pasiunea le-a purtat către școli de muzică și ulterior, către Conservatorul din Odessa. Pe niciuna dintre ele nu le-a pasionat opera inițial, dar studiul partiturilor la facultate le-a schimbat percepția. 

„Când am terminat colegiul, am aplicat la Conservator, la clasa vocală. Îmi plăcea foarte mult, dar nu m-am gândit vreodată că o să fiu cântăreață de operă sau că îmi va plăcea opera atat de mult”, povestește Olga.

Conservatorul e locul în care viețile celor două tinere s-au intersectat pentru prima dată. Când Olga era în anul terminal, Anna abia intra la facultate. Însă prietenia lor s-a legat atunci când s-au regăsit, câțiva ani mai târziu, la Opera din Odesa. 

„Anna venea foarte des la noi acasă, îi plăcea să se joace cu fiica mea mai mică. Aveam subiecte comune profesionale, ne întrebam una pe alta cum am fi interpretat un anumit rol sau cum percepem o anumită piesă”, își amintește Olga.

În acel moment, la începutul prieteniei și carierei lor, Anna și Olga nu și-ar fi închipuit cât de mult va conta legătura lor mai târziu. 

„Până în ultima clipă eu nu am crezut că așa ceva se întâmplă”

Pe 24 februarie 2022, Anna s-a trezit în sunet de explozii. 

„Stăteam lângă plajă, în casa noastră de vară. A doua zi am aflat că toată plaja fusese minată, pentru a împiedica soldații ruși să înainteze spre Odessa. Din casa mea se vedea marea, vedeam pe mare navele rusești”, își amintește soprana. 

Pentru că Anna locuia singură, Olga a sunat-o și i-a propus să se mute cu ea și familia ei, în apartamentul lor de la etajul zece al unui bloc din centrul Odessei. Deși nimic nu le mai garanta siguranța, faptul că erau împreună le ajuta. La rândul lor, povestește Olga, și-au oferit ajutorul în orice formă puteau pentru cei care plecau pe front:

„Am înțeles că trebuie să acționăm. Erau oameni în jurul nostru fără mâncare, case, sau îmbrăcăminte. Încă nu erau atâtea ajutoare din partea altor țări. Unii băieți plecau la război fără haine groase. Le dădeam pături sau haine de la vecini, fiecare dădea ce putea. Cumpăram mâncare, le dădeam ce puteam, pentru că rafturile din magazine începeau să se golească.”

În primele zile s-au adăpostit la subsol, de teama că o clădire atât de înaltă ar putea fi ținta unui atac aerian. Ulterior și-au făcut curaj să revină în apartamentul de la ultimul etaj, dar zilele și le petreceau într-o permanentă stare de panică.

„În fiecare zi porneau alarmele și ne duceam în hol, ne puneam acolo pături pentru că acolo era un perete mai gros. Așa ne petreceam timpul, nu puteam ieși afară pentru că nu știam când va suna următoarea alarmă. Dormeam îmbrăcate”, își amintește Anna.

Roxolana, fiica cea mică a Olgăi, în vârstă de nouă ani, nu înțelegea ce se întâmplă.

„«Hai să mergem la plajă! Hai să mergem la mare!». Cum puteam să-i explic unui copil de ce trebuie să stăm în casă? Nu puteam nici să cântăm. Eu cânt, prietena mea cântă, chiar și Roxi cântă. Dar trebuia să stăm în liniște, pentru că era dată legea marțială. Asta mă agita foarte mult. Când se adună atâtea emoții, te trezești plângând”, spune Anna.

S-au scurs astfel două săptămâni.

„Plecările s-au înmulțit, vedeam drone pe cer și nave rusești în mare, auzeam sirenele și deja puteam să ne dăm seama doar după sunete dacă ceva era doborât sau a lovit o rachetă”, povestește Olga.

Soțul ei a încercat să o convingă să ia copiii și să plece din țară, dar Olga s-a împotrivit. Aveau bagajele pregătite, însă ea se agăța de o ultimă speranță că totul se va termina curând. N-a durat mult până când și aceasta să-i fie spulberată. 

Într-o dimineață, privind pe fereastră, Olga a văzut drone care zburau în jurul blocului său. Însă nu mai erau dronele armatei ucrainene, cu care se obișnuiseră. Aveau însemne rusești. Acela a fost momentul în care a știut că dacă vrea să-și protejeze fiicele, trebuie să plece din Ucraina. 

„Până în ultima clipă eu nu am crezut că așa ceva se întâmplă. Am foarte mulți cunoscuți în Rusia. Am mers la Bolșoi, în Moscova, la audiții, am lucrat cu pedagogi din Rusia și cunosc mulți oameni buni. Credeam că în cinci zile maximum totul se va opri, că e doar o greșeală și așa ceva nu se întâmplă cu adevărat”, își amintește Anna. 

Însă războiul era cât se poate de real și din ce în ce mai aproape, așa că Anna s-a decis să se alăture Olgăi și să părăsească Ucraina.

„Soțul ne-a dus până la vamă, de acolo m-a așezat pe mine la volan și mi-a închis portiera mașinii. Nu ne-a luat în brațe, ne-a spus direct să mergem cât mai repede, cât mai departe de aici. Fără îmbrățișări sau altceva. Pur și simplu am fost împinsă afară din țară”, își amintește Olga.

Viețile lăsate în urmă

Legate de aceeași pasiune și formare, dar diferite în temperament, Anna și Olga și-au construit în Odesa, fiecare în felul său, cariere care să le împlinească. Pentru una, succesul a continuat să vină sub forma aplauzelor de la public. Cealaltă a descoperit o formă cu totul nouă de satisfacție: să-i învețe pe alții cum să le obțină.

Fire ambițioasă, pe Anna n-a descurajat-o faptul că primele încercări de a se angaja la Opera din Odessa nu i-au reușit. Căuta în același timp să-și extindă orizonturile în lumea internațională a operei. A lucrat cu un profesor din Germania, iar în 2019 a câștigat primul său concurs, Competizione dell'Opera, organizat atunci în orașul rus Soci.

Din acel moment, cariera ei a început să prindă contur: au început să apară oferte din partea operelor din alte țări, a participat la un forum internațional și între timp, primise și postul la Opera din Odesa. La puțin timp după ce s-a întors din Letonia, unde interpretase rolul Lizei din „Damă de Pică”, a început pandemia.

Își amintește că ultima repetiție la Opera din Odesa a avut loc pe 18 martie 2020. A urmat mai bine de un an în care a trebuit să-și pună pe pauză cariera pentru care muncise atât de mult. 

„A fost super straniu. Din când în când veneam la Operă pentru a ne mai da ocazia să vedem scena și să nu ne ieșim din minți acasă”, povestește Anna.

În 2021, Opera din Odesa și-a reluat, treptat, activitatea. Anna și-a asumat roluri în toate spectacolele în care a avut ocazia: Tatiana din „Evgheni Oneghin”, Leonora din „Trubadurul”, Musetta din „La Boheme”. Lucrurile reveniseră la normal și părea că nimic nu o mai poate despărți de scenă. Dar a început războiul.

Pentru Olga, pasiunea pentru muzică avea să ia o formă diferită în 2013, după cinci ani de activitate la Opera din Odesa. Venirea pe lume a fiicei ei mai mici, Roxi, a fost momentul care i-a schimbat perspectiva. În timp ce era în concediu de maternitate, a început să-i antreneze vocal pe copiii unor cunoscuți.

Treptat, cererile s-au înmulțit, iar unii își doreau să lucreze cu ea o perioadă mai lungă de timp. Așa i-a venit ideea să înființeze Solo Luchyk („Raza Solo”), propria sa școală de muzică. 

„S-a întâmplat treptat. Nu puteam să urc pe scenă pentru că fiica mea era mică și așa m-am apucat de antreprenoriat. Recunosc că îmi place foarte mult. Fac ce vreau, când vreau și îmi aranjez programul după placul meu”, spune Olga.

În plus, să lucreze cu oameni și să le vadă realizările îi aducea un tip de satisfacție cu totul nou:

„Ce îmi plăcea la lucrul cu oamenii era energia. Atunci când dai și primești înapoi simți o emoție foarte puternică. În momentul în care ei aveau succes, eram foarte fericită, poate mai fericită decât dacă eu însămi aș fi reușit. ”

„Niciodată nu am condus atât de mult singură, niciodată nu am condus în altă țară”

La început de martie, Olga și-a lăsat în urmă casa, soțul și școala de muzică, fără să știe ce urmează. 

„Niciodată nu am condus atât de mult singură, niciodată nu am condus în altă țară. Am trecut vama și nu știam unde mergem, pur și simplu continuam”, își amintește ea.

Se aflau în Republica Moldova. Atunci i-a venit Annei ideea de a-i da un mesaj lui Florin Estefan, directorul Operei din Cluj. Se cunoscuseră în urmă cu câțiva ani, în cadrul unor lecții de tehnici vocale, în Germania. La începutul războiului, Florin Estefan îi scrisese Annei, încercând s-o convingă să vină la Cluj. Acum venise momentul în care oferta lui era, pentru ele, cea mai rapidă cale către puțină liniște.

Florin Estefan le-a pus la dispoziție Annei și Olgăi un apartament în centrul Clujului. Însă pentru Anna, simpla etichetă de refugiat era inacceptabilă. Deși ajutorul era binevenit, ea și-a dorit din primul moment să poată munci, să se îndepărteze cât mai mult de ipostaza de victimă și să-și continue cariera.

„I-am spus lui Florin că sunt tânără, plină de energie și pot face o treabă bună pe scenă. Vreau să câștig un ban cinstit pe munca mea, nu pot să stau și să primesc ajutor fără să ofer ceva”, spune Anna.

A încheiat cu Opera din Cluj un contract pentru operele Evgheni Oneghin și Trubadurul. Așa a ajuns, la nici două săptămâni de când viața i s-a schimbat cu totul, înapoi în mediul ei familiar, pe scenă. 

Pentru Olga, schimbarea a fost mult mai puternică. Ea a fost integrată în corul operei, ceea ce însemna că după nouă ani în care nu a mai performat pe scenă, urma să cânte din nou.

„Spre deosebire de Anna, care nu și-a oprit activitatea vocală, eu a trebuit să-mi refac vocea. Pe lângă asta eram și foarte stoarsă emoțional. Este greu și încerc să mă relaxez pentru că vocea mea are nevoie de asta. Dar uneori nu mă ascultă și e normal, n-am cântat la operă de foarte mult timp. Însă nu pot să ratez șansa care mi s-a oferit, trebuie să fiu recunoscătoare și să fac față”, spune Olga.

În patru zile a reușit, cu ajutorul colegilor de la Operă, să se pregătească pentru primul ei spectacol, iar în aprilie a susținut un recital de muzică ucraineană, alături de Anna. Deși îi lipsește tot ce a lăsat în urmă acasă, Olga reușește, în timpul liber, să exploreze Clujul alături de fiicele ei:

„Peste tot aici merg pe jos, în orice zonă, împreună cu copiii. Am fost deja prin tot orașul, ne plac foarte mult străduțele astea mici care apar de nicăieri, am analizat fiecare cărămidă a clădirilor. Și în Odesa e foarte frumoasă arhitectura. Sper să fie așa și când mă întorc”, spune ea. 

Pentru Anna, pe de altă parte, viața în Cluj se rezumă la „vin, lucrez și plec”. Nu a apucat să se bucure de oraș, pentru că timpul ei liber e dedicat veștilor de acasă.

„Noi știm că nu putem rămâne aici toată viața, știm că suntem oaspeți, iar psihic e foarte greu. Ne bucurăm că ne-au întâmpinat călduros și putem lucra în continuare, dar de fapt nicăieri nu-i ca acasă. Mereu parcă fugi undeva și te simți incomod”, explică ea.

În ciuda optimismului pe care îl emană, Olga ne spune că pentru ea, războiul a golit de sens planurile de viitor:

„Sincer? Mai e cazul să le facem acum? Sunt acum într-o stare atât de confuză că am început să trăiesc doar pentru ziua de azi. 

Înainte ne făceam planuri, aveam o viață  activă, călătoream prin Ucraina, mergeam cu studenții la spectacole. Acum nu înțeleg dacă are rost să mă gândesc la ceva ce ține de viitor. 

Eu am ziua de azi și vreau să mă bucur de ea. Dacă acum am posibilitatea de a ieși pe scenă o voi face, cum va fi mai departe, îmi va arăta doar timpul.”

Pentru Anna, în schimb, experiența din ultimele luni a fost un semnal că nu mai e timp de pierdut. Faptul că a scăpat teafără din calea războiului a ajutat-o să devină încă și mai decisă în a-și urma visul, a-și duce cariera de soprană cât mai departe. 

La momentul discuției cu PressOne, Anna încerca să-și perfecționeze engleza și urma cursuri de germană.

„Îmi doresc să mă dezvolt, să-mi ating potențialul meu maxim, să-mi trăiesc viața la maximum. Asta am înțeles doar acum, după evenimentele acestea. Când urmărești cum viața poporului tău se termină brusc într-o zi, îți schimbi cu totul percepția asupra vieții”, spunea Anna.

Acum, Anna Bondarenko se află deja în Viena, unde va urca pe scena Operei în următorul sezon.

Acest material face parte dintr-o serie de articole susținută de Asociația Zi de Bine, care urmărește să documenteze provocările întâmpinate de refugiații ucraineni în România, dezinformarea cu privire la acest fenomen, dar și soluțiile de integrare pe termen lung sau modelele punctuale de succes.