Brutele din Grădina Maicii Domnului. „E câinele meu. Îl bat, fac ce vreau cu el”

„A ajuns caravana de sterilizare la cineva la poartă. Când a înțeles ce vor să facă, omul aproape că i-a luat pe sus cu un par. A spus că nu le dă voie să sterilizeze cățeaua pe care o ținea în lanț, pentru că așa a lăsat-o Dumnezeu. Când ți se spune așa ceva, cu bâta la poartă, nu prea mai ai ce să faci”, relatează pentru PressOne Carla Buleanu, activistă pentru protecția animalelor și fondatoarea asociației Big Hearts Society. 

Contextul în care face afirmațiile e simplu: România schimbă legi, majorează pedepse și înființează structuri, dar animalele, în special cele fără stăpân, suferă în continuare torturi inimaginabile.

O confirmă o familie care s-a mutat acum doi ani în apropiere de București. Cel mai mare șoc al trăitului la țară, povestește acum E.V., e tocmai cruzimea cu care oamenii tratează animalele. 

„Bătrâni, tineri, nu contează: toți aruncă cu pietre după animale”

E.V., soția lui și copilul de școală generală s-au mutat de la București la țară cu gândul că vor sta departe de pandemie, dar și că vor fi mai aproape de natură, că vor respira un aer mai curat și, în esență, că viața lor va fi mai liniștită.

Sunt oricum la o aruncătură de băț de oraș, cel mult o oră. Își duc și aduc zilnic copilul de la școală, așa că decuplarea de oraș nu e, până la capăt, totală. La doi ani distanță însă, E.V. vorbește cu lehamite despre diferențele dintre cum percep orășenii lucrurile, cum se legiferează și ce se întâmplă, cu adevărat, în viața de zi cu zi. 

„Pot să dea la București câte legi vor și să înființeze o grămadă de chestii pe hârtie, că te duci la țară și îți râde lumea în nas. Am constatat că e pur și simplu un alt Univers, când te referi la animale. Aici oamenii iau ad litteram că sunt stăpânii animalelor. Asta înseamnă că sunt stăpâni pe viața lor și că își pot bate sau omorî animalele, dacă așa vor.  

Sunt oameni aici care își bat animalele cu cruzime. Am un vecin care are un câine vai de mama lui. E un schelet. E crăcănat, săracul și rahitic. N-are tot timpul apă sau mâncare. 

Într-o zi vecinul meu îl bătea cu cruzime. M-am dus la el și am țipat peste gard.

– Bă, lasă cățelul în pace! Nu ți-e rușine să-l bați în halul ăsta?

– Dar ce vrei? E câinele meu. Fac ce vreau cu el, mi-a răspuns. 

L-am amenințat cu Poliția. De frica Poliției cred că a lăsat-o mai moale. Chiar am vorbit după cu polițistul din sat. S-a uitat mirat la mine:

– Așa, și ce să le fac eu dacă își bat câinii?

Îl bate pentru că latră prea mult. Îl ține și legat în lanț, deși legea spune că nu mai ai voie. Dacă le spui oamenilor la țară că nu mai au voie să-și țină câinele în lanț, după ce au transmis asta din tată-n fiu, de generații și sute de ani, cum să înțeleagă că-și iau amendă, că vine Protecția Animalelor sau mai știu eu ce? 

Lumea spunea că vin oameni din alte sate și își aruncă câinii în satul ăsta. Poate și cei de aici fac la fel. Și așa ajung să fie mulți câini vagabonzi pe ulițe. La un moment dat s-au aciuat în fața casei mele câțiva căței. Îmi era milă de ei, că erau jigăriți, le-am dat apă și mâncare. 

Când au văzut că e cineva care are cât de cât grijă de ei, câinii au rămas aici, pe lângă curte. Mi-au sărit în cap toți vecinii. M-au înjurat și m-au făcut în toate felurile. Înțeleg că am nu știu câte plângeri pe la Primărie, pentru că hrănesc animalele. 

La început le-am explicat frumos și le-am zis că n-ar trebui să fie asta o problemă, că legea, din contră, m-ar pedepsi, dacă nu le-aș hrăni și nu le-aș da apă. Cum să nu le dai apă? Sunt 35 de grade afară și cățeii ăștia sunt leșinați de sete. Poate că dacă nu le-aș da apă, ar deveni și mai agresivi. Dar lumea nu înțelege. Pe mine nu mă înjură direct. Mă înjură prin câini. 

– Fir-ați ai dracu’ cu ăștia care vă dau mâncare cu tot!  

Bătrâni, tineri, nu contează: toți aruncă cu pietre după animale. Unii se plimbau la un moment dat pe-aici cu câini de luptă, în ideea că îi găsesc pe năpăstuiții ăștia, ca să îi alerge și să îi facă praf. Îți dai seama ce mentalitate de sălbatici au unii oameni?!”

ONG: „Nu înăsprirea legii sau majorarea pedepselor era problema”

Pentru Carla Buleanu, de la Big Hearts Society, în orașe mari precum București lucrurile s-au schimbat, în ultimii ani, în bine. Cea mai importantă măsură, crede activista pentru protecția și drepturile animalelor, e renunțarea la eutanasiere. În unele locuri din țară animalele nu mai sunt omorâte după 14 zile de la capturare, chiar dacă nu le revendică sau adoptă nimeni, în acest interval. 

De altfel, cadrul general privind protecția animalelor era dat de o lege intrată în vigoare încă din iunie 2004, revizuită și republicată în Monitorul Oficial în aprilie 2014. Teoretic, autoritățile române au avut în tot acest timp opțiunea de a nu ucide animalele fără stăpân luate din stradă. Practic însă, le-au omorât.

„Legea asta prevedea. Dar avea o mică paranteză: câinii trebuiau eutanasiați doar dacă adăpostul de stat respectiv nu mai are resurse sau spațiu. Nu era obligatorie. Asta spunea legea și de asta s-a legat ASPA, Autoritatea pentru Protecția Animalelor din București, care are trei adăposturi publice și de câțiva ani nu mai eutanasiază, chestie pe care ar putea să o facă și celelalte adăposturi din țară. Dacă legea ar interzice 100%, cu totul, eutanasierea, atunci ar fi minunat”, spune Carla Buleanu.

La acest moment există un proiect de lege care prevede că animalele fără stăpân care nu sunt adoptate la 14 zile după ce ajung în adăposturi nu vor mai fi eutanasiate, la nivel național. 

Inițiatorii, doi deputați USR, susțin, printre altele, că situația câinilor fără stăpân s-a agravat și că „în adăposturile pentru animale din România, este folosită o metodă de eutanasiere agresivă a câinilor maidanezi.” Evaluarea e confirmată de ONG-urile care luptă pentru drepturile animalelor. 

Mai ales că de cele mai multe ori soarta câinilor deja maltratați pe străzile sau ulițele din România depinde, după capturare, de cât de mult iubește primarul din localitatea respectivă animalele.

„În țară e jale, în mare parte. Condițiile sunt sinistre și se eutanasiază mult. Brăila este un exemplu. Am fost acolo și am luat doi câini, în două ocazii diferite. Nici măcar nu ne-au lăsat să stăm în curte, mai ales când a venit mașina cu câini capturați. Nici nu vreau să mă gândesc de ce”, atrage atenția Carla Buleanu. 

Activista vorbește de condiții inumane din adăposturi publice, care iau măsuri abia după ce se sesizează cineva din exterior, iar barbaria nu mai poate fi ținută ascunsă după gratii. 

„În Onești a fost un scandal cu niște câini piele și os. A doua zi am plecat spre ei. Câinii nu mai erau acolo, ni s-a spus că au fost adoptați. Condițiile erau absolut inumane.”

Există însă și excepții. Și nu numai la București:

„Adăpostul din Bacău are aproape 3 mii de câini. Acolo nu se eutanasiază, pentru că încă este gestionat de o persoană care iubește animalele și reușește să facă parteneriate cu supermarketuri, care furnizează mâncare. Vorbim de tone de oase și carne cu aviz sanitar.

Vreau să se înțeleagă că se poate, dacă se vrea”, adaugă la PressOne fondatoarea asociației Big Hearts Society.

Pentru activiști, sterilizarea, vaccinarea și microciparea animalelor sunt soluțiile imediate. Pe termen mediu și lung, devine esențială schimbarea mentalității oamenilor. Am întrebat-o pe Carla Buleanu cum își explică ea cruzimea și lipsa de empatie a oamenilor, mai ales din zonele rurale. 

„Trebuie să ne ducem cumva în istoria noastră. Oamenii, mai ales de la țară, văd în animale un produs care trebuie să dea ceva la schimb, fie că e vacă, oaie sau câine. Câinele apară și atât. Cred că e vorba de percepția total stricată din strămoși că animalele sunt doar mașinării care dau lucruri înapoi. Câinele, când nu apără noaptea, trebuie să stea legat, că altfel strică lucruri. Evident că acești oameni s-au lovit de-a lungul timpului, la țară, și de partea în care animalele se înmulțesc. Și în zilele noastre puii sunt omorâți, aruncați în râu.”

Nu înăsprirea legii sau majorarea pedepselor era problema, adaugă activista. Legea de dinainte, chiar dacă prevedea pedepse mai mici, nu se aplica. 

„Văd două direcții foarte clare de acțiune. Aplicarea legii ca la carte, amenzi pentru nesterilizarea câinilor, pentru cei care nu au cipuri și educație. Cred că asta ar fi salvarea noastră: trebuie să schimbăm mentalități de la copiii mici, de școală. Văd cazuri de cruzime făcute de copii, mai ales în mediul rural. Avem nevoie de programe de educație și conștientizare”, insistă Carla Buleanu. 

Bursuc, maidanezul norocos 

„Era un grup de patru căței și am ieșit să le dau de mâncare. Unul dintre ei mergea ciudat, părea că are ceva la picior. M-am uitat mai atent: avea o sârmă legată de picior la un capăt și de o sticlă de plastic umplută cu pietre la celălalt capăt”, își povestește în continuare la PressOne experiența E.V.

„Cățelul ăsta era speriat de oameni și mi-e greu să cred că lăsa pe cineva să se apropie atât de mult de el. Arăta mai degrabă ca un laț. Cred că cineva a pus lațul pe jos și când câinele a călcat în zona aia, pac! A tras lațul și i-a prins sticla cu pietre și sârma de picior. 

Era speriat și de mine, chiar dacă le dau să mănânce. Cred că erau atât de traumatizați de oameni, încât nu aveau încredere în nimeni. M-am apropiat încet. Și a stat. 

M-am chinuit un pic până i-am desfăcut sârma de la picior și apoi a căpătat mai multă încredere. A fost singurul câine pe care am putut să-l salvez din uliță. Pentru că el a fost și singurul care m-a lăsat să-l ating. L-am luat din stradă și l-am dus la socri, la curtea lor.

Acum Bursuc e bine mersi. E grăsan, jucăuș și fericit. Ceilalți câini nu mă lasă în continuare să vin aproape de ei. Fug. Se apropie cât de cât doar dacă le las mâncarea pe jos. L-au numit Bursuc pentru că săpa mult. Își făcea găuri prin curte și se ascundea acolo. 

La un moment dat n-am mai putut să suport să mă înjure lumea că dau de mâncare sau apă la animale. Am ieșit într-o zi și am făcut ditamai scandalul. M-am certat cu ei.

– Nu vă e rușine?! În loc să aruncați cu pietre mai bine veniți cu o bucată de pâine. Și o să vedeți că nu vă mai latră! Nu vă mai aleargă, dacă sunteți și voi mai umani și mai prietenoși cu câinii. 

Și copiii aruncă cu pietre, n-au nicio treabă. Pentru ei e o distracție să chinuie câinii și pisicile. Cât nu e haita prea mare. Că dacă e prea mare, le e frică. 

Imaginea cu Bursuc legat cu sârmă a fost dură. Dar mai dur a fost când lucram prin grădină și când am auzit un scheunat puternic și lovituri. Aveam telefonul la mine și din instinct m-am dus să filmez. 

N-am mai apucat. Am văzut un bărbat cu o bâtă în mână, care bătea efectiv un cățel. Câinele a reușit să fugă. Dar ți se rupea sufletul dacă auzeai cum făcea.

Îl bătea pentru că găsise o gaură în gard, pe unde un câine ar fi intrat și ar fi furat o găină, de foame. Omul, în loc să-și repare gaura din gard, a pus mâna pe bâtă și bătut primul câine de pe stradă pe care l-a prins. 

Am sărit peste gard și l-am confruntat.

– De ce faci chestia asta? 

– Ce te bagi tu, ce te interesează pe tine? mi-a răspuns agresiv. 

Era clar că am fi intrat într-un conflict fizic, câinele fugise, așa că am ales să plec naibii de acolo.”

ASPA: „Ne dorim să realizăm în România adopții ca afară”

Autoritatea pentru Supravegherea și Protecția Animalelor este un serviciu public înființat la București la mijlocul anilor 90. Între timp, instituția aflată în subordinea Consiliului General a trecut prin mai multe transformări, iar numele actual a fost dobândit în 2010. Din banii de la bugetul local și din veniturile proprii, ASPA gestionează trei adăposturi pentru câinii fără stăpân: Pallady (criticat în trecut pentru condiții improprii), Bragadiru și Mihăilești. 

Recent, primarul general Nicușor Dan a sesizat procurorii DNA pentru „nereguli grave”, după ce un raport al Corpului de Control a arătat achiziții absurde și păguboase făcute de fosta conducere ASPA. Printre ele, containere neutilizabile din punctul de vedere al normelor sanitar-veterinare sau cuști de proastă calitate, folosite ca pretext pentru deturnarea unor fonduri. Confruntat cu toate aceste suspiciuni, fostul șef al ASPA de demisionat, în iunie 2022. 

În comunitatea salvatorilor de animale, ASPA are însă o imagine ceva mai bună acum, în primul rând pentru că nu eutanasiază. „Din 2017 ASPA nu mai eutanasiază, prin urmare de atunci avem câini în adăposturi”, spune pentru PressOne Cătălina Trănescu, purtătoarea de cuvânt a instituției. 

Sunt peste 1.200 de câini în adăposturile ASPA. Odată luat din stradă, câinele este sterilizat, vaccinat și microcipat. Ulterior, este promovat pentru adopție.„Toate eforturile sunt concentrate pe viața animalului. Adăposturile sunt doar o zonă de tranzit. Scopul final este ca acel câine să ajungă într-o familie.”

Am întrebat-o și pe reprezentanta ASPA cum își explică barbaria cu care sunt tratate animalele în România, chiar și după 15 ani de la aderarea la Uniunea Europeană. 

„Cruzimile asupra animalelor nu sunt atât de dese în București. Se întâmplă cu precădere în localitățile din zonele rurale. Acolo sunt oameni a căror educație este de așa natură. Încă de mici au fost învățați că animalele trebuie ținute în lanț. Să li se arunce un colț de pâine, să nu fie îngrijite, vaccinate, sterilizate. Calul trebuie pus la căruță, trebuie să tragă, să muncească pentru mine. Nu mai e bun, îl bat. Toate acestea au fost o normalitate pentru ei și din păcate această mentalitate este greu de schimbat”, răspunde Cătălina Trănescu. 

Anul trecut au fost adoptați din cele trei adăposturi ASPA peste 2 mii de câini. Adopțiile au fost promovate intens, iar târguri de profil s-au organizat cu regularitate. „Se pot face și în România adopții responsabile, dar pentru asta e nevoie de eforturi”, spune Cătălina Trănescu. 

Multe animale au plecat spre adopție în țări europene, în special în Germania, Franța și Marea Britanie, unde și-au găsit în sfârșit o familie. Războiul din Ucraina a complicat însă lucrurile, așa că activiști precum Carla Buleanu simt acum că „adopțiile merg din ce în ce mai prost.” 

„În privința adopțiilor internaționale, în 2022 România se confruntă cu o problemă generată de interzicerea exportului de câini în Marea Britanie, aceasta fiind una din țările unde ajungeau cei mai mulți câini din adăposturile din România”, detaliază purtătoarea de cuvânt a ASPA, Cătălina Trănescu.  

După izbucnirea războiului de pe teritoriul României au fost trimiși în Marea Britanie câini fără vaccinul antirabic, așa că autoritățile de la Londra au intervenit. 

„Termenul continuă să fie prelungit și câinii din adăposturile noastre nu pot fi adoptați de către cetățeni din Marea Britanie, ceea ce este într-adevăr o problemă. Foarte mulți câini, din adăposturile din toată țara, erau adoptați în Marea Britanie. Și în alte țări am putea spune că interesul a scăzut într-o oarecare măsură, tot pe fondul războiului din Ucraina. Evident, oamenii au fost sensibilizați de evenimentele de acolo și au vrut să salveze animalele din Ucraina”, explică reprezentanta ASPA.

ASPA funcționează până la urmă doar pe București, așa că la nivel național activiștii spun că, în tot acest context, toată lumea e de fapt depășită. 

„Ce face un om care pur și simplu vrea să salveze niște câini? Primesc foarte des această întrebare. Vă spun sincer că în afară de stat pe net și dat telefoane, întrebat și postat pe Facebook, nu știu ce altceva să facă. Cealaltă variantă este solicitarea autorităților, în funcție de adăposturile din zonă. Dar nu vreau să mă gândesc ce este acolo. Sunt câteva ONG-uri în țară, unele mai mici, altele mai mari. Unele dintre ele au adăposturi. Dar toate sunt pline. E plin peste tot, toată lumea e depășită”, susține Carla Buleanu, fondatoarea asociației Big Hearts Society

„Nu a mai venit nicio caravană de sterilizare gratuită a animalelor”

Autoritățile, asociațiile neguvernamentale și oameni precum E.V., mutat de doar câțiva ani la sat, insistă asupra importanței sterilizării câinilor.

Potrivit OUG 155/2001, deţinătorii de câini din rase comune sau metişi au obligaţia sterilizării acestora. Nerespectarea acestei prevederi legale constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 5.000 lei la 10.000 lei.

La țară însă nu-i pasă nimănui, concluzionează amar E.V.. 

„În ultimii trei ani în sat nu a venit nicio caravană de sterilizare gratuită a animalelor. Dar știu că înainte au fost, și pentru câini, și pentru pisici. Înainte de pandemie povestea cineva că a fost o caravană din asta, dar că nu s-a dus mai nimeni. La sat în România lumea chiar nu înțelege de ce e important să ducă animalul din curte și să-l sterilizeze. Omul are câinele lui. Dar dacă acel câine face pui, omul nu vrea și puii respectivi.

Pe de o parte lumea mă înjură că dau de mâncare la animale și am grijă de ele. Și pe de altă parte, când au pui pe care nu îi vor, vin și îi aruncă la mine în curte. 

– Dacă tot îți plac animalele, ia de-aicea animale.

Așa m-am trezit cu o pungă strânsă la gât cu trei pisoi în ea. Din păcate doi au murit. Unul a rămas în continuare în familie: Apaș. 

Tot așa m-am trezit cu doi cățeluși. 

Îi aruncaseră în curte. Erau două cățelușe foarte frumoase, dar bolnave. Bănuiesc că de asta au și vrut să scape de ele. Aveau parvoviroză și a fost un chin efectiv. Le-am dus la medicul veterinar, am încercat să le salvăm, am stat cu ele. Au murit în chinuri. Scheunau de durere și n-am avut ce să le facem.

Animalele au ajuns și o sursă de ușor conflict în familie. Vrem să ajutăm și să facem cât mai mult. Dar ne dăm și seama că mare parte din veniturile noastre se duc pe mâncarea pentru animale și veterinari. Cred că nu exagerez dacă spun că de la începutul pandemiei și până acum am dat cel puțin 25 de mii de lei pe tratamente, sterilizare sau mâncare. 

Soția a sunat la diverse asociații pentru protecția animalelor, când am vrut să salvăm cățeii de pe uliță. Toți ne-au zis același lucru: ori că sunt pline și că nu mai primesc alte animale, ori că ar trebui să-i prindem noi și să-i aducem.

Câinii sunt prea speriați să se lași prinși. Trebuie tranchilizați, probabil. Eu nu-mi permit să fac așa ceva și nici asociațiile par că nu sunt capabile. Îmi imaginez că sunt mii de animale, zeci de mii, în aceeași situație, în toată țara.

Dintre autorități, singurul cu care am vorbit a fost primarul, mai ales că erau plângeri pe numele nostru făcute de săteni, la Primărie. 

– Băi nene, tu crezi că eu vreau o haită de câini la poartă? i-am zis. Vreau doar să știu că sunt undeva bine, că sunt îngrijiți câinii ăștia și că nu mai stau pe stradă, să-i vadă toți, inclusiv copilul meu. Dar cât timp nu se face nimic, eu nu pot să-i văd cum mor de foame și de sete. 

– Și eu ce să fac? N-am bani de hingheri, a ridicat din umeri primarul. 

Cine îți vine ție de la București să-ți ridice trei câini de pe uliță și zeci din tot satul, de pe alte străzi?”

Dincolo de București și Ilfov, unde ASPA sau Consiliul Județean au organizat campanii de sterilizare, mare parte din povară ajunge tot la ONG-uri și voluntari. „Mare parte din caravanele de sterilizare din țară sunt făcute de asociații. Asociațiile strâng fonduri din donații și sponsorizări, merg pe teren și își alocă un număr de câini. Fac asta pe barba lor, fără vreo implicare de la stat sau cu bani publici”, spune Carla Buleanu. 

Fără adopții ca afară, adăposturi moderne și empatie, unii români învață să respecte animalele de frică

Frica, spun mulți, poate compensa lipsa de empatie. Anul acesta a intrat în vigoare o nouă lege, care poate trimite la închisoare pentru șapte ani o persoană care ucide un animal, îl schingiuiește, practică zoofilia sau organizează lupte. 

Până la cinci ani poate sta după gratii o persoană care rănește cu intenție un animal.

Alte forme de cruzime, inclusiv despărţirea puilor de mamă până la vârsta de minimum opt săptămâni de viaţă în vederea comercializării, se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. 

Însă justiția din România a reușit abia la începutul lui 2022 să ducă la bun sfârșit o primă condamnare la închisoare cu executare: un bărbat din Galați a primit un an, pe baza legii vechi, după ce a ucis câinele unui vecin. 

„Cine e Poliția Animalelor?” se întreabă retoric activista Carla Buleanu. 

„Dacă vorbim de Poliția Animalelor la nivel național, vă spun sincer că eu am rămas la discuția de acum doi ani, când era ministru Marcel Vela. Am fost la o întâlnire cu 10 ONG-uri și cu dumnealui, pentru a înființa Poliția Animalelor, după care a fost demis. Eu de atunci nu mai știu ce s-a întâmplat”, acuză fondatoarea Big Hearts Societyv lipsa de vizibilitate a unor astfel de structuri nou înființate. 

La un an de la înființare, Poliția Animalelor raporta un bilanț de peste o mie de animale salvate și doar 15 persoane arestate. 

Din perspectiva ASPA însă, lucrurile sunt ceva mai nuanțate. Serviciul Poliția Animalelor a fost înființat la finalul lui 2018 la București, în subordinea Poliției Locale. Abia după doi ani, în 2020, s-a înființat și Serviciul pentru Protecția Animalelor de la nivel național, aflat în subordinea ministerului de Interne. 

Pentru Cătălina Trănescu, implicarea polițiștilor locali a însemnat că s-au putut face în sfârșit verificări în teren care să privească abandonul, sterilizarea sau vaccinarea animalelor. 

„Sunt verificări necesare și foarte utile. Și care nu se mai făcuseră. Evident că au aplicat sancțiuni. Aceste măsuri sunt necesare pentru a responsabiliza cetățenii. Împreună am avut campanii de informare. Și în 2019 și anul trecut. Am încercat mai întâi să-i informăm pe oameni cu privire la responsabilitățile care le revin pentru deținerea unui animal.”

După un model similar, extinderea Serviciului la nivel național, prin înființarea unor direcții de profil în cadrul Poliției Române, ar fi permis constatarea și cercetarea unor infracțiuni grave, pe care societatea le ignora până de curând. 

„Polițiștii se ocupă și de infracțiuni. Maltratare, ucidere. Sunt infracțiuni extrem de grave, care până la înființarea acestui serviciu nu erau cercetate de polițiști. Deși o lege a animalelor exista încă din anul 2004. A fost nevoie să se înființeze această structură specială care să se ocupe de animale și care să cerceteze aceste situații”, crede purtătoarea de cuvânt a ASPA, pentru care „lucrurile se schimbă în timp” și nu peste noapte. 

„Este esențial ca oamenii să înțeleagă că animalele sunt ființe care trebuie respectate, dacă nu le putem iubi. Nu suntem obligați să le iubim. Dar trebuie să le respectăm și să înțelegem că nu avem drept de viață și de moarte asupra lor”, concluzionează Cătălina Trănescu.