Amurgul maestrului Cobâlă

Viorel Ilişoi

Redactor

Nu e greu să-l găsești pemaestrul Ioan Cobâlă în Botoșani. Aria lui de răspândire, în ultimii ani, e uncerc nu foarte larg în jurul unei bodegi – Anacom îi zice – pe lângă teatru.

Aici își fac veacul, în jurul maestrului, câțiva artiști eșuați pe malul vodcii. Sunt acolo, nelipsiți, zi de zi și de dimineață până seara, amestecă răsăritul și apusul în pahare, storc versuri și muzică din tristețile lor euforice. Trece vara, trece toamna, pe ei tot acolo îi găsești, nemișcați de la mesele lor, adânciți când în discuții fără șir, când în tăceri impenetrabile. Ai spune că sunt niște manechine șubrezite de umezeală și că timpul refuză să mai treacă pe strada Teatrului.

Pe lângă acești artiști – mai ales poeți, specie abundentă în Botoșani, dar și muzicieni, pictori, actori, visători de tot felul – mișună oameni importanți din administrația locală, din justiție, din poliție, bucuroși să bea o bere în preajma vedetelor locale, să fie băgați în seamă, să se fălească: uite cu cine bem noi! Mai sunt și artiști ratați, artiști închipuiți, artiști în devenire, niște muscoi băgăcioși care vor selfie-uri cu artiștii adevărați fiindcă în poze par să fie egali – preț de un clic măcar.

Grosul îl constituie băutoriiocazionali, simpli trecători, și plebea, adică bețivii cu abonament, zilieriiturmentației – acei nefericiți cu buzele mereu umede cărora nimeni nu le spuneo vorbă bună, cum i-ar descrie poetul Ion Mureșan.

Nu întâmplător îl citez pe Mureșan. În primul rând, el e un cunoscător intim, din interior, al temei. În al doilea rând, poetul clujean este cetățean de onoare al orașului Botoșani. Dirijorul botoșănean Ioan Cobâlă nu este cetățean de onoare al orașului Botoșani.

Maestrul Ioan Cobâlă conduce de 45 de ani orchestra ”Rapsozii Botoșanilor”

Am verificat asta pe site-ulprimăriei. Printre nume sonore ca niște clopote de catedrală, îndeosebiscriitorii laureați ai marelui premiului național de poezie „Mihai Eminescu”, decernatanual, sunt acolo și anonimi, în cel mai bun caz purtători ai unei palide notorietățilocale, politicieni controversați, precum Octav Cozmâncă, biciul comunist carea disciplinat ani de zile armata pesedistă, alți politruci, cetățeni străinicare au adus ajutoare, militanți pentru drepturile maidanezilor etc. Unii poatenici nu știu unde este Botoșaniul pe hartă.

Vreo zece ștabi și fotbaliștide la FC Botoșani au fost și ei făcuți cetățeni de onoare, in corpore, pentrucă au bătut cândva nu se știe ce echipă străină ori pentru că au stat câtevazile sau săptămâni – ce mai contează? – pe o poziție superioară în campionatulintern, dar fără să-l câștige totuși.

Au curs titlurile dinprimărie, râu. În acea clădire, cândva tribunal, Mihai Eminescu a fost pentruscurtă vreme copist. Cine să mai știe asta?

Ioan Cobâlă nu se regăseșteîn lista cu cetățeni de onoare, altminteri atât de stufoasă. Pe orice botoșăneanl-ai întreba, ți-ar spune că da, desigur, maestrul este cetățean de onoare alorașului. Și nu fiindcă ar ști de undeva anume, ci pentru că e firesc să fie așa,nu se poate altfel.

Însuși maestrul se încurcăla întrebarea asta. Împinge sticla de apă la o parte – căci acum nu mai beadecât apă plată, dar tot în acea ambianță de tării de la bodegă, nedezlipit dela locul lui –, zice că-și face loc să gândească. Și se încruntă, scormoneșteîn memorie. Apoi zâmbește încrucișat, cum zâmbește el: cu gura spredreapta-jos, cu privirea în stânga-sus, încât te face să apleci capul într-oparte, să ți se scurgă în ochi tot zâmbetul lui câș, plin de șmecherie, dar și deo duioșie aparte – și zice:

Cea mai mare teamă a candidaților la Cotroceni. 3 lucruri pe care ar trebui să le înțeleagă viitorul președinte al României despre droguri

Candidații la președinție se feresc să abordeze cu adevărat problema drogurilor și se ascund în spatele unor răspunsuri vagi, deși susțin că înțeleg problema cu care se confruntă România.

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

– Nu știu... Cred că sunt.Mi se pare că da.

– Nu sunteți.

– Cum să nu fiu? Ești sigur?

– Am verificat.

Iar se mai gândește. Gâfâie.Își strânge fruntea în palmă. Încordarea lui face să tremure vodca în paharele veteranilorde la Anacom. Oare ce-a pățit maestrul? – se întreabă ei trăgând cu ochiul spremasa artistului.

– A, da, da, mi-am amintit,pufnește el într-un târziu. Ai dreptate, s-ar putea să nu fiu. Adică... Oi fi? Ascris presa noastră că am primit titlul... acum mai mulți ani... am acasăziarele... Au vrut să mi-l dea, dar n-am vrut eu... am zis că nu vreau să aparlângă unele personaje de pe-acolo...

De 45 de ani, celebraorchestră de muzică populară „Rapsozii Botoșanilor” este legată de numele luiIoan Cobâlă. A preluat-o când avea 27 de ani și o conduce și acum, la 72 deani. Cifra asta, văzută în oglindă, arată o viață de om. Un traseu desenat zide zi în aer, cu bagheta, deasupra aceleiași orchestre. Una dintre cele mai buneși mai longevive din țară.45 de ani! El a ținut atâta vreme Botoșaniul în vârful baghetei, să nualunece de pe hartă.

Cei mai buni soliști populari din Botoșani au crescut sub bagheta maestrului Cobâlă

Cobâlă a descoperit perle defolclor acolo unde folcloriștii nu mai găseau mare lucru de prin anii ’70. Zona Botoșanilor fusese declarată aridă. Căutătoriiscormoneau mai la vest, în obcinile Bucovinei, lăsând neîntoarse dealurileBotoșanilor, pe unde altădată Enescu a cosit în lanurile de sunete pentrurapsodiile lui nemuritoare. A trebuit să vină un țăran din Drăgușeni, IoanCobâlă, să are adânc în pământul îmburuienit cu falsuri lăutărești și cu„folclor nou” ca să aducă la suprafață comori vechi.

Potpuriul „Cânteceaproape uitate”, cântat la festivalul Cerbul de Aur(2009), arată multe în acest sens, dar în mică măsură, totuși, față deînregistrările, mai puțin circulate în public, de la radio și de la Institutulde Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”. Sunt capodopere care îientuziasmează pe folcloriști, dar mai puțin gustate de public. Nu-s piese despectacol. Aici se vede geniul unui dirijor: în felul cum împacă, fărăcompromis, arta populară cu gustul popular de azi.

Muzica populară veche,autentică, era toată legată de un ritual anume. Când ai dat deoparte ritualulși ai dus doar muzica pe scenă, s-a pierdut sensul întregului, muzica aceea ede-acum cu totul altceva. Tot ce pot face marii dirijori, precum Ioan Cobâlă –și sunt puțini ca el în țară –, este să păstreze cât mai mult din vibrațiaoriginară.

A strâns pe portativ și a înregistrat tot ce se mai găsea inedit în județ, cântece răzlețite pe la lăutari anonimi, unele pur și simplu masacrate. Le-a adunat din viori dogite și le-a migălit pe portativ, ca un bijutier nebun, care sculptează în aer, până au sunat autentic. Le-a realcătuit pe rădăcina primară și le-a reintrodus în circulație sau le-a înregistrat pentru viitorime la Institutul de Etnografie și Folclor. E acolo, în lada noastră de zestre, un strat gros lăsat de Ioan Cobâlă. Și încă mai are multe de scos din maldărul de manuscrise și casete de acasă. E ceea ce mai are de făcut de-acum încolo.

Toată muzica trecută prin mâna lui sună într-un fel anume, inconfundabil. A reușit prin asta să facă ceea ce puțini dirijori reușesc. I-a dat un ton al său muzicii din această zonă, dar fără să-i altereze marca, încât se poate spune că acum muzica populară din nordul Moldovei sună, de fapt, așa cum a auzit-o Ioan Cobâlă. Și, spun specialiștii, a auzit-o perfect.

„Rapsozii Botoșanilor” le-au tras câteva bătute arabilor

A pus bărbătește piciorul înușă când prostul-gust a invadat scenele muzicale. Dacă se mai aude muzicăautentică prin sate, la petreceri, lui i se datorează în primul rând.

A crescut generații deartiști. Le-a dat strălucire celor deja afirmați. Nu întâmplător o artistă atâtde mare ca Sofia Vicoveanca a ales să cânte, de vreo 25 de ani, sub baghetamaestrului. Este angajata „Rapsozilor”.

Prin această orchestră s-aauzit de Botoșani în toată Europa și în lume, până în China, Cuba, Mongolia sauEmiratele Arabe. Văzând înregistrările acelor concerte, nu poți, ca român, sănu vibrezi când vezi săli pline de oameni emoționați până la lacrimi, aplaudânddin inimă – ei, chinezii sau cubanezii, învățați să aplaude doar mecanic, lacongrese.

Specialiștii spun despreIoan Cobâlă că este unul dintre cei mai mari dirijori români de muzică popularădin zilele noastre – și vom vedea mai încolo ce înseamnă cu adevărat: nu e doaro căpetenie care dă din mâini ca să nu se încurce instrumentiștii, să nu-și deacu arcușurile în ochi –, iar asta pentru că specialiștilor le e teamă să spunăde-a dreptul că e cel mai mare. Dar ce contează clasamentul strict? De la unpunct încolo ierarhiile își pierd sensul.

Oricum ar fi, cel puțin pentru botoșăneni, dacă nu pentru toată Moldova, Ioan Cobâlă este cel mai important dirijor de muzică populară. Îl poartă în suflet. Îl recunosc pe stradă și-l salută cu bucurie. Din inima lor, și nu din hârțoagele autorităților, a crescut festivalul internațional de folclor „Ioan Cobâlă”, aflat acum la a treia ediție. Căminul cultural din Drăgușeni, unde s-a născut, îi poartă numele. Și ulița copilăriei lui se cheamă acum Strada Prof. Ioan Cobâlă. Odată cu numele a căpătat și pietriș.

Este prea puțin din tot ce ise cuvine, dar el nu cere nimic. N-a vrut nici festival, nici stradă, nimic,dar nu s-a putut opune acelor moldoveni focoși care, când te văd, te strâng în brațepână plesnești, te pupă pe gură, îți dau și porcul din coteț, și o stradă, șiun stadion...

În modestia lui aproape ascetică, marele artist își petrece zilele printre artiștii mai mici și printre bețivii de la bodega Anacom, de lângă teatru. Un gard viu, de iederă, îl ferește de ochii trecătorilor și de dogoarea soarelui. Are locul lui, la o masă mai aproape de televizor, ca să vadă știrile și meciurile. Același loc mereu. Uneori stă acolo de dimineață până seara, însingurat, învăluit într-o tristețe vizibilă, masivă. Trec bețivii pe lângă el, fac o plecăciune, salutare, maestre, și se duc c(l)ătinel pe la mesele lor, unde până la amiază de trei ori se face primăvară și de trei ori se face toamnă, cum ar zice același Ion Mureșan.

Maestrul, cetățean de onoare în lumea lui Popas

Vine aici pentru că e foarteaproape de casă, doar coboară din bloc și ajunge la Anacom. Se știe, maestruleste exagerat de cuprinzător – sau obez, cum se mai spune. De la mâncatuldezordonat prin turnee, de la ospețe, nunți, de la muncă, de la supărări... Darce nu îngrașă pe lumea asta? Așa că, fiindu-i greu să se deplaseze cu totsinele pe jos, a ales un loc apropiat. Chiar Dumnezeu i l-a scos în cale, fixla ușa blocului. Cum tot Dumnezeu a făcut – nu se poate altfel! – ca la toatecele patru sau cinci sedii unde a funcționat de-a lungul timpului orchestra„Rapsozii Botoșanilor” să fie, perete în perete, o cârciumă.

– M-am obișnuit să-mi petrectimpul liber aici, zice maestrul, din vremea când beam și eu ca oamenii, nu apăplată. Dacă mi se întâmpla să mă înmoi, chemam un taxi și-i spuneam să deapuțin înapoi și, gata, eram acasă – râde el.

Acum nu mai pune gura pealcool, că inima îl tot scutură pe dinăuntru. Și a slăbit 40 de kilograme. Eaproape de nerecunoscut. Fața lui rotundă s-a topit, n-au mai rămas decâtprivirea aceea ghidușă, uneori mirată, și zâmbetul lăsat cumva pe-o parte. Aslăbit, dar tot merge greu, e un chin să se încalțe, să urce scări... Așa cătot la Anacom e mai bine, la botul calului.

Însă nu doar greutatea îlține la bodegă.

Maestrul, cunoscut de o țarăîntreagă, iubit de atâția admiratori, trăind mai mult în vuietul sălilor pline,e totuși un om foarte singur. După ce pune bagheta pe pupitru și se întoarceacasă, lumea lui imensă se restrânge sufocant la dimensiunile apartamentului săudin centru. Se aud, pe rând, cheia în yală, respirația grea, pașii târâți pehol, apoi singurătatea trage la ferestre perdele negre și grele.

E singur maestrul. Femeiavieții lui, Maria, l-a părăsit pentru totdeauna. S-a întâmplat în 2015, lasfârșitul lui mai.

Era o zi frumoasă. Ioan șiMaria erau împreună la Anacom, stăteau la taifas cu câțiva prieteni. Maria s-adus să ia ceva din casă. Și nu mai venea. Când a văzut că întârzie prea mult,inexplicabil, Ioan s-a dus încet-încet după ea. A găsit-o căzută în fața ușii,cu cheia în mână. Nu apucase să deschidă.

Închisă a rămas de atunci și inima lui, un lacăt greu de durere o strânge. A fost jale mare în tot orașul atunci, la înmormântare. Viorile au tăcut. Peste numai o lună, Maria Cobâlă ar fi împlinit 66 de ani.

Maestrul și Margareta lui, prea repede ofilită

Când s-au căsătorit, în 1973,el avea 26 de ani, era student la Conservator, în Iași. Ea, 24. N-au făcutdecât să formalizeze un fapt împlinit, căci ei erau de mult alături. Crescuserămână în mână pe aceeași uliță din Drăgușeni. Când inima Mariei s-a oprit, seîmplineau aproape 50 de ani de când erau împreună.

Ioana, singurul lor copil, e plecată de mult din țară. Trăiește în Dubai. E căsătorită cu un englez, pilot de Boeing, pe care l-a cunoscut când era stewardesă la Emirates Airlines. Acum e șefa altor stewardese. Acasă ajunge mai des vocea ei, pe WhatsApp. Fiindcă maestrul nu vede să scrie pe telefon, ei comunică numai video, în direct sau înregistrat. De aceea nu râd bețivii de la Anacom când maestrul pare că vorbește singur. Toți știu că își înregistrează mesajele pentru Ioana.

Dar aceste discuții de ladistanță cu fiica lui nu ajung să-i alunge singurătatea. Și atunci, ca să numai simtă că îl strâng pereții casei, asemenea atâtor bătrâni rămași fărăfamilie, ca să nu-i mai țiuie urechile, ca să nu înceapă să vorbească singur,maestrul își ia zilnic borseta și coboară la bodegă să respire la un loc cualți oameni.

Vine în șlapi, tot așa cummerge și la repetiții, pentru că „e greu cu încălțatul”. („Chiar după ce amslăbit atâta, picioarele mele sunt încă foarte departe de mâini”, zicemaestrul). Se așază la masa lui de lângă televizor, cere o sticlă de apă, maicere și o cafea, mai roagă pe cineva să-i cumpere țigări, se salută cunecunoscuții care-l ating cu emoție, îi strâng mâna, se întinde la povești cuvedetele și cu anonimii bodegii. Stă acolo până târziu, până se închide.

De multe ori maestrul pleacăultimul și nimeni nu vede câtă tristețe se ține ca un câine din urma lui. Intrăîn casă cu animalul inimii sale și stă acolo, neștiut, mut ca o fotografie, înmijlocul orașului pe care l-a învățat să cânte.

De când maestrul Cobâlă s-a stabilit la Anacom, bodega s-a înviorat brusc, căci în jurul lui se adună toată floarea artelor din Botoșani, crema funcționărimii – acea parte a cremei care necesită și ceva alcool –, plus caracuda însetată a cartierului. Anacom e un bar modest, cu câteva mese la terasă, cu veceu în curte: n-ar avea cu ce atrage atâta popor dacă n-ar fi acolo, cu titlu de permanență, celebrul Ioan Cobâlă. Maestrul atrage, are incontestabil această putere. Cu greu îl smulg de acolo și-l plimb cu mașina prin câteva sate, vreo 30 de kilometri în jurul orașului. E un fel de provocare: chiar e cunoscut peste tot?

Maestrul a avut armată ușoară, a tras cu acordeonul

Până la mașină, pe stradă,toată lumea întoarce capul după noi. Unii salută, unii încetinesc, alții neurmăresc cu privirea. Prin sate, pe unde facem câțiva pași pe jos, de probă,oamenii îl recunoscc. Îi zâmbesc. Și se fâstâcesc teribil când îl văd pe însușimaestrul Ioan Cobâlă în satul lor.

Ajungem în Vorona, lacapătul plimbării noastre. Oprim să bem puțină apă, căci soarele de toamnă ne-auscat prin parbriz. Când îl vede pășind agale în barul ei, în șlapi,vânzătoarei încep să-i tremure mâinile de emoție. Noroc că maestrul nu cere osută de ceva – , vodcă Voronskaya, de exemplu, produsă aici, în comună –, căcibiata femeie, de fâstâceală, ar fi turnat lângă măsură.

Maestrul îmi povestește, lao apă, cu aceeași vervă ca la o vodcă, o întâmplare nu foarte veche de aici,din Vorona.

Zice că era cu orchestra la „Serbările pădurii”, un festival anual de tradiție în Vorona. A venit puhoi de lume. Au cântat „Rapsozii” de-a căzut frunza din copaci cât au jucat voronenii pe tăpșan.  După „Rapsozi” urma pe scenă Fuego. Dar vedeta întârzia, ca vedetele. Era pe undeva pe drum. Oamenii s-au cam supărat că erau lăsați cu ochii-n soare. S-au împrăștiat.

Când în sfârșit a sositFuego, împodobit ca un păun în ținuta lui de scenă, nu mai era niciunspectator. Primarul, săracul, se dădea de ceasul morții. Ce să facă, ce să facă?A luat-o la goană după autocarul „Rapsozilor”.

– Maestre, te implor,întoarce-te! A sosit Fuego și nu vrea nici să dea banii înapoi, cum ar ficorect, dacă a întârziat, nici să cânte fără spectatori. Întoarce-te pe scenă,maestre, și bagă două de-alea, de-ale noastre, să de adune oamenii înapoi.

S-au întors „Rapsozii”. „Sârba de la Corni”, „Bătuta de la Vorona”, gata treaba: s-a umplut poiana de lume! Și a cântat apoi Fuego, din toată inima, a împodobit bradul și a scos casa părintească de pe site-ul de vânzări, s-a îmbătat de succes! Râde și maestrul de povestea lui. Nu râde cum se râde, cu hi-hi-hi sau ha-ha-ha. Fața i se întinde într-un zâmbet larg, se înroșește, ochii îi sticlesc de bucurie – ăsta e tot râsul lui. Zice că râde pe dinăuntru. E veselie mare acolo, se vede după ochi.

Oamenii îl recunosc pe maestru și după ce a devenit de nerecunoscut, slăbind 40 de kg

Când cântă „RapsoziiBotoșanilor” prin sate, se rup căminele culturale. Oamenii se adună buluc șimaestrul îi vrăjește cu bagheta lui magică. La un spectacol, sala era atât deplină, încât maestrul, care întârziase la bufet ca să-și acordeze corzilevocale, nu mai putea ajunge la scenă. A fost ridicat de niște flăcăi și băgatpe geam, prin spatele scenei. Pe-atunci era subțirel, putea fi ridicat de lapământ, încăpea și pe geam. De când și-a întemeiat o nouă constituție, cuecuatorul mare, își face loc prin mulțime cu vorba bună, le spune oamenilor:

– Faceți-mi loc, că fărămine nu începe.

Câțiva electricieni însalopetă, veniți să-și ungă motorașele gripate după o zi de muncă pe uscat, seașază lângă masa noastră și, deși au venit vorbind tare și toți deodată, acumstau cuminți, beau în tăcere ca la praznic. Ca și cum nu s-ar cuveni să sedesfășoare așa, fără nicio jenă, în apropierea marii vedete.

Muncitorii se uită pe furișla masa noastră și nu știu dacă-i miră mai tare că maestrul e chiar acolo, la olungime de braț, într-o zi când nu e anunțat vreun concert în comună, saufiindcă-l văd bând apă! Asta sigur se va povesti în sat mult timp de-acumîncolo: că a fost Cobâlă în Vorona și a băut apă!

În sticlă ar fi putea fi orice băutură incoloră, dar e chiar apă. La 72 de ani și la o greutate nedeclarată, ținută la secret cu acea cochetărie cu care femeile își ascund vârsta, maestrul se ține îndârjit de regimul prescris de cardiolog. Doar cu tutunul se mai abate, pe palmate, că nu-i stă bine unui artist să fie prea disciplinat nici măcar când e vorba de sănătatea lui.

Odată, pe timpul comunismului, orchestra ținea un concert de gală la Ipotești, în curtea casei lui Eminescu. Era în iunie, cald. Câțiva din orchestră voiau să bea ceva înainte de concert, că altfel umblă arcușul după o cinzeacă, dar maestrul stătea cu ochii pe ei, încerca să-i dezvețe de acest obicei lăutăresc măcar la marile concerte. Le spunea: „Nu trebuie să beți tot timpul. Doar când nu se mai poate!”.

Un moment de neuitat în vatra folclorică Vorona: Maestrul Cobâlă bea apă plată

Ei, atunci, în acea zi, nuse mai putea! S-a furișat un viorist la chioșcul din sat, a dat pe gât un paharde rom și și-a mai luat și la purtător. Ca să nu se prindă maestrul, a pusromul într-o sticlă de Quik, o jalnică imitație comunistă a celebrei Coca-Cola,băutura capitaliștilor. Romul și Quikul aveau aceeași culoare, nimeni nu s-arfi prins.

Vine vioristul în culise custicla de suc în mână.

– Ce ai acolo? întreabădirijorul.

– Quik, maestre!

– Dă-l repede-ncoa, că morde sete! E rece?

– Nuooo, e cald, maestre! Efiert!

– Las’ că merge și așa!

Ia maestrul sticla de suc, opune la gură și bea tot romul, gâl-gâl-gâl, dintr-o suflare.

Vioristul a făcut niște ochicât cinelul de la toba mare. Înghițea în sec.

– Bun suc,  mergea cu un rom! a zis maestrul ștergându-sela gură, fără cea mai mică grimasă.

Acum în sticla de apă echiar apă. Și maestrul chiar o bea. Cu o mână pe sticlă, cu una pe inimă.

Cu numai o zi înainte a fostla Iași, la control. Doctorul i-a zis să fie atent, apa să fie apă. Iar carnea,legumă – pe cât se poate. Și nu prea se poate. În cinci zile, cât am stat lângămaestru, de dimineață până seara, am mâncat amândoi toate porcăriile de pepământ, în special pizza, adusă la Anacom direct din cuptor.

Într-o zi am mâncat acasă lael, la bloc. Făcuse maestrul niște varză călită, cu carne de curcan, de-țivenea să mănânci și furculița. Și-a pus doar puțin în castron. Mămăligă a făcutîntr-un ibric micuț. Din mălai grisat, cu poza Laurei Lavric pe pungă.

– Nici aici nu scap de guraei! a glumit maestrul.

Nu renunță la carne. Șmecheria, zice el cu o înțelepciune tardivă, e să mănânci mai puțin. Și să faci mișcare până la Anacom și înapoi. Așa a slăbit enorm – și încă mai are de dat jos. Zilnic trebuie să raporteze în Dubai ce mănâncă el la Botoșani. Dar la băutură nu trișează. Spre seară, când îmi arată mândru nevoie mare beciul casei de vară, din pădurea Agafton, ticsit cu sticle de vin aliniate frumos în rastele, maestrul dezmiardă cu nostalgie două damigene. Una cu vin alb, cealaltă cu vin roșu, zis și „Sculău”. Doar atât le poate face damigenelor: să le mângâie. Mâna alunecă voluptuos pe șoldurile ample, de sticlă. Maestrul suspină.

De la o vârstă, tot ce-i poți face vinului este să-l plimbi puțin

Bătrânețea vine cuneplăcerile astea: îți taie din halcă, îți toarnă apă în vin. La 72 de ani, maestruldescoperă cu tristețe forma damigenelor după ce o viață nu l-a interesat decâtconținutul.

De fapt, dacă e să măsurămexact, maestrul are 73 de ani împliniți. Și ceva peste.

În acte scrie că e născut pe1 ianuarie 1947. O dată de naștere frumoasă, care-ți permite să prelungeștirevelionul și de ziua ta, până la onomastica de pe 6, la Bobotează. Înrealitate e născut cu câteva luni mai devreme. Nu știe exact când.

Tatăl lui nu s-a grăbit să-iscoată certificat de naștere. Avea de strâns recolta, de cântat duminica pe lanunți, de cioplit viori, de ridicat case – că făcea de toate, știa toatemeseriile bătrânul Mihai Cobâlă, Miluță. Când în sfârșit a ajuns la primărie,s-a cinstit cu secretarul, de bucurie, până au uitat amândoi de ce s-auîntâlnit.

– Lasă, Miluță, că-i facemnoi certificat băiatului, de ce să ne grăbim? Să greșim în acte?

A doua tentativă de intrareîn legalitate s-a terminat tot cu Miluță Cobâlă doinind la vioară și cusecretarul plângând pe după sobă.

Poate ar fi prea mult săspun că și a treia încercare a eșuat, dar acesta este adevărul-adevărat. Ba eși mai cumplit, fiindcă nici a patra oară n-au reușit cei doi prieteni să-lînscrie pe copil în acte. Aceasta era o misiune aproape imposibilă, întrucât 1946fusese un an secetos și s-a făcut un vin tare, cum rar se mai face. Puțin, darbun.

Abia prin februarie ’47 a căpătat băiatul certificat de naștere. Fericitul eveniment a fostfără îndoială favorizat de împuținarea vinului în beci și de insistențelemamei, care nu mai putea amâna botezul copilului – iar fără certificat nu seputea.

– Miluță, aîntrebat secretarul, în ce zi e născut băiatul?

– Dar eumai știu? Era toamna. Când am băut noi tulburelul ăla.

Atuncisecretarul a întrebat-o pe mamă când a născut. Cine să mai știe data exactă? Ea,născând, se uita la icoane, nu la calendar.

– Nici eunu știu exact. Astă-toamnă.

– Știu căastă-toamnă, a insistat secretarul, dar când astă-toamnă?

– Păi… era cam pe la tăiatul păpușoilor, a spus mama după ce s-a gândit bine. Atunci au căzut toți de acord să nu mai lege de coada băiatului două, trei, patru luni din anul trecut, să înceapă el frumos din prima zi a lui ’47, să-i meargă tot anul. Și așa a rămas în acte. Acum păpușoii s-au tăiat, deci maestrul a sărit în realitate de 73 de ani. Și bea apă.

”Rapsozii Botoșanilor” înainte de Cobâlă, în alb-negru. Maestrul i-a dat culoare

MiluțăCobâlă, tatăl maestrului, care a furat un an din acte, era pe atunci prieten cucomuniștii. Nu cu mult timp înainte le fusese dușman.

Miluță Cobâlă,născut în 1914, la începutul primului război mondial, a luptat în al doilearăzboi mondial împotriva sovieticilor. A ajuns până la Don. Când ne-am întorscontra nemților, în august 1944, lui nu i-a venit bine să lupte de-acum alăturide foștii inamici. A preferat să dezerteze. A venit acasă pe jos, de la Bălți,mergând numai noaptea prin păduri, pe brânci. Și-a făcut o groapă în câmp,numai de nevastă-sa știută, și stătea ascuns acolo.

Până lasfârșitul războiului nu a mai ieșit din ascunzătoare decât noaptea și pentru unmotiv important: să-i cosească toate loturile primarului. Era unul nou, pus decomuniști, simpatizant al rușilor. Și care n-avea liniște, îl căuta pe Miluțăsă-l predea armatei, ca dezertor ce era. Se pusese un premiu pe capul lui.

– Tata sepricepea și la cosit. A tăiat totul de la pământ, a lăsat în urmă ogorul tunsla zero, povestește maestrul. Nu știu cum a scăpat după aceea de acuzația dedezertare. Nu vorbea despre asta. A făcut el niște mânării, că-l ducea mintea. S-apus bine cu puterea nouă, a ajuns președinte de colhoz și pe urmă chiardeputat, vreo 20 de ani, în Marea Adunare Națională. S-a certat la un momentdat cu Ilie Verdeț, care-i cerea să raporteze producții tot mai mari, și s-a lăsatde agricultură, s-a mutat în județul Constanța. A lucrat până la pensie calemnar la Oficiul Național de Turism. Era artist și la lemnărie.

Era artist – Cobâlă, bătrânul – cam la toate. Când punea mâna pe ceva, îi dădea strălucire. Ioan Cobâlă a moștenit de la Miluță Cobâlă talentul artistic. Și uscăciunea limbii. Și acest nume care îi tot dă bătaie de cap. Căutăm de curiozitate în dicționar, în timp ce bem apă la Anacom, printre amici turmentați, și vedem că înseamnă vreo douăzeci de lucruri, un cuvânt în care poți îngrămădi atâtea sensuri, până ajunge să nu mai însemne nimic. Dar Cobâlă a făcut să însemne ceva.

Partitura pentru un cântec simplu umple casa

Legat denumele lui, maestrul povestește că era odată la festivalul de la Mamaia,acompania cu „Rapsozii” un concurs de muzică populară pentru copii. RegretataMarioara Murărescu prezenta pe scenă.  Șia întrebat-o pe o fetiță care tocmai își încheiase momentul artistic:

– Ce frumosai cântat! Știi cum se numește orchestra care te-a acompaniat?

– „RapsoziiBotoșanilor”! a strigat tare copila, cu bucurie.

– Bravo!Dirijată de… Ia să vedem dacă ai fost atentă.

Aici fetițaa lăsat brusc privirea în jos. Marioara Murărescu a încercat să o ajute.

– Dirijatăde maestrul…

– Dirijatăde maestrul… a repetat fetița cu un jumătate de gură, tot cu ochii în pământ.

– Așa, așa!Hai că știi. De maestrul… Ioan… a insistat prezentatoarea.

– De maestrulIoan…

– Hai căștii, scumpa mea. Hai spune!

Fetița aezitat. A lăsat și mai tare capul în piept. Și dacă a văzut că Marioara totinsista, a închis ochii și a spus tare:

– Dirijatăde maestrul Ioan C-o pulă!

Așaînțelesese ea, așa a spus. A fost prilej pentru instrumentiști să facă apoibășcălie în autocar: „Una singură, maestre?”. Iar maestrul le-a răspuns:

– Ia nu mairâdeți atâta! Doar știți că nu-i așa.

Când spuneceva porcos, un banc, o întâmplare, maestrul roșește. E timid ca acea fetiță depe scenă. Puse una peste alta, modestia și timiditatea lui îl fac să parăaproape autist. E greu să-l scoți din tăcerile lui, din reverii, dinmelancolii. Dacă reușești asta, dai peste un spirit hâtru, șotios, peste unțăran din pământul Moldovei cu mare poftă de viață.

Roșeața se vedemai mult în expresie decât pe obraji fiindcă tenul lui e mai închis, maițigănos. Așa-s Cobâlii de felul lor.

Când a dat examen pentru postul de dirijor, în 1974, la concurs erau el și un țigan, din neam de lăutari cunoscuți în oraș și apreciați. Nu era ușor să-l întreci. Dar l-a întrecut. Când s-au anunțat rezultatele, toată liota care venise să-l susțină pe lăutar s-a strâns în jurul lui să-l consoleze: „Lasă, măcar a câștigat unul de-al nostru”.

Ce avea Cobâlă în plus față de lăutarii care voiau să conducă „Rapsozii Botoșanilor” era nu talentul, că erau geniali lăutarii ăia, luau muzica din aer și o întindeau pe pâine, ci știința de carte, după studii temeinice la Conservator, și o putere de muncă neîntâlnită la lăutari, cam lenevoși de felul lor, plus multă rigoare în tot ce făcea.

Muzica din zona Botoșanilor sună așa cum a auzit-o Ioan Cobâlă

Când studiala Conservator, în Iași, îl mituia pe îngrijitorul sălii de curs să-l lase săexerseze la pian de la 6 dimineața până la 8. Zilnic. Avea nevoie de studiusuplimentar căci era singurul din grupă care nu făcuse înainte un liceu demuzică. I-a ajuns pe colegi și i-a întrecut. El făcuse matematica la cel maibun liceu din oraș, străvechiul Laurian, unde absolvise și Iorga, la doi pașide Anacom. A fost un elev de 10 pe linie și ar fi putut deveni un bunmatematician.

În toțianii cât a condus „Rapsozii Botoșanilor” a venit la repetiții cu două oreînaintea tuturor. Dacă el nu ar pregăti totul dinainte, ceilalți nu ar avea cesă cânte, n-ar ști ce au de făcut. Are maestrul o vorbă, un silogism – simpluca toate silogismele, ca să înțeleagă toți – pe care și-a întemeiat disciplina de muzician: „Unde nu e ordine edezordine”.

În aparentadezordine din viața dirijorului Ioan Cobâlă, așa cum pare să fie viața oricăruiartist care zboară de pe o scenă pe alta, există o ordine desăvârșită, scrisăîn amănunt și cu nuanțe ca un cântec pe portativ.

Tot cecântă orchestra trece mai întâi prin mintea dirijorului. El alege melodiile, elle prelucrează, le adaptează, le orchestrează, scrie partiturile pentru fiecareinstrument în parte. Astfel, o melodie populară simplă, formată din două-treifraze muzicale și o ritornelă, ajunge să ocupe și 30 de pagini. E multă muncăla așa ceva.

Acummaestrul întinde pe jos, acasă, „Bătuta de la Trușești”, pagină lângă pagină,ca să le pună în ordine. Ca să nu fie dezordine. Cântecul se întinde, pehârtie, pe tot holul casei, câțiva metri. La fiecare doi-trei milimetri e onotă muzicală scrisă de maestru, zeci de mii de note care formează un desen sofisticat,o armată de furnici încremenite pe cele cinci rafturi subțiri ale portativului.

Instrumentiștiiau în față partitura scrisă de maestru. Toți citesc la fel acele semne. Dardacă n-ar fi dirijorul, s-ar auzi ca o clasă de elevi care citesc în cor aceeașipoezie, dar fiecare cum o simte. Un haos ar fi. Maestrul vine deasupra tuturorcu un bețigaș, ca un dresor, și îi face pe toți să treacă prin același inel.

Când maestrul dirijează, muzica devine parcă materială, plutește nevăzută în aer, iar el o adună cu mâinile, o modelează, îi dă o formă și o împarte apoi tuturor. O strânge la piept, o zvârle peste orchestră ca pe o plasă pescărească, o răsucește  în aer, o mângâie, strânge în pumni, o întinde, o lasă ca pe o buburuză să meargă pe deget, o înțeapă cu bagheta, o duce în brațe, și-o lipește de obraz. El face sunetul să fie muzică. El îi face pe instrumentiști să devină o orchestră.

Topit în anonimatul bodegii, titanul nu se vede dintre popândăi

Urechea luiprinde și o singură notă falsă în sunetul vast al orchestrei și o îndreaptă cuo ușoară ridicare sau coborâre a degetului. Dirijează cu mâinile, cu ochii, cuzâmbetul, cu sprânceana. În bărbatul corpolent, căruia croitorii îi fac cu greucostume care să șadă frumos, tremură un lujer subțire de lumină.

Toată viațaa făcut asta. 45 de ani a dirijat „Rapsozii Botoșanilor”. În 2013 a fost scosla pensie de un politruc, Florin Țurcanu,președintele Consiliului Județean. Politrucul a ajuns la pușcărie pentrumatrapazlâcurile lui, maestrul a fost readus la pupitrul orchestrei.

Din 1974,de când conduce orchestra, Ioan Cobâlă a scos 100 de albume, a cules și aprelucrat peste 1.000 de cântece populare din zona Botoșanilor, dându-le oformă perfectă, peste care nu se mai poate face nimic, pe veci, a publicatcărți și va mai publica, a avut de-a  lungultimpului 85 de angajați și a dat la fier vechi 5 autocare.

Nimenidintre instrumentiștii din 1974 nu mai e acum în orchestră. Unii s-aupensionat, alții s-au prăpădit de tot, discret, ca niște ecouri. Ioan Cobâlă,fiind și cel dintâi, a rămas ultimul. Stă de pază cu urechea lui absolută înlanul de sunete, îl păzește de hoții cu timpane de tablă, de zdrăngănitori, de imitatori,încât muzica frumoasă din nordul Moldovei să rămână așa cum a fost, nu cum ocântă azi unii, „parcă i-ar bate cineva”.

Partea asta de țară îi datorează enorm lui Ioan Cobâlă – și nu știe că îi este datoare. Și nu știe câtă nevoie mai are de el.  Îl regăsesc mereu, când trec prin Botoșani, la aceeași masă de lemn, unde cu modestie își petrece zilele.

Îl îmbrățișez cu putere, ca și cum aș putea să-i sparg crusta de uitare care se tot îngroașă în jurul lui. Iar el, obișnuit cu luminile scenei, se rupe stingherit din îmbrățișare și se reașază discret în umbra bodegii, printre oameni care nu au nimic povestit, nimic de dat celorlalți. Suntem în acele zile nenorocite când un uriaș poate să treacă neobservat printre popândăi.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€