Amărăciune în Armenopolis. Zilele din urmă ale comunității care a clădit Gherla

Bianca Felseghi

Știri

27/11/2023

E un fapt de mult uitat, dar „undeva între tăcerea sacră și somn, în dezordine” (cum cântă cei de la System of Down despre strămoșii lor armeni), își trăiește ultimele zile o comunitate care, pe vremuri, îl împrumuta cu bani chiar și pe împăratul de la Viena. Oameni adunați din estul „sălbatic”, care trecuseră munții din Moldova și se stabiliseră într-o zonă de podiș mai ferită, în apropiere de râul Someș, pe amplasamentul a ceea ce avea să devină orașul Gherla. Armenopolis. Centrul administrativ și religios al uneia din cele mai vechi minorități de la noi.  

Astăzi, numele armenilor rămași la Gherla mai pot fi citite dintr-un tabel întins pe câteva foi A4. Aceștia sunt toți. Majoritatea trecuți de 80 de ani, se confruntă cu un inamic apărut de nicăieri și care, spun ei, le va grăbi extincția.

De patru ani, Armenopolisul e păstorit de un preot catolic, Küsmödi Attila, care refuză, spun șefii sucursalei locale a Uniunii Armenilor, să oficieze slujba în ritul armenesc. Aflați sub oblăduirea Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Alba Iulia, armeano-catolicii depind de voia Vaticanului pentru a-și primi preoții, iar întreg patrimoniul construit armenesc din Gherla este administrat tot de ramura romano-catolică.

Particularitatea armenilor din România nu mai este limba armeană, pe care majoritatea nu mai știu să o vorbească și au uitat-o chiar și de două generații. Dar au reușit să își păstreze identitatea culturală în sânul bisericii, care îi reunește cel puțin o dată pe săptămână. În afara acestei conștiințe, care îi ține uniți, armenii din Transilvania vorbesc limba maghiară, în timp ce armenii rămași în București, Muntenia, Dobrogea și Moldova, vorbesc românește. 

Ioan Esztegar ne primește într-un fost cămin pentru elevi, recuperat de Uniunea Armenilor, în care își are sediul comunitatea din Gherla. În dreapta sunt birouri și o sală unde se fac repetiții de dans. În stânga e o masă de dimensiuni impresionante, acoperită cu o față de masă roșie. Când intri, parcă te duci direct într-o scenă dintr-un film românesc, din acelea în care comitetele așteptau vizita vreunui tovarăș de la Centru. Din Sala de consfătuiri, se intră pe o ușă laterală într-un birou de mici dimensiuni, încadrat de niște canapele vechi, cu amintirile ieșind prin tapiseria roasă. 

 „Dacă ai o picătură de sânge armean, ești armean, e ca otrava”, îmi zice cu tâlc Ioan Esztegar, fostul administrator civil al Catedralei Armeano-Catolice Sfânta Treime din Gherla. 

De fapt, parafrazează un proverb armenesc care spune că în lume sunt două categorii de oameni, armenii și cei care încă nu știu că sunt armeni. 

Esztegar fierbe împotriva preotului Küsmödi Attila, despre care spune că e prea interesat de cele lumești și că le refuză celor din comunitate locul tradițional de întâlnire. Bătrânul Esztegar s-a ocupat de treburile bisericii timp de 22 de ani. Până când a fost dat afară de parohul cel nou, care i-a spus că e prea bătrân la cei „80 și ceva” de ani săi.

„Am aflat că am fost eliberat din funcție la două săptămâni după ce s-a decis schimbarea mea. Ce să fac, genele armene sunt longevive! Soră-mea, la 92 de ani, încă e administrator de bloc și calculează cheltuielile. Eu sunt lucid, vedeți că nu vorbesc aiureli”, îmi spune. 

Armenii își poartă medalia creștină cu mare mândrie, susținând că sunt primul popor 100% creștinat din lume de către episcopul Grigore Luminătorul, pe care l-au sanctificat. Așa că au luat ca pe o ofensă decizia preotul romano-catolic din 2023, care a stabilit să mute sărbătoarea lor principală dedicată sfântului creștinător deodată cu hramul Catedralei. Și asta deși Sfântul Grigore Luminătorul are o dată fixă. 

„Anul trecut ne-a chemat la el, la romano-catolici, pe mine și pe fosta contabilă, să ne întrebe dacă ținem Sfântul Grigore. Sigur că ținem, i-am răspuns. Ne-a spus să mergem la un restaurant, că biserica nu e cafe bar. Noi obișnuiam să ne adunăm cu toții, după liturghie, la o poveste și o cafea.

În zilele de Sfântul Grigore organizam o masă mare unde găteam toți împreună, noi serveam la mese, era o întâlnire foarte importantă pentru comunitate. Eram câteva sute de oameni, fiindcă veneau prietenii noștri de peste tot din țară. E ceva ce știam că are loc în fiecare an și ne ținea împreună”, mai spune Esztegar.

În ziua tradițională de Sfântul Grigore, preotul a invocat o ședință la care au fost convocați toți prelații romano-catolici și a plecat la Alba Iulia. 

Neînțelegerile au continuat cu mutarea orei slujbei duminicale de la ora 9 dimineața, la ora 18.00 seara. Pentru armenii îmbătrâniți, schimbarea orarului cu care s-au obișnuit o viață a fost tot o lovitură. Au început să nu mai meargă la biserică. În consecință, cele două biserici armene, Catedrala și Biserica Solomon, au fost închise. Doritorii se pot ruga în fața ușilor și au acces la cutia milei. 

De fapt, îmi zice Esztegar încurcat, doamnă, e o chestiune de limbă. La întâlnirea pomenită cu preotul Küsmödi, acesta i-ar fi spus, susține el, că la sărbătorile armenești din Gherla nu vrea să „vadă niciun apostolic”. Armenii apostolici sunt armenii vorbitori de limbă română din restul țării. 

„Noi îl invitam mereu pe Episcopul Apostolic armean de la București, pentru noi limba nu a fost niciodată o piedică. Strămoșii noștri sunt din Suceava și Botoșani”, precizează bătrânul președintele al Uniunii.

Drept urmare, comunitatea s-a rupt în trei, mai spune. Preotul a găsit și niște colaboratori, dar o parte din armeni au renunțat să mai caute acoperământul bisericii din localitate. Altă ramură sunt cei care în fiecare duminică, păstrând obiceiul, se organizează cu mai multe mașini și conduc 10 kilometri până în localitatea vecină, la Dej, unde participă la slujba de la biserica franciscană de la ora 9 dimineața. Apoi se întorc la sediul Uniunii din Gherla, unde rămân să povestească și să-și împărtășească veștile de peste săptămână sau planurile, la un coniac și o cafea. 

E ceva dintr-un ritual care ține sudat cu un fir atât de subțire, că devine aproape invizibil, o istorie de un prezent extrem de gri. Gherla și-a pierdut în mare parte farmecul străzilor vechi desenate de armeni, cu clădiri de secol XVIII. Nu e nici sat, nici târg, nici oraș și toate intervențiile pe arhitectura străzilor și spațiilor publice par improvizații.

Aici o gheretă cu colaci secuiești acoperită cu prelate roșii, dincolo case de pariuri și jocuri de noroc, aici un supermarket sclipitor, dincoace o mână de oameni care cerșesc în grup. Adolescenți, care nu par să aibă mai mult de 15 ani, s-au adunat în părculețul din fața Catedralei Armenești, unde fumează și formează nori de fum și de petarde amuzându-se. 

Pe de altă parte, odată ce pășești pe blocurile din piatră cu colțurile lustruite de vreme ale Catedralei construite în jurul lui 1750, te-ai putea afla la Paris, la Biserica Sfânta Cruce Armenească. Ceva între „tăcerea sacră și somn” te învăluie.

Actualul administrator al așezământului e un tânăr cu o căciuliță fercheșă, care amintește de portul armenesc. Ne descuie ușile succesive de la Catedrală cu niște chei de dimensiuni impresionate.

Probabil originalele. Prima cheie pentru prima ușă, cea de la stradă, are un inel ieșit în relief sub bucla de prindere. A doua cheie, de la sala mare, are două inele. A treia cheie, de la camera din stânga altarului are trei inele încrustate. Astfel pot fi mânuite și pe întuneric, fără ca deținătorul să se încurce prea tare în mânerul cu chei.

Despre Catedrala Armenească nu există indicii că ar fi fost renovată la interior vreodată. Picturile de pe pereți și icoanele sunt la locul lor, în exact același loc, de aproape 300 de ani. În camera secretă, pictura atribuită lui Rubens îl arată pe Isus coborât de pe cruce. E un clar obscur, care ar avea nevoie de restaurare și care e ținut într-un spațiu prost iluminat, în care nu intră aproape nimeni. De altfel, valoroasa pictură nu poate fi văzută de nimeni. 

Nu e un Rubens, spune administratorul. Dar e foarte probabil să fi fost examenul vreunui învățăcel de-al lui Rubens, care a copiat maestrul. Armenii din Gherla, mari negustori și cămătari secole de-a rândul, l-au împrumutat, se spune, pe suveranul Imperiului Austro-Ungar, care le-a deschis pinacoteca palatului și le-a spus, alegeți ce vreți să luați cu voi! Probabil banii n-au mai fost restituiți niciodată, mă dumirește Esztegar, iar tabloul a rămas aici la Gherla. 

Parohia armeano-catolică din Gherla este una înstărită. Pe lângă proprietățile imobiliare recuperate și cele donate de enoriași bisericii, mai are 18 hectare de pădure, 20 de hectare de terenuri, deține cimitirul armenesc și locul pe care funcționează piața agro-alimentară din centru. Toate acestea produc venituri din chirii, drepturi de folosință sau exploatare. De toate se ocupă acum preotul paroh. „Nu vă dau cifre, că nu are rost, dar sunt bani destui. Și au crescut și chiriile”, spune Esztegar. 

Bătrânul spune și că arhiva armeană a fost mutată la romano-catolici și actuala conducere „vrea să șteargă armenismul”. „Când i-am reproșat toate acestea, preotul mi-a spus: acum eu sunt șeful!”

„Eu nu sunt armean, eu am moștenit armenii”

Pe preotul Küsmödi Attila l-am întâlnit la Cluj. Participase la o ceremonie de decernare a titlului de Doctor Honoris Causa al Universității Babeș-Bolyai. Recunoașterea a fost adusă lui Arturo Sosa Abascal, un superior al ordinului iezuiților, prepozit General al Societății lui Isus. 

Mi-a vorbit despre sufletul armenilor, spunând că biserica e foarte importantă pentru ei. Apoi a spus și că nu cunoaște ritul armeano-catolic pentru oficierea liturghiei, fiindcă a fost numit pe repede înainte și nu a apucat să învețe. Se documentează după video-uri de pe internet, mi-a spus, care sunt neclare fiindcă preoții armeano-catolici se întorc cu spatele la cameră când oficiază tainele. 

„Întotdeauna armenii au venit sub oblăduirea preoților. Normal, ei sunt mult mai bisericoși, fiindcă știu că lângă biserică rămân uniți. Și asta e unicitatea lor în România. Nu putem ține slujbele în armeană, că nu mai știm și nici ei nu mai știu, liturghia e transpusă în ungurește, dar cântecele sunt în armeană. Nu vrem să facem sincretism liturgic. 

Parohia armeano catolică Gherla era Bucureștiul armenilor, a fost centrul armenilor din Ardeal și a rămas. Catedrala e încă armeano-catolică și e o biserică foarte impozantă, 57x27 metri. Acolo trebuia să fie preot armeano-catolic”, spune Küsmödi. 

Pe străzile semi pustii din Gherla ne conduce Erika Esztegar, care conduce un ansamblu de dansuri tradiționale armenești. Organizează tabere de copii și schimburi de experiență cu copii din Armenia. Sângele tânăr din țara de baștină aduce misterul limbii uitate a armenilor români mai aproape de sufletul celor de aici.

O parte dintre copiii care frecventează ansamblul de dansuri a început să învețe armeană de la ei, mai ales pentru că e un limbaj secret și pot comunica fără să îi înțeleagă nimeni. „Și eu îmi scriam jurnalul, pe vremuri, în armenește, ca să nu poată fi citit de ai mei”, se amuză Erika. Între timp, a uitat. Spune că are o misiune din a aduce copiii mai aproape de cultura armenească. 

Mi-l descrie pe Sergiu, un băiat de 18 ani, elev la un Liceul Petru Maior din Gherla, care a mers până în pânzele albe pentru a-și găsi arborele genealogic, care să demonstreze că are stropul de sânge armean pe care și-l dorea. „M-a înnebunit: eu vreau să fiu armean! Cum devii armean? Păi, nu prea poți deveni, te naști așa! Până la urmă atâta a căutat, că și-a găsit un strămoș armean.” 

Sergiu Zegrean se întreba, de când era mic, de ce oare cea mai mare clădire din oraș, în afară de depozitul de cereale, e o biserică armeană? „Am început să citesc istoria orașului. Am aflat că armenii au o fire foarte puternică, au reușit să stea uniți. Armenii tot timpul aveau valiza făcută și erau gata de plecare. Au învățat din istoria lor grea și fac față oricărui pericol”, îmi spune el. 

Mai zice că se abține cu greu să nu îmi povestească tot ce știe și tot ce a citit. Când a aflat că există o carte cu nume armenești, s-a prezentat la Uniune și i-a rugat să îl lase să-și caute numele. Nu l-a găsit. 

„M-am simțit foarte trist. Am ajuns acasă și mi-am întrebat părinții dacă au ceva legături cu armenii, dar nu știau”, povestește Sergiu. 

Și-a sunat bunicii și din partea mamei și din partea tatălui, ca să îi întrebe numele de familie dinainte de căsătorie. Niciunul dintre ele nu a fost găsit în carte. Din vorbă în vorbă cu mama, Sergiu a aflat de povestea unui străbunic, care murise în timpul primului război mondial. 

„M-am gândit că el ar putea fi ultima mea șansă, pentru că odată mort, numele lui s-a pierdut și soția a trecut la numele ei de fată. Așa am aflat de la bunica că numele lui fusese Morar. N-am fost prea fericit, fiindcă nu mi s-a părut armenesc și n-avea terminația potrivită. Dar am avut o suspiciune: citisem că armenii, când au trecut în Transilvania prin Moldova, au primit nume în funcție de ocupația lor. Așa că am căutat și am găsit în registrul căsătoriilor din Gherla numele armean Morar, în 1870, iar bunica mi-a confirmat că el se căsătorise în Gherla. În momentul acela am sărit în sus de bucurie.”

Sergiu nu e un naiv. Știe că nu îi poate garanta nimeni descendența armenească. Ce vrea el e doar să se simtă de-al locului, să se numere printre cei care au clădit totul în jur. Pasionat de semiotică, băiatul s-a apucat să deseneze simbolurile care urmează să fie imprimate pe pânza pentru costumele de dans tradițional armenesc ale ansamblului din care face parte. 

Copiii sunt curioși. E suficient un tânăr pasionat în mijlocul lor, care să îi inspire și pe ceilalți. De la dans și muzică, poezie și alfabetul uitat al armenilor, la simbolul rodiei, genocidul armean și epurarea etnică din Nagorno-Karabakh, se vorbește și se învață despre toate.