„Am ADHD”. Despre autodiagnosticare, rețele sociale și evaluare corectă, cu psihologul Andrei Cris Mogoș

Cristina Foarfă

Redactor

Peste jumătate din postările despre sănătate mintală, mai ales despre neurodivergență, conțin informații false, spune un studiu recent.

Acest lucru e valabil în special pentru TikTok, dar nu numai. Diferențele între rețele sunt, însă, mari - 52% dintre videoclipurile TikTok despre ADHD conțin dezinformare, față de 22% pe YouTube și sub 15% pe Facebook.

Dacă ne uităm la publicul acestor rețele, ajungem la concluzia că cel mai mult conținut fals sau incomplet despre sănătatea mintală, în special despre neurodivergență - autism, ADHD (tulburare de deficit de atenție și hiperactivitate) - ajunge la adolescenți și tineri. Mai mult decât atât, genul acesta de conținut e folosit adesea pentru a promova produse și servicii fără o bază științifică reală. 

Deschizi TikTok și găsești (apoi te găsește el pe tine) conținut de tipul „semne că ai ADHD fără să știi”, care ajunge la milioane de adolescenți, mulți recunoscându-se în simptome care sunt, de fapt, destul de universale (dificultăți de concentrare, procrastinare, impulsivitate).

FOTO: ID 166094120 © Michele Ursi | Dreamstime.com

Algoritmul amplifică ce rezonează emoțional, nu ce e clinic precis. Algoritmul TikTok în special, s-a demonstrat, tinde să afișeze utilizatorilor videoclipuri similare în timp, ceea ce îi bagă într-o buclă de conținut asemănător, din care e greu de ieșit.

TikTok, dar nu numai, creează „bule identitare” care consolidează identități comune.

Pe de o parte, există argumente serioase în favoarea fenomenului: reduce stigma, îi face pe adolescenți să caute ajutor, oferă un limbaj pentru experiențe confuze și poate fi primul pas spre un diagnostic real. Pe de alta, riscurile sunt reale - supraidentificarea cu un diagnostic poate deveni o identitate care limitează („nu pot face asta, am ADHD”), poate întârzia explorarea altor cauze (anxietate, traumă, lipsă de somn) sau poate duce la presiuni pentru medicație nejustificată.

Am stat de vorbă cu psihologul Andrei Cris Mogoș, specializat pe lucrul cu copii și adulți neurodivergenți, dar mai ales pe evaluarea ADHD-ului și autismului, ca să înțelegem cât de mult ajută conținutul despre neurodivergență de pe rețelele de socializare - și cât de mult rău face. 

Andrei Cris Mogoș, psiholog. Foto: Cristina Foarfă

Diagnosticarea prin algoritm poate fi periculoasă

Fenomenul nu e nou, dar a explodat în ultimii ani. Etichetele existau și înainte de Tik Tok - doar că se aplicau altfel.

„Când cineva era mai retras, i se spunea că e antisocial. Când cineva prefera să aibă o anumită ordine, că are TOC (tulburare obsesiv comportamentală)”, spune psihologul. „Acum, dacă cineva uită câte ceva sau își uită șirul gândurilor, are ADHD. Ceea ce nu e adevărat.”

Problema nu e că oamenii se întreabă dacă au ADHD. Problema e că întrebarea e pusă în fața unui algoritm, nu a unui specialist. Și algoritmul răspunde cu ce rezonează, nu cu ce e corect.

Mogoș vede zilnic efectele acestui ecosistem în cabinetul său. Recunoaște că autodiagnosticarea vine cu ceva real și util în ea: „Oferă un răspuns la o întrebare existențială pe care unele persoane și-o pun - de ce mă simt diferit, de ce ceilalți reușesc să facă mai bine și mai repede lucruri pentru care eu am nevoie de mult mai mult timp?” Dar întrebările acestea, spune el, apar și la copiii supradotați sau cu inteligență peste medie, încă din ciclul primar. Nu sunt întrebări patologice. Sunt întrebări umane.

VIDEO. Cum a scăpat Lia Savonea un interlop de închisoare în timp ce era asociată cu rudele lui în afaceri imobiliare

O decizie a unui complet prezidat de judecătoarea Lia Savonea a rămas timp de 12 ani un secret în cariera acesteia. 

VIDEO. Examene fraudate în centre de formare profesionale acreditate de stat, care eliberează diplome recunoscute în întreaga Uniune Europeană

Examenele pentru cursurile de formare profesională organizate de două centre din București și Iași, acreditate de ministerele Educației și Muncii și care au derulat contracte de milioane de euro cu instituții ale statului, sunt fraudate de către cursanți cu ajutorul formatorilor. 

Și totuși, social media oferă un răspuns prematur la aceste întrebări.

„Riscul cel mai mare nu ar fi musai supradiagnosticarea, cât mai degrabă faptul că nu mai lăsăm loc persoanelor care chiar au nevoie de un diagnostic - și ocupăm serviciile de psihiatrie sau psihologie cu situații care nu sunt suficient de justificate pentru evaluare”, explică specialistul.

Când normalul devine patologie

Ce înseamnă, concret, să confunzi variațiile normale ale atenției cu ADHD-ul? Mogoș dă un exemplu pe care îl recunoaștem cu toții: „Intri într-o cameră și te gândești: dar de ce am venit aici? Și brusc îți apare în minte răspunsul. Sau cineva te întreabă de Mihai și tu întrebi cine?, ca după o secundă să-ți răspunzi singur: a, da, Mihai. E o secundă de procesare.” Asta e normal. „Diferența este că în situația ADHD-ului, bucla asta de procesare nu vine automat, nu se reglează singură, se întrerupe la un moment dat.”

Cercetările confirmă această îngrijorare. Un studiu publicat în PLOS One în martie 2025, realizat de psihologi de la University of British Columbia, a analizat cele mai populare 100 de videoclipuri de pe TikTok cu hashtag-ul #ADHD și a constatat că sub 50% dintre afirmațiile despre simptome se aliniază cu criteriile de diagnostic DSM. Mai mult, 68% dintre afirmațiile incorecte descriu trăsături ale experienței umane obișnuite - cum ar fi să te lovești de mobilă, să asculți aceeași melodie în buclă sau să îți fie poftă de dulce - prezentate ca semne clare de ADHD. 

FOTO: 148276333 © Katarzyna Bialasiewicz | Dreamstime.com

Un alt studiu din 2025, publicat în ScienceDirect, care a analizat 100 de videoclipuri populare despre ADHD, a descoperit că 55% dintre caracteristicile atribuite ADHD-ului în conținutul lor nu se regăsesc în criteriile de diagnostic, dar 59% dintre comentatori se identificau cu comportamentele descrise, validându-le ca parte din ADHD chiar și atunci când nu era cazul.

Nu e vorba de rea-voință. Sau cel puțin nu întotdeauna. „Sunt și cazuri de persoane care sunt convinse de internet că ar putea să aibă ADHD, dar nu vin să se evalueze”, spune Mogoș. „Se autodiagnostichează și după aceea nu merg să obțină un diagnostic oficial. Și nu-și iau nici medicație.” Justificarea, în cazurile pe care le-a întâlnit, nu e lenea sau frica de medici. E ceva mai subtil - o funcție identitară. „Eu mă identific ca ADHD-ist sau autist și asta îmi e suficient.”

Mai frecventă e o altă problemă: oamenii care chiar au ADHD și nu sunt diagnosticați, pentru că etichetele s-au diluat. „Dacă toată lumea are ADHD, cei care chiar au diagnosticul nu mai sunt luați în serios." Această banalizare îi afectează cel mai tare pe cei care ar beneficia cel mai mult de un diagnostic corect - în special femeile, istoric subdiagnosticate. 

„Sunt situații în care au fost diagnosticate cu tulburare borderline sau chiar bipolară și ani de zile au încercat o medicație care, mai mult sau mai puțin, le-a ținut pe linia de plutire. Când s-a descoperit că, de fapt, au ADHD și schema de tratament a fost pusă în concordanță cu asta, simptomele și viața în general s-au îmbunătățit semnificativ”, adaugă psihologul.

Cercetările susțin această observație clinică. ADHD-ul la femei a fost mult timp subdiagnosticat pentru că simptomele la fete și femei se manifestă adesea diferit — mai puțină hiperactivitate vizibilă, mai multă neatenție internalizată, mai multă anxietate. Studiile arată că femeile cu ADHD nediagnosticat au rate mai mari de depresie, anxietate și stimă de sine scăzută față de bărbații cu același diagnostic, tocmai pentru că petrec ani întregi căutând explicații greșite pentru propriile dificultăți.

De ce nu e de ajuns să te recunoști în simptome

Există un motiv pentru care ADHD-ul nu se poate diagnostica dintr-un videoclip - oricât de bine ai simți că te descrie. „Populația generală suferă de anumite deficiențe - fie de atenție, fie de memorie - dar ele sunt contextuale, și revenirea la optim se face foarte prompt”, explică Mogoș.

Variațiile de concentrare și memorie din populația neurotipică sunt mari. Privarea de somn, anxietatea, depresia, stresul cronic - toate produc simptome care arată aproape identic cu ADHD-ul la suprafață.

Primul pas este un interviu psihiatric cu o anamneză serioasă. Urmează evaluarea psihologică - un interviu și o anamneză minuțioasă, care include, ideal, și o persoană din viața pacientului: un părinte, un frate, un prieten vechi.

„E de preferat să existe un aparținător care știe despre evenimentele din copilărie și adolescență - sau, dacă nu e posibil, o persoană care cunoaște clientul de minimum 5 ani, de preferat 10”, explică Mogoș. Motivul: ADHD-ul nu apare la maturitate. Simptomele trebuie să fi fost prezente în copilărie, chiar dacă nu au fost recunoscute atunci.

Evaluarea psihologică propriu-zisă include screening pentru alte tulburări psihice - anxietate, depresie, tulburări de personalitate -, evaluarea structurii de personalitate și, în multe cazuri, chestionare specifice pentru funcțiile executive. „Funcțiile executive sunt, mai pompos spus, abilitățile care ne ajută să funcționăm în viața de zi cu zi", explică Mogoș.

El detaliază procesul cu o precizie care face dintr-o acțiune banală - să suni pe cineva - o hartă a ceea ce poate merge prost: „Știu cum se numește acea persoană - asta înseamnă că din memoria de scurtă durată direcționez informația ca să extrag din memoria de lungă durată numele, după care urmează inițierea comportamentului, auto-monitorizarea, menținerea acțiunii până la finalizare. În ADHD, undeva în bucla asta ceva se întrerupe.”

Toate datele sunt integrate la final într-un raport care se întoarce la psihiatru, unde se decide dacă e nevoie de tratament și ce formă ia acesta. Importanța acestui proces nu e birocratică.

„În anumite situații, atunci când diagnosticul de ADHD este pus greșit și persoana e tratată pentru simptome de ADHD, pot apărea reacții adverse neașteptate - agitație psihomotorie, în unele cazuri halucinații sau ticuri care până atunci nu apăruseră”, explică Mogoș.

Medicația pentru ADHD acționează asupra sistemului dopaminergic. Dacă problema de bază e alta - o tulburare afectivă, o psihoză incipientă, stimulentele pot agrava lucrurile.

Importante sunt vocile care transmit informația corect

Psihologul nu respinge în bloc ce se întâmplă pe TikTok (sau pe alte rețele de socializare). Recunoaște că social media „deschide poarta spre a înțelege ceva ce până atunci nu avea un răspuns, nu avea un cadru.” Și că există oameni care, fără un videoclip văzut la întâmplare, nu ar fi ajuns niciodată la un specialist. „Ceea ce ajută TikTok-ul sau social media este că deschide sau pune întrebarea: oare eu am ADHD, oare mie mi se potrivește chestia asta? Și persoana începe să caute și din alte surse.”

Problema apare când căutarea se oprește la autodiagnosticare. „Sunt și comunități care consideră că autodiagnosticarea și diagnosticarea oficială sunt același lucru - ceea ce, cel puțin din punctul meu de vedere, nu e adevărat. Și e în detrimentul clientului. Chiar dacă în primă fază pare că îl ajută, e o identitate preluată fără testarea realității din exterior, fără cineva care să confirme simptomele pe care le reclamă.”

Iar sistemul care ar trebui să ofere această confirmare are propriile sale probleme.

În România, diagnosticul de ADHD la adulți nu aduce, deocamdată, prea multe beneficii concrete din partea statului, dincolo de accesul la medicație. Nu există adaptări la locul de muncă reglementate, nu există suport sistemic. „Acesta e un alt motiv pentru care mulți oameni nu s-au gândit până acum la ADHD sau la autism: pentru că n-aveau niciun beneficiu, dincolo de medicație”, spune Mogoș.

Paradoxul e că tocmai această lipsă de suport a împins oamenii spre TikTok. Când sistemul nu oferă nici acces rapid, nici limbaj, nici comunitate, oamenii le caută online. Și le găsesc - dar adesea ambalate în dezinformare. Iar în România infrastructura de sănătate mintală este grav subdezvoltată.

De aceea e important, spune psihologul, ca pe aceleași platforme să existe și voci care transmit informația corect. „E important să existe pe social media și pe TikTok persoane care transferă informația într-o manieră cât mai digerabilă - ca persoana să înțeleagă ce e ADHD, dar să nu confunde autodiagnosticarea cu diagnosticarea oficială.” Nu ca să elimine curiozitatea sau explorarea identitară, ci ca să le dea oamenilor o direcție către o evaluare corectă.