Alte perspective privind violențele din SUA

1. La finele anilor ’90 am studiat timp de mai multe luni la un liceu american cu internat. Printre elevi se numărau și trei negri din Bronx, care primiseră burse – singurii trei negri din tot liceul.

Erau atât hazoși, cât și cu mult bun simț. Mi-au fost prieteni destul de apropiați. La un moment dat, i-am întrebat cum e să fii negru în SUA – se simt discriminați? Unul dintre ei mi-a răspuns în timp ce ceilalți îl aprobau: “De fiecare dată când ies din cameră.”

Pe cât puteam să măsor, liceul nu avea o cultură rasistă sau tradiții rasiste. Era vorba de lucruri mai subtile – dacă existau. Evident, nici nu puteam să știu cum era experiența de a aparține unei minorități din acest punct de vedere.

De altfel, nici nu contează care e adevărul. Contează care e percepția. Percepția cu privire la adevăr produce consecințe – adevărul în sine nu produce consecințe întotdeauna.

2. La facultate – precum în imensa majoritate a comunităților din SUA – auto-segregarea era rege și regină. Unul din cele 16 cămine era rezervat neoficial pentru negri. Nimic nu te împiedica, alb fiind, să locuiești în acel cămin. Nimic nu te împiedica, dacă erai negru, să locuiești în alt cămin. Dar în practică lucrurile așa stăteau.

Nu exista auto-segregare locativă pentru americanii de origine asiatică. Sau pentru străini. Sau pentru minoritatea LGBTQ. Hispanicii erau puntea întregii comunități – unii locuiau în acel cămin, unii nu. La cantină, cu ocazia prânzurilor sau cinelor, ei de asemenea puteau fi găsiți alături de oricine.

La cantină însă subgrupurile menționate mai sus se auto-segregrau cu o strictețe marcantă. Nu numai ei, ci și studenții creștini, cei republicani (eram pe coasta de Est – cele două grupuri nu se suprapuneau) etc etc.

Fiecare stătea alături de oamenii ca ea/el, în insulița sa de campus – zi după zi, an după an, patru ani! Și nu numai la masă – ci și la petreceri, evenimente, meciuri etc. Ce se întâmpla deci cu negrii în plan locativ era doar un exemplu extrem a ceea ce avea loc deja, oricum, la nivel social cu cam toate grupurile posibile și imposibile.

Poți extrage de aici ideea că auto-segregarea era un imbold major pe care-l avea toată lumea. Sau, dimpotrivă, că experiența, cultura sau identitatea negrilor avea ceva aparte iar, atunci când venea vorba de cămine, trebuia făcut un pas în plus, o auto-segregare adițională față de cele uzuale.

3. Rămânând în cadrul anilor de facultate, fac trecerea spre orașul în care se afla instituția de învățământ: Philadelphia – un București dur, arțăgos și plin de viață.

După așteptări îndelungi, adică trei semifinale pierdute, echipa locală de fotbal american a ajuns la un moment dat în finala campionatului național. Am prins pe viu semifinala câștigată. În clipa când partida s-a încheiat, în barul în care mă aflam am văzut pompieri (albi) sărutând cu foc prostituate (de culoare), polițiști de toate etniile îmbrățișându-se, un oraș întreg ieșind în stradă în clipocit de artificii.

Era un moment de unitate, dar nu exista sentimentul depășirii unui obstacol. Nimeni nu se bucura alături de ceilalți “deși” erau de altă rasă. Pur și simplu, experiența de a fi locuitor al orașului și de a fi suferit trei sezoane consecutive de suferință n-avea nimic de-a face cu rasa.

Eram toți împreună, dincolo de orice altă trăsătură. Astfel de experiențe sunt fragmentate, făcute arșice, negate ca valoare de scandaluri precum cele care au dus la protestele recente.

4. În SUA există o droaie de canale locale. Fiecare oraș are propriile sale posturi de televiziune, corelate cu cele naționale, dar care posedă un (considerabil) conținut propriu.

În fiecare seară, o știre printre altele menționa câte crime au fost comise în oraș – minim 2, maxim 6. Întotdeauna împușcături, întotdeauna trafic de droguri (cel puțin conform afirmațiilor poliției), întotdeauna aceleași cartiere cu o populație majoritar sau unanim non-albă.

Informația era tratată de parcă era inevitabilă și implacabilă, precum faptul că e iarnă și tocmai a nins. Absolut nicio autoritate sau entitate nu părea a-și da silința pentru a schimba lucrurile sau pentru a încerca să le schimbe.

5. Subiectul licenței mele a fost ascensiunea electorală a național-socialiștilor germani, adică succesele politice ale lui Hitler. O colegă de facultate a fost semnificativ mai inspirată: și-a făcut licența despre validarea constantă a puterii în găștile de traficanți de droguri.

Albă precum înghețata de vanilie și blondă ca spicul de grâu, născută și crescută în Alabama, dar cu zero complexe, s-a integrat perfect într-un grup de răufăcători (negri, vei vedea de ce precizez asta) din West Philadelphia.

A fost arestată de două ori, laolaltă cu ei – și mi-a arătat documentul emis de facultatea de sociologie cu care să dovedească polițiștilor că e studentă, și nu traficantă.

Am întrebat-o, printre altele, dacă îi e frică de bărbații din gașcă.

– Deloc: oamenii ăștia sunt ca niște frățiori mai mici.

Și deodată a făcut ochii mari:

– Stai, Barbu, nu înțelegi. Niciunul n-are peste 25 de ani. În domeniul traficului de droguri până să împlinești 25 de ani ești împușcat sau ajungi la închisoare.

6. Am văzut ghetourile mai multor orașe americane. Imaginează-ți zone gri, lipsite de speranță sau ieșire, dar – spre deosebire de zonele similare din Franța sau București – cu arme de foc.

Imaginează-ți sute de mii de oameni care joacă baschet, din care doar câțiva vor avea șansa unui minut în NBA și a veniturilor aferente.

Imaginează-ți cum e să mergi o oră, da, o oră printr-un cartier extrem de tăcut, în care asfaltul și caldarâmul nu se văd pentru că sunt acoperite integral cu ambalaje de fast food, ziare, prezervative folosite și zeci de alte feluri de deșeuri.

Și singurul om care este pe stradă în miezul zilei e un drogat benevolent.

Eram foarte libertarian – mult mai libertarian decât acum – dar chiar și așa toate aceste priveliști m-au impresionat. Te lovești, indiferent de credințe sau percepții, de întrebarea “cum de poate face umanitatea asta umanității?”

7. Iadul este impotența conștientizată. Nu impotența erotică, ci incapacitatea generală de a-ți putea schimba viața. De ani buni mă gândeam că din globalizare câștigă oamenii cu educație tehnologică din țările bogate (evident) și din țările sărace (mai puțin evident dar și ei se descurcă).

Chiar dacă n-ai cunoștințe de niciun fel într-ale lumii informaționale dar locuiești într-o țară săracă, poți găsi un loc de muncă, pentru că vei găsi măcar oarecum acceptabil un salariu care este obiectiv mic.

Ce se întâmplă însă cu oamenii lăsați pe dinafară de revoluția post-industrială și care locuiesc în țări bogate, unde prețurile sunt înalte și așteptările vizavi de propriul standard de viață sunt înalte de asemenea?

Ce se întâmplă cu britanicii lăsați pe dinafară? Fac Brexit.

Ce se întâmplă cu francezii lăsați pe dinafară? Votează Le Pen.

Albii americani din “centura de rugină”, din fostele metropole ale industriei devenite ruine? Votează Trump.

Iar negrii americani? Ei ce fac?

Adaugă la această traumă economică cheia de lectură a propriului trecut. Sutele de ani de sclavie sunt cărați în minte de fiecare, sunt o suferință căreia ei nu-i pot găsi rezolvare.

Am întrebat în State de mai multe ori când se va încheia affirmative action, când se va putea spune: “Gata, putem trata oamenii pe baza meritului, nu mai există handicapuri de recuperat și avantaje de creat“?

Nu mi s-a răspuns niciodată.

Probabil pentru că răspunsul este “niciodată”.

În practică există semnale numeroase că de măsurile de promovare a negrilor beneficiază o semnificativă, dar nu decisivă clasă de mijloc. Până jos, la terenurile de baschet, nu mai ajunge nimic. Universitățile de elită se mândresc cu diversitatea etnică sau rasială a absolvenților, iar ghetourile continuă să se scufunde.

Multe din lucrurile pe care le povesteam mai sus s-au petrecut în urmă cu o eternitate – adică un deceniu și jumătate. Pe atunci violența poliției față de negri era cvasi-inexistentă – sau cel puțin deloc mediatizată.

Între timp au avut loc două crize economice, dintre care una în desfășurare; PIB-ul SUA a crescut considerabil dar veniturile medii sau mediane bat pasul pe loc; organizarea comunităților a făcut salturi mari.

În 1967, în Detroit, un conflict între locuitorii negri ai unui cartier și poliție s-a concretizat (doar) în jafuri, violențe și crime. La începutul anilor ’90 în Los Angeles a fost la fel.

Nu existau marșuri, lozinci, organizare. Acestea – și nu jafurile – sunt noutatea.

Ideologizarea tinerilor albi din mediul universitar era de asemenea mult mai mică. În planul relațiilor dintre americani cu diferite culori ale pielii, problemele s-au acutizat și singurul lucru care s-a schimbat în ritm cu ele este volumul protestelor.