Albert cade, se ridică și alege să râdă

Voicu Bojan

Redactor

Albert e un băiat oarecare dintr-o comună oarecare, aflată undeva la granița dintre județe, motiv pentru care autoritățile uită mereu să repare asfaltul. Zic mereu că de vină e celălalt, județul vecin, „că era de datoria lor”.

Albert e un puști pistruiat, mereu vesel, cu scântei de istețime în priviri și vorba legănată. Vara poartă pălărie, ca un om mare, deși are doar 8 ani. Acolo, pe maidanul de lângă Bistrița Aurie, joacă fotbal cu prietenii alături de care a crescut pe aceeași uliță.

Se dovedește a fi o extremă rapidă și însetată de centrări şi goluri. La fiecare meci, invariabil, băieții se ceartă. Oare mingea „a fost sau n-a fost dusă” la faza golului?

Asta-i dilema care îi frământă, fiindcă linia de var care delimitează terenul e ștearsă demult, încă de pe vremea când a fost desființată echipa locală. Asta după ce retrogradase consecutiv până în fundul tuturor clasamentelor.

Acum e vară și Albert urcă Dealul Fluturica împreună cu Vasi și Traian, să înalțe un zmeu cumpărat de la târg, de la Dorna. Urcă veseli printre flori, povestind de-ale lor.

Doar că nu este vânt. Se pun jos și aşteaptă, fără nici un gând în cap, așa cum trebuie să fie mințile unor băieți adevărați în vacanța mare. Minți în pantaloni scurți.

Deodată, Vasi zice: „Hai să ne durigăm pe deal în jos, ca barabulele!” Așa li se zice acolo cartofilor: barabule.

Băieții strâng brațele la piept, se întind pe pământ și se rostogolesc la vale până nu mai știu de ei. Atunci se opresc râzând, complet amețiți, nemaiștiind unde-i susul și josul, cerul și pământul, și dacă nu cumva acestea s-au făcut una.

Apoi urcă dealul în fugă și o iau de la capăt. Lângă o tufă, zmeul abandonat așteaptă în zadar o pală de vânt.

Acum e iarnă. Mai sunt doar câteva zile până reîncepe școala. Prin mănușile găurite, gerul încuibat în metalul încovoiat al tălpilor saniei îi mușcă lui Albert din vârfurile degetelor.

Așezat pe burtă, cu vârfurile bocancilor întoarse spre pământ și abia atingând pulberea de zăpadă, băiatul se ține strâns de sanie, de parcă de ea ar depinde toată viața lui.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce faci în ultimul weekend înainte de Crăciun în București, Cluj-Napoca, Timișoara sau Iași. Recomandările PressOne

Târguri de Crăciun în București, târg de designeri în Cluj-Napoca, Seri de TraIARNĂ în Timișoara și concert de colinde în Iași. Tu ce faci în weekend?

Și viața asta a lui coboară vijelios dinspre Cimitirul Eroilor înspre capătul străzii, unde drumul îngust se lărgește și se face pâlnie, ca să poată întoarce acolo, din trei mișcări, autobuzul rablagit al comunei.

La coborâre, Albert lăcrimează, iar căciula îi saltă în cap coborându-i progresiv pe ochi, dar scrâșnește din dinți și strânge barele de metal cu mâinile ascunse în mănușile acelea găurite, fiindcă prietenul lui, Traian, se află în fața lui și e musai să-l depăşească.

Din urmă vin ceilalți: Cristina, Vasi, zis Șile, și Alex, zis Trompetistu’, fiindcă a plecat din sat la şcoala de muzică, de dragul trompetei.

Seara se lasă peste comuna strânsă în vale ca într-o palmă de uriaș. Peste încă o tură de săniuș abia de se va mai zări ceva.

Din spate se aud chiote, semn că ceilalți copii nu sunt departe, iar acest lucru accelerează coborârea, făcând-o și mai palpitantă.

Viteza e nebună. Deodată, cu un pocnet sec, talpa saniei lovește vârful bolovanului ascuns sub zăpadă. Corpul copilului zboară prin aer, căciula îi rămâne în urmă și lumea până atunci normală, așezată, se întoarce cu susul în jos.

Sania e zvârlită cât colo, rostogolindu-se în zăpadă, laolaltă cu cel ce o mână.

Năucit de izbitură, Albert se ridică în capul oaselor precum un bolnav după o lungă convalescență și se uită cum celelalte trei sănii trec vijelios pe lângă el, amestecând pulberea albă cu țipete de copii, pierzându-se în negură.

O vreme stă așa, atent dacă îl doare ceva. Nu s-a lovit la nimic, inima însă îi bate iute și nu știe de ce. Îi vine să râdă și să plângă, simultan. Alege să râdă.

Dintr-o mișcare, își pune căciula întoarsă pe dos în cap, aleargă și saltă înapoi pe sanie, alunecând mai departe la vale.

Sub becul de neon, ceilalți copii îl așteaptă parcă făcând un duș cu lumina aceea de argint, cum stau așa, în picioare, îmbrăcați cu mănuși, fulare și căciuli. „Urma scapă turma!”, zice Șile.

Albert ajunge la picioarele lor, frânează înfigând vârfurile bocancilor în omăt și se ridică râzând. Din colțul ochilor i se preling două lacrimi mari, cică de la viteză.

În halatul lui apretat, doctorul se oprește din scris o rețetă, se uită peste ochelari și vorbește rar:

„Albert a fost un băiat minunat, plin de energie, ca orice copil. De fapt, pe toţi copiii ăştia i-am moşit, ba acasă, ba la dispensar

I-am văzut pe uliţă cum creşteau, cum jucau fotbal. I-am certat când aruncau, cu seninătate, ambalajele pe jos. Le-am făcut fişe medicale, le-am dat siropuri de tuse când erau mici, le-am dat motivări pentru şcoală și când trebuia, și când nu.

 Veneau în fiecare iarnă la colindat, cu irozii; erau așa de mascaţi, încât abia îi mai recunoşteam. Erau aproape nedespărţiţi.

Într-o bună zi, mi l-au adus pe Albert la dispensar, inconştient, lovit în piept de un cal. Nu era bine deloc, trebuia operat de urgenţă. A murit a doua zi, la Dorna. Avea 14 ani. Mare păcat de copilul ăsta, tare tristă poveste”.

Mama lui Albert, tanti Aurica, e în grădina din spatele casei, încovoiată peste niște straturi. Smulge câțiva morcovi firavi, de supă. Se îndreaptă de șale și, cu mâinile în șold, mă lasă să-mi spun poezia. Nu pare deloc convinsă, dar ascultă.

Să-mi spună istoria ei? De ce? De ce ar conta? Pe cine ar interesa? Să vorbim despre Albert? Ce mai putem schimba, oare? La ce ajută cuvintele?

Uneori, ele nu fac doi bani, dar noi tot ne încăpățânăm să le rostim, ca niște mori stricate.

În cele din urmă, mă invită totuși în casă, să povestim un pic. Bucătăria e austeră, dar curată lună. Singurătatea urlă din pereți. La fel, frigul de toamnă târzie și udă.

„Pe atunci tăiam lemne cu o drujbă electrică, lucram cu ziua, pe la oameni. Am tot tăiat până cu o săptămână înainte de a naşte.

În 27 ianuarie m-am dus la dispensar şi l-am născut pe Albert. Uşor l-am născut, în vreo două ceasuri. Domnu’ doctor glumea întruna cu mine, că era mai tânăr pe atunci, mai hâtru.

 L-a trimis pe bărbatu’ meu, Rudi, până acasă, după o cămaşă de noapte. N-o să-l uit niciodată pe domnu’ doctor cum o apărut în uşă ţinând în mână cămaşa aia neagră cu roșu: «Uite, Aurică, ţi-o venit rochia de bal», așa mi-a spus. Și apoi o râs.

 Când o murit Albert, o venit, mi-o dat nişte calmante şi mi-o zis cât de rău îi pare. Preotul mi-o zis că și el crede că Dumnezeu l-o fi iubit tare mult pe Albert şi tocmai de aceea l-o luat la El.

Da’ oare la mine Dumnezeu de ce nu s-o fi gândit? Poate, oare, cineva mângâia o mamă care și-a pierdut fiul? Ce, mie, acuma, nu mi-i dor de copilul meu? Da’ și preoții ăștia, trebuie să zică și ei ceva, nu? Așa i-o fi învățat la școală”.

Fotografii: Voicu Bojan

Cum se lăsa înserarea, bucătăria Auricăi părea că se strânge pe noi cum strângi la gură un sac de iută plin de barabule, înainte să-l azvârli-n beci și să trântești ușa.

Atunci mi-am dat seama că, uneori, fotografia nu e un vehicul bun de comunicare. Ar trebui să arate ce e, dar nu e în stare. Memoria bate fotografia. Ne fabricăm trecutul pe baza emoțiilor, nu a evidențelor. Pe baza a ceea ce simțim, nu a ceea ce vedem.

Când i-am făcut Auricăi cadou poza mea preferată cu Albert, mai că nu și-a recunoscut propriul fiu. Se tot uita lung și bănuitor la poză. O învârtea pe față și pe dos, nu știa unde s-o pună.

Parcă ar fi vrut să scape cumva de ea, dar nu putea, de rușine. Era, poate, prea artistică.

A scos apoi dintr-o vitrină o cutie și mi-a arătat mai multe poze cu fiul ei, așa cum și-l amintea. Îmi spunea care unde a fost făcută, la câți ani. Chiar și poze de la înmormântare mi-a arătat:

„Uită-te și tu ce copil frumos! Parcă doarme, nu-i așa?”

Albert a fost un băiat senin, vesel, frumos, care avea o casă, prieteni și visuri de tot felul. Albert iubea fotbalul, săniușul și, mai ales, caii. Uneori însă, lucrurile pe care le iubești cel mai mult te pot ucide.

Fără s-o bănuiască vreodată, Albert m-a învățat câteva lucruri importante, printre care și ce să faci atunci când, fără preaviz, te dai peste cap cu sania coborând cu viteză un deal.

Trebuie să te ridici în picioare și neapărat să râzi, chiar dacă pe obraji ți se preling două lacrimi mari, cică de la vânt.

*

P.S. În mica sa carte „Eu și Tu”, Martin Buber spune: „Cuvântul fundamental Eu-Tu întemeiază lumea relației”. De aici am pornit.

Aceasta e o serie de portrete care celebrează Alteritatea. Oamenii adunați aici reprezintă câteva dintre interacțiunile mele esențiale cu Celălalt.

Fie ele doar pasagere sau de anduranță, aceste întâlniri mi-au reconfigurat, într-un mod tainic, traseul existențial. M-au inspirat. S-au fixat în memoria mea afectivă. Fiecare dintre acești oameni mi-a predat, fără să o știe, o lecție de viață. Le sunt recunoscător.

Celelalte articole ale seriei:

− Lehel ciugulește mure pe Transalpina

− Buna Lina şi copiii Coastei

− Nenea Ghiță B. − Regele mincinoșilor

− Doctorul

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€