Admirabila libertate a căutătorului de adevăr

„N-am fost niciodată și nu sunt un paseist, nu trăiesc în trecut, nu trăiesc din amintiri, nu am nostalgia lor, nu vorbesc aproape niciodată de ce a fost, nu mă înduioșez niciodată amintindu-mi de părinți, de frați, de prieteni sau de perioade din viața mea, nu am niciodată vreun fior poetic al trecutului, care e totul într-un soi de uitare fecundă.

Trăiesc în schimb mereu cu o mare intensitate prezentul, nu în sens de carpe diem, ci cu sentimentul puternic și conștiința deplină că prezentul e o integrală în înțeles aproape matematic, algebric, în care e cuprins totul, adică ce e viu în existența mea.”

(Alexandru Mironescu, Admirabila tăcere. Jurnal 1968-1969, Editura Humanitas, 2019)

În 1968, orașul Zalău devine reședința județului Sălaj, muzeul județean din Dorohoi devine Muzeul de Științele Naturii și localitatea Medgidia devine oraș. Este anul în care se înființează Banca Română de Comerț Exterior, viitoare fostă Bancorex, peste decenii, povestea uneia din cele mai uluitoare țepe financiare ale României – instituția a făcut să dispară 2,4 miliarde de dolari, cam 7% din PIB-ul României. Este și anul în care Rusia invadează Cehoslovacia, sau, după cum preferă mai nou să rescrie trecutul, o „salvează”.

Istoria are tendința să rețină acest tip de evenimente. Sau, dacă preferați, argumentele „tari”. Ușor de consemnat în documente publice.

Dar documentele publice nu vor putea niciodată să înregistreze nemijlocit sentimentele oamenilor care trăiesc epoca. Bucuriile, întrebările, nedumeririle, revoltele și amărăciunile lor. Felul în care privesc viața.

Dacă au nevoie de dragoste mai mult sau mai puțin decât în alte regimuri, mai luminoase. Depresiile sau intensitatea tăioasă a credinței lor. În Dumnezeu sau în alții.

Pentru acest tip de mărturii ne rămân poemele și jurnalele.

Am ales să nu-l privesc pe Alexandru Mironescu din perspectiva apartenenței sale la Rugul aprins, ci să caut în jurnalul său fragmente care vorbesc deopotrivă despre România sa și România de astăzi.

Am ales să citesc jurnalul său în această cheie: a punților dintre epoci. Cum este viața noastră acum și cum era viața lui atunci, în 1968, când comunismul lăsase urmele atroce ale anilor ’50 și se pregătea să intre pe făgașul „celor mai înalte culmi de progres și civilizație”.

E esențial să știm că vorbim de adnotările unui om atât de complex, care bifează de la chimie la studii ample de filosofie, cu doctorate pentru ambele (luate pe bune!), și scrie romane și poezii.

Să recapitulăm: anul este 1968. Acest om înlăturat de la catedra universitară și transformat în simplu profesor de liceu deplânge starea profund viciată a educației din România, condamnând violența, abuzul și „aproximațiile la aproximații” care descriu sistemul de educație.

Considerată ca un efect sinistru al transformării țării în colonia „imensului colos rusesc”, Mironescu notează că produsele de masă ale educației românești sunt mahalagismul și formulele de tipul: „lasă-l, săracul, a greșit, e și el om, ce-a făcut în definitiv?”.

Ca să punem puntea între epoci la locul ei: exasperat, autorul notează: „Odată și odată doresc și nădăjduiesc ca educația acestei colectivități românești să fie tratată metodic ca o problemă de stat”.

În 2019, încă bâjbâim trăgând intelectual aceeași concluzie.

Europa de Est se vede, din perspectiva meditativă a autorului, ca un tărâm scufundat în imensa catastrofă a mediocrității spirituale.

Distruse economic, aceste popoare sunt sub constanta amenințare de a fi „epuizate în substanța lor biologică”. – „Imensul colos rusesc, după ce le-a tras pe sfoară cu niște teorii, este pe punctul să le înghită, să le digere mai exact în stomacul tradiționalului și neiertătorului panslavism mesianic și șovin”.

E același mediu propice pe care-l descoperim și azi pentru apariția impostorilor, indiferent de domeniu. Lipsa libertății și constanta presiune ideologică duc la o practică nesfârșită, ca un stil de viață, a minciunii. „În toate domeniile, de 20 de ani, se procedează la fel în știință, în istorie, în artă, pretutindeni o nerușinată escamotare a adevărului. E un fenomen unic în istoria lumii această intoleranță la adevăr”. Sună familiar?

E sănătos să mai știm că și atunci existau dileme care ar ține azi de retorica apropiată unor organizații cărora e simplu să le punem eticheta de „cepefiști”.

Cu sinceritate și o sfială aproape dispărută astăzi, Mironescu notează că e confuzat de femeile care poartă pantaloni și se tund scurt, așa cum este și de artiștii care, spune el, practică intenționat confuzia genului.

Ce e cu adevărat autentic și profund la notița sa de jurnal e că acest fapt, al lipsei de granițe tradiționale între sexe, duce la o meditație despre sensul confuziei, discernământ și felul în care ne alegem gândurile, toate puse în contextul unei mari „existențe personale”.

Mai departe, deasupra tuturor mențiunilor literare și a meditațiilor, peste nedumeririle teologice și momentele de real extaz, am rămas cu un fragment deopotrivă relevant și enigmatic pentru erudiția și libertatea gândurilor pe care o afișează autorul.

„Femeile sunt triste, cu ochii mari, fără speranțe, care privesc dincolo de lucruri, dincolo de mlaștini, ca și cum ar vedea în depărtări o altă lume mai puțin dezolată și bărbați poate fără bărbi. Această privire mi-a amintit-o pe aceea pe care o avea Crina uneori, când ea începea să se gândească și când ignora prezența mea. Ce, oare, așteaptă toate aceste femei, la Roma și aici, pretutindeni în lume?”

Născut în 1903, la Tecuci, Alexandru Mironescu obține întâi licența în Chimie, apoi două doctorate, în științe fizico-chimice (Sorbona) și în filosofia științei (Universitatea București). Între 1935 și 1940 îi sunt publicate două romane și mai multe studii științifice. În perioada interbelică nu se raliază fasciștilor, așa cum nu va avea apetit nici pentru ideile revoluționare ale regimului comunist.

În 1949 este înlăturat de la Universitate, pe motive politice, devenind simplu profesor de liceu, iar în 1958 este arestat, alături de fiul său. Acuzațiile din partea regimului comunist vin pe fondul apartenenței acestora la Rugul aprins, o grupare de intelectuali, preoți și călugări care se opunea regimului dictat de la Moscova și își propunea conservarea valorilor ortodoxe.

În același timp cu Mironescu sunt arestați și Sandu Tudor, preotul Benedict Ghiuș sau Arsenie Papacioc. Vor fi cu toții condamnați la închisoare pentru „crimă de uneltire contra ordinei sociale și pentru crima de activitate intensă contra clasei muncitoare și mișcării revoluționare”. Este eliberat în 1963, și reîncepe să scrie cu fervoare, dar nu va mai putea publica nimic până la moarte.

Jurnalele, eseurile și romanele sale sunt publicate postum, începând din 1994.