5 ani cu Viorica. 5 ani cu Klaus

Adrian Mihălțianu

Publisher

Să facem un simplu exercițiu de imaginație. Ajungem până în 2025 fie cu Klaus Iohannis, fie cu Viorica Dăncilă la cârma țării. Cu ei și cu prim-miniștrii numiți de ei, aleși dintr-o majoritate parlamentară care se anunță a fi fragilă. Nu există alternativă, asta a decis poporul, acestea sunt cele două căi pe care va merge România în următorii cinci ani.

E adevărat, fiecare dintre cei doi poate primi o corecție zdravănă la alegerile parlamentare de anul viitor, care ar schimba masiv rezultatul votului de duminica asta. Poate asta va fi răzbunarea de pe urmă a celor care denunță aroganța autosuficientă a actualului președinte sau analfabetismul amoral al candidatului PSD. Un vot anul viitor poate conta mult mai mult decât unul săptămâna asta, dar asta nu înseamnă că președintele României nu are un rol fundamental în modul în care ne vom pregăti calea următorului deceniu.

Repet, să ne imaginăm puțin România următorilor cinci ani.

Unul dintre cei doi va reprezenta România la cel mai înalt nivel, va arbitra tensiunile dintre societatea civilă și guvern, dintre guvern și parlament, dintre parlament și justiție. Dar, mai ales, va da un semnal clar cu privire la cât de mult țin românii la democrația de tip occidental sau, mai degrabă, de cât sunt de atrași de o autocrație de tip slav-oriental.

Acest exercițiu de imaginație ar trebui să rezolve rapid dilemele de tipul „iar să aleg răul mai mic?”. Răul mai mic se alege tocmai pentru ca răul cel mare să nu devasteze complet țara în care locuiești. Desigur, dacă ești de părere că niciunul dintre cei doi nu va devasta țara și nu ne va face de rușine în următorii cinci ani, atunci și statul acasă e o opțiune perfect valabilă, orice ți-ar spune lumea. Mai există și varianta în care nu dai doi bani pe ce se întâmplă cu România, e absolut OK și asta. Dar atunci să nu ai nici pretenții de la ea.

Cum va arăta România în deceniul următor se va decide în primii ani, care vor fi și mai grei, pentru că urmează o recesiune și o perioadă extrem de tumultuoasă. Se revoltă țări întregi, se schimbă alianțe, se zguduie blocuri care păreau solide pentru o mie de ani, se transformă profund modul în care ne educăm, lucrăm și ne ducem viețile - toate astea cu o repeziciune amețitoare. În acest context, e adevărat că niciunul dintre cei doi candidați nu pare pregătit pentru misiunea care-i stă în față. Dar ăsta e materialul clientului, lucrăm cu ce avem. Iar misiunea, ar trebui să înțelegem, nu va mai putea fi doar una de decor.

Anii 2020 nu vor semăna prea tare cu deceniul care se apropie de sfârșit. Democrația reprezentativă de tip vestic și-a ajuns limitele în foarte multe țări și dă semne de cangrenă, oamenii fiind mai divizați ca oricând, inclusiv prin folosirea manipulării în social media. Regulile democratice sunt folosite împotriva noastră de tot felul de dictatori și autocrați din Est care ne asmut unii împotriva altora, iar extremele (atât de stânga, cât și de dreapta) urcă periculos de mult în opțiunile de vot ale oamenilor care se mai implică în procesul politic.

România pare, din acest punct de vedere, o oază de calm, în care totul e luat la mișto. Derapajele extremiste sunt, la noi, doar o chestiune de suprafață, pentru că indivizii care le aduc în spațiul public sunt fie profund corupți, fie au grave probleme de sănătate mintală. Dar să nu credem că vom fi feriți la nesfârșit, pe măsură ce înaintăm în următorul deceniu. Exasperarea față de partidele politice de tip tradițional poate duce oricând, și la noi, la apariția unor forțe extremiste, în special pe calapod naționalist, care să tragă România înapoi chiar mai mult decât s-a reușit în ultimii patru ani. Cine dintre cei doi candidați acceptă un astfel de discurs abominabil?

Transformări profunde vor avea loc - au deja loc - pe piața muncii. România este încă o țară cu foarte puțini roboți, dar aceștia vor veni peste noi mai repede decât credem. Și nu mă refer doar la roboții din industria auto, ci și la roboții software care au capacitatea de a înlocui cu succes zeci sau sute de mii de birocrați, transformând complet statul dintr-unul lent și ineficient, într-unul cu adevărat modern. Reforma administrativă este vitală pentru ca România să continue să existe, dar reforma tehnologică este esențială dacă vrem nu doar să nu rămânem în urma restului lumii, ci și să mai putem păstra o masă critică de populație tânără și calificată aici, în țară. Cine dintre cei doi are capacitatea sau măcar voința de a porni o astfel de reformă, care să flexibilizeze aparatul bugetar și administrativ? Cine dintre cei doi va gira guverne care, dimpotrivă, vor păstra și chiar vor umfla același aparat?

Strâns legată de piața muncii este chestiunea emigrației, cea care a depopulat regiuni întregi. Nu se pune problema să o compensăm prin mai mulți copii, și poate că nici n-ar fi de dorit să aducem aici trei milioane de imigranți din est, oricât ar fi acesta de apropiat sau de îndepărtat. Dar fără o strategie coerentă de imigrație care să atragă persoane tinere cu calificări înalte și care, de ce nu, să atragă înapoi în țară măcar o parte a celor care au plecat să-și caute o viață suportabilă în vest, România nu va putea prospera. Cu tot cu recesiunea care ne așteaptă, România se va confrunta cu o criză acută de forță de muncă după 2022 încolo. Cine poate măcar gira guverne care să găsească soluții moderne la această problemă a evaporării populației României?

În plus, reașezarea strategică a alianțelor militare cere un anumit rafinament la cel mai înalt nivel, o capacitate de înțelegere a efectelor pe termen lung în contextul în care investițiile în tehnică militară de ultimă generație pot compensa doar parțial micimea țării noastre raportată la potențialii săi dușmani. România a mai avut alianțe solide care s-au dovedit a fi doar praf în vânt atunci când au fost puse la test, dar poziția ei în alianțele din care face parte este cu atât mai sigură cu cât dovedește că este realmente un furnizor de putere, de securitate, de stabilitate, iar nu că este pregătită să facă oricând celebrul său pivot strămoșesc între cine îi poate face cel mai mic rău. Cine poate oferi garanția, măcar aparentă, a unei politici consecvente în această privință? Vrem să mergem în continuare cu Vestul sau suntem dispuși să acceptăm influența Rusiei și Chinei, cu tot ce presupune asta? Ce ar alege fiecare dintre cei doi candidați?

Scutul estic, fără noi? Ce-i lipsește României ca să conteze în discuțiile strategice europene

În Europa se discută planuri concrete de stăvilire a amenințării rusești asupra continentului. Discuții din care România lipsește, cel puțin la nivelurile cele mai înalte, pentru că între timp, politicienii noștri se înghesuie să se gudure pe lângă votanții loviți brusc de suveranism pacifist. Dar din care ar putea face parte.

Acasă de sărbători, pe drumurile din România: cioturi noi de autostradă cu sânge pe parapeți, gropi și șoferi care se cred la curse

Forțată de împrejurări, în vacanța de iarnă m-am urcat la volan și am condus, adunat, peste 1.500 de km în mai puțin de-o săptămână. Experiența de pe drum te face să te întrebi cum de numărul accidentelor auto nu este și mai mare.

Nu în ultimul rând, schimbările climatice își vor face simțită prezența din ce în ce mai tare și la noi în țară. Deocamdată am fost feriți de incendiile, respectiv inundațiile masive care au distrus sute de kilometri pătrați în restul Europei, dar nu vom fi norocoși la nesfârșit. Măsurile pe care le va lua România pentru independența sa energetică și pentru adaptarea la noua climă vor fi printre cele mai importante în noul deceniu. Cine dintre cei doi poate corecta derapajele guvernului atunci când acesta decide să agațe România, pentru următorii 50 de ani, de politica unui bloc sau a altuia?

În acest context, cine dintre cei doi credeți că are statura morală să asigure un echilibru? Cine dintre cei doi credeți că poate fi băgat măcar în seamă de cancelariile importante ale lumii? Cine dintre cei doi credeți că poate porni măcar conversațiile necesare la nivel de guvern și de societate pe aceste teme (și pe multe altele) vitale pentru România? Sau, dimpotrivă, cine dintre cei doi credeți că poate fi manevrat din pușcării, ignorat de restul lumii, incapabil să poarte o conversație de orice nivel și, mai ales, că poate gira continuarea jafului organizat al acestei țări?

Klaus? Viorica? Niciunul? Amândoi?

Răspunsul este important. Dacă ne pasă de viitorul acestei țări și avem de gând să rămânem în ea, e cazul să-l dăm. Unul, altul, niciunul, oricare. Dar, ca întotdeauna, să ne asumăm și consecințele, oricare ar fi alegerea noastră. Pentru că vom trăi cu ele până în 2025. Și după aceea.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€