Revoluția din 1989 - București. Foto Zafer Galibov / Arhiva Muzeului Municipiului București

30 de ani de Revoluție

Acum fix 30 de ani, la Timișoara se auzeau pentru prima dată strigăte anticomuniste în public, pe stradă. Oamenii strânși deja de pe 15 decembrie pentru a împiedica evacuarea pastorului László Tőkés încep să fie tot mai mulți și mai vehemenți împotriva sistemului.

Până seara, pe străzile Timișoarei urmau să se strângă circa 10.000 de români. Câteva mii de manifestanți pentru libertate, strigând împotriva unui regim criminal care-i ținuse ca pe niște sclavi în lanțuri, și câteva sute de milițieni, securiști și militari pregătiți să îi ucidă.

După o seară în care doar i-au bătut și apoi arestat pe manifestanți, a doua zi românii din trupele de represiune au deschis focul și au ucis, până pe 21 decembrie, 73 de români, rănind alți 300. Până la finalul revoltei populare care a cuprins apoi întreaga țară urmau să moară alți 20 de timișoreni și alți 77 urmau să fie răniți, în timp ce în întreaga țară numărul total oficial a ajuns la 1104 morți și 3321 de răniți. Până la ora fugii celor doi Ceaușești muriseră „doar” 126 de oameni, alți 1107 fiind răniți. Restul au fost împușcați pentru a pregăti, cinic, preluarea puterii.

Mulți dintre românii care au ucis alți români au scăpat nepedepsiți, în timp ce mulți dintre cei care și-au dat viața atunci au fost uitați. O bună parte dintre răniții care au supraviețuit au ales să plece dintr-o țară care-și trimisese armata să-i masacreze și care a înlocuit dictatura comunistă cu o pseudodemocrație dominată de indivizi care au sânge pe mâini.

Azi suntem mai preocupați de dedesubturile loviturii de stat care s-a folosit de revolta populară ca să propulseze la conducerea statului eșalonul doi comunist, decât de tăria de caracter a celor care au îndrăznit să înfrunte, realmente cu piepturile goale, armele fraților lor români. Și e păcat, pentru că am avea ceva de învățat din energia acelor zile. Ceva mult mai important decât dezamăgirea și cinismul provocate de criminalii aflați încă în libertate.

Da, e adevărat că la București monumentele dedicate sutelor de morți sunt ignorate sau aflate în stare avansată de degradare, refăcute doar la sărbători pe stil ceaușist. E adevărat și că mii de profitori și-au luat certificate de revoluționar și s-au cocoțat pe cadavrele eroilor de atunci în funcții grase, de unde continuă să asmută românii unii împotriva altora.

Dar acum 30 de ani românii au demonstrat, cu milioanele, că vor să fie liberi. Da, aveau să treacă trei decenii - și nu doar două, cum spunea fostul nomenclaturist comunist Brucan - până când să știm ce să facem cu libertatea asta. Și poate că încă mai învățăm. Da, am folosit aceeași libertate drept paravan pentru o mulțime de mizerii, până acolo încât „democrația” a devenit lipsită de conținut pentru 50% dintre cetățenii români aflați în țară, care nu se mai obosesc să-și folosească dreptul la vot, drept pentru care au murit acei oameni uitați azi. Dar azi suntem liberi, iar asta li se datorează celor care au ieșit atunci pe străzi.

A reușit, totuși, România să se revoluționeze în aceste trei decenii? A reușit să-și împlinească uriașul potențial? Vom dezbate în săptămânile care urmează, cu cifrele în față, ce a însemnat, de fapt Revoluția Română pentru viețile românilor, pentru economia țării, dar și pentru noua generație care azi este considerată parțial analfabetă funcțional dar care va avea cea mai grea sarcină: să preia greul guvernării peste 15 ani, când decrețeii care au făcut Revoluția vor începe să iasă la pensie.

Dar dacă ne uităm doar puțin, în jurul nostru, înțelegem cât de departe suntem de visul celor care au murit sau au fost dispuși să moară în decembrie 1989. Peste 3,2 milioane de români au emigrat între timp, probabil cea mai mare pierdere procentuală de populație a unei țări europene pe timp de pace. Au făcut-o pentru că România în care s-au născut nu a corespuns așteptărilor lor. Pentru că nu și-au putut imagina un viitor în ea, unul în care să nu fie doar liberi, ci și prosperi.

Ce ne așteaptă în următorii douăzeci de ani? Vom mai pierde circa 2-3 milioane de locuitori din cauze demografice și de emigrare, vom rămâne atât de puțini în România încât să fim nevoiți să importăm sute de mii de ucrainieni, georgieni sau chiar din țări mai îndepărtate? Vor dori aceștia să vină aici? Vor dori măcar o parte dintre românii plecați afară să se întoarcă în România? Va mai visa cineva la țara asta ca la o destinație în care merită să trăiești și să-ți crești copiii? Avem vreo strategie, măcar?

De fapt, diferența majoră între românii ieșiți pe străzi în decembrie 1989 și cei aflați încă în țară în decembrie 2019 este dată de capacitatea de a-și imagina un viitor mai bun. Nu aveam nimic de pierdut în 1989, în afara unei vieți de sclavi într-un regim criminal care ne dicta ce să citim, ce să vedem și ce să rostim. Dar visul, visul nu ni-l putea lua nimeni.

Și visam la „o țară ca afară”, una în care fiecare dintre noi să aibă măcar libertatea de a-și atinge potențialul. Euforia din decembrie 1989 se baza pe această imaginație colectivă - și trecătoare, din păcate - că totul va fi bine, că România se va moderniza rapid, că vom pune merituoșii sus și ciocoii jos, că vom avea valori comune în care să credem și pe baza cărora să construim ceva care să dureze pentru noi și copiii noștri.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României. Vrei să ne ajuți?

Susține PressOne

30 de ani mai târziu, 72% dintre români credeau, în această primăvară, că țara merge într-o direcție greșită. Vom vedea în primăvara anului viitor dacă lucrurile s-au mai schimbat între timp, însă visurile celor din 1989 s-au făcut între timp scrum, iar noi, cei de azi, nu mai îndrăznim să visăm prea tare o altfel de Românie. Cinismul e la ordinea zilei, iar dezamăgirea e sport național. Și asta ne ține pe loc.

Fără imaginație, fără o poveste comună, o populație născută și crescută într-o zonă geografică nu devine un popor, o nație, o țară. Fără un vis comun, fără un mit, fără o viziune care să fie acceptată de majoritate, populația respectivă devine fragmentată și poate cădea pradă foarte ușor diferiților dușmani care știu cum să-și aștearnă viitorul. Timp de 30 de ani, valorile comune n-au fost resetate, n-au fost reașezate la normalul dorit.

România de azi are mult mai multe lucruri bune decât România lui 1989, ba chiar și decât România oricărui an din comunismul românesc. Dar nu e de ajuns - nu mai este de ajuns. Faptul că o bună parte din populație trăiește deja la standarde materiale occidentale și că o altă parte năzuiește spre ele nu este suficient pentru a ne ține împreună. Mallul nu ține loc de imaginar colectiv, iar individualismul feroce care ne definește actualmente riscă să ne distrugă. Nici poveștile răsuflate, cu miros rânced naționalist, nu mai sunt potrivite acestui secol - și nici nu ar trebui să ne dorim să ne întoarcem spre ele.

Dar ce poveste, ce vis să aibă România următoarelor decenii? Unde vrem să ajungem în 2030? Dar în 2040? Sau 2050? Cine gândește acest vis, cine ar trebui să-l aibă? Politicienii? Chiar n-am învățat nimic în treizeci de ani în care societatea civilă a reușit, de repetate ori, să miște lucrurile înainte în pofida piedicilor puse de politicieni, iar nu datorită acțiunii acestora?

Obsesia noastră cu privire la revoluționarea țării de sus în jos ar trebui să înceteze. Politicienii nu sunt experți și nici nu ar trebui să fie experți - ei ar trebui doar să asculte, să preia de la societatea civilă visurile, dorințele și chiar soluțiile împlinirii acestora, și să le dea o formă: o strategie, un plan tactic, o legislație. Și să le execute. Ăsta e jobul lor.

Nu carisma lor ar trebui să ne preocupe, ci capacitatea de a asculta, organiza și executa. Miile de specialiști de pe vremea lui Emil Constantinescu chiar există azi, dar nu sunt ascultați, nu sunt băgați în seamă. Avem oameni care câștigă premii în competiții globale, avem oameni în poziții înalte în instituții internaționale și companii uriașe, avem antreprenori, avem specialiști - trebuie doar să îi folosim. Și să-i presăm pe politicieni să-i asculte și să-i folosească. Ăsta e jobul nostru.

Ne vom pierde suflul chiar pe ultima sută de metri, în următoarele luni de campanie electorală, în care politicienii noului val ne vor dezamăgi cu siguranță prin micimea și îngustimea viziunilor personale sau, mai degrabă, vom veni noi cu orizonturile largi de care au nevoie aceștia? Vom avea oare curajul să-i presăm în continuare să facă ceea ce trebuie, fără să ne întoarcem a lehamite la ale noastre? Și atunci cum am putea să-i mai acuzăm pe ei? Democrația nu este o stradă cu sens unic, măcar atât să fi învățat în acești 30 de ani.

Sindromul mesianic nu e doar apanajul indivizilor care cred că rezolvă de la sine putere totul, nu, e o boală mai răspândită care pleacă mai întâi de jos în sus, de la oamenii care nu fac nimic azi, acum, pentru că speră că va veni Cineva care să rezolve, odată pentru totdeauna, toate lucrurile. Cei care nu curăță în jurul casei pentru că va veni primăria să facă curat. Cei care încalcă legea pentru că și alții o fac. Cei care nu se implică pentru că nu vor să fie luați de fraieri. Cei care tac, deși ar trebui să ia atitudine.

Cât timp vom mai suferi de acest sindrom, nu vom reuși să atingem adevăratul potențial al acestei țări.

Poate că nu am ieșit cu toții în stradă în decembrie 1989. Poate că nu ne-a murit nimeni, poate că nu am avut răniți printre cei dragi. Poate că am ieșit sporadic pe stradă împotriva unuia sau altuia, și poate că am obosit să tot fim dezamăgiți.

Dar, măcar din respect pentru energia de acum 30 de ani, ar trebui să ne gândim că 2020 va fi anul în care România are șansa uriașă de a porni în sfârșit, susținut, pe drumul ăla visat acum 30 de ani. Și cu viteză. Și că depinde doar de noi și de implicarea noastră persistentă dacă vom reuși sau vom rata. Iar eu sper că vom reuși. Mai mult, chiar cred asta, pentru prima dată după multă vreme.

Imaginează-ți România pe care o dorești și fă tot ce depinde de tine ca să o realizezi. Asta înseamnă adevărata revoluție. Spor la treabă.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...