21 decembrie

Codruţa Simina

Redactor

Am început să mă gândesc serios la cine sunt eu de fapt citind un roman al Florinei Ilis - Cartea numerilor, o istorie a două familii înrudite, care traversează zeci de ani și are drept punct de plecare ultimele zvâcniri de rezistență în fața colectivizării forțate. 

Revelația pe care am avut-o citind romanul Florinei Ilis a fost aceea a unei terraformări sociale - mi se pare că acest cuvânt care vine din literatura SciFi descrie cel mai bine ceea ce am înțeles despre regimul instalat aici după al Doilea Război Mondial. 

Nu mai rețin mare lucru din carte - dar mi-a rămas foarte vie în cap imaginea unui sat românesc în care comunismul vine și distruge sistematic orice țesut social cald, se insinuează în toate relațiile, intră în casele oamenilor și doarme lângă ei în pat. Ba chiar mai departe, înăuntrul viselor lor.  

Am avut revelația Răului. A violenței intenționate, suportate repetat de un trup firav, căruia i s-au frânt armăturile fine ale musculaturii și i-au fost rupte oasele. Iar apoi, umilit și bătucit în acest fel, a fost obligat să crească și să se miște ca o păpușică mânuită cu sfori, mimând armonia și sănătatea. 

Acel trup este România. 

***

Nu știu cum vă gândiți voi la oameni. Mie îmi place să-mi închipui, de pildă, că dorințele și visele lor despre viitor plutesc agățate de fire subțiri de păr, ca balonașele aurii, și îi înconjoară. Că sunt alcătuiți din cuvintele auzite în momente în care nimeni nu era atent și fragmente aleatorii de bunătate și singurătate. Din scări spiralate care sunt istoriile familiilor lor și bucățele de coșmaruri care li s-au întipărit în minte. Din memorie. 

În ultimii ani, am început să cred că memoria e una din superputerile pe care le avem. Memoria e pentru oameni ca centura aia cu gadget-uri pentru Batman. Ca abilitățile de păianjen ale lui Spiderman. Pentru că memoria ne ajută să ne situăm, să avem un început, o poveste personală. În cele din urmă, un sens. 

Și memoria e foarte generoasă cu noi. Ne lasă să ne alegem poveștile pe care le spunem despre noi. Și într-un fel, (și) asta suntem, de fapt. Nu neapărat hainele sau diplomele sau nevoile de validare pe care le avem. Suntem - și poate într-o măsură covârșitoare - poveștile pe care ni le spunem despre noi. 

Memoria pe care alegem să o salvăm. Să o fixăm. Momentele de la care alegem să ne revendicăm ca membri ai speciei umane. 

***

Cine-i formează pe formatori? Ministerul Sănătății lasă pregătirea practicienilor de medicină alternativă pe seama unor medici care practică „regresia în vieți anterioare”

Ministerul Sănătății pregătește o nouă lege pentru reglementarea medicinei alternative. La elaborarea ei a contribuit și o specialistă din sistemul public care practică „regresia în vieți anterioare”.

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

De fiecare dată când urmăresc filmulețe sau documentare despre Revoluție, la vederea oamenilor, așa cum arătau atunci, mi se strânge ceva pe dinlăuntru. Oamenii aceia trași la față, slabi, pe care hainele maronii sau gri stau prea bufante. Căciulile lor de iepure sau astrahan. 

Oare așa arătau mama și tata în 1989? Oare mama și tata au fost și ei aceste ființe subnutrite, cu gesturi aproape îndobitocite de frica, frigul și foamea constante? Ce era în capul lor atunci? Ce visau ei? Ce știau ei? În ce fel sunt eu fiica lor?

Uneori mi-e rușine pentru ei, pentru felul în care arată. Pentru țara care își face oamenii să arate așa. Apoi mi-e rușine pentru mine că simt asta. 

Dar am stat să mă gândesc în profunzime la acel ceva care mi se strânge pe dinăuntru. Pot să spun acum că e o reacție de furie profundă, rușine, milă și uimire. În ultimii ani, de tot mai multă milă și uimire. Și un fel de înțelegere iubitoare pentru toate furturile și dezamăgirile pe care le-au suportat ulterior. 

M-am uitat aproape întâmplător, săptămânile trecute, la documentarul Recorder - cel despre 30 de ani de democrație. Am realizat că în perioada aceea despre care Sorin Ovidiu Vântu povestește mândru și oarecum amuzat că făcea dragoste cu soția lui de atunci pe pachetele cu 100 de milioane de dolari e aceeași perioadă în care țin minte frigiderul familiei noastre, alb, costeliv, cu o cutie de margarină, un borcan de untură și doi dovlecei înăuntru. 

Mama și tata erau cadre didactice. Cadre :)

***

Mai există episodul acela în care, în 1990, minerii din Valea Jiului chemați la București de Ion Iliescu înconjoară sediul de atunci al PNȚCD și scandează, printre altele,  „N-ai mâncat salam cu soia!”. Mesajul i se adresează direct lui Corneliu Coposu, președintele de atunci al fostului partid istoric. Un om care trecuse, din 1947 până în 1954, prin penitenciarele represiunii comuniste: Văcăreşti, Jilava, Pitești, Craiova, Capu Midia, Bragadiru, Popeşti-Leordeni, Rahova, Gherla, Aiud. Și care, la ieșirea din pușcăriile comuniste, avusese nevoie să reînvețe să vorbească, după ce fusese izolat 5 ani într-o celulă. 

Trăise schingiuirea României pe viu, pe propriul său trup, pe mintea sa. Ion Iliescu urma să fie primul președinte ales liber al României. 

Și te face să te întrebi uimit: ce reține memoria noastră, de fapt? Și cum poate fi ea deturnată? Și cine poate influența poveștile pe care ni le spunem despre noi?

***

Mă gândesc uneori la mama și tatăl meu - o educatoare și un profesor de biologie cu trei operații pe cord deschis, care nu putea profesa, într-un orășel mic din Apuseni - în acei ani în care frigiderul nostru era imaginea albă a dezolării. 

A fost perioada cascadei de furturi legendare: Bancorex, Caritas, banca Dacia Felix, FNI. Unul din lucrurile pe care nu le pot înțelege e cum au mușcat-o în mod repetat - aproape aceeași schemă de furt. Același mecanism. Cum de nu li s-a aprins niciun beculeț? Cum de nu au ținut minte? Ce era stricat în memoria lor? Cine influența memoria lor? Cine avea grijă de memoria lor?

Acum câțiva ani, am participat în calitate de jurnalist la un mare simpozion al istoricilor, desfășurat la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj. Am asistat la prezentări nesfârșite despre ghicitorile vechi din Maramureș și sensul lor. Plante de leac din folclor. Motivele pentru care putem spune că avem o continuitate de 2000 de ani în Transilvania. Și atât. 

Și asta te face să te întrebi uimit: cum de am avut programe naționale de creat mape și pixuri sau de risipit bani publici în asfalt, dar niciodată unul de recuperare a memoriei recente? A materiei delicate care ne dezvăluie câte ceva din cine suntem. A istoriei noastre și a familiilor noastre. 

***

Într-un interviu pentru HotNews de săptămâna trecută, George Simion, liderul AUR, le replică exasperat celor două jurnaliste care îl intervievează: „Trebuie să înțelegeți poporul ăsta, nu să îl diabolizați!”. 

E bucățica teribilă de adevăr pe care se construiește tot eșafodajul acestui partid numit pe bună dreptate extremist. Peste ea se așază și se împletesc, la nimereală, narațiuni fictive: unele cu rădăcini sănătoase în propaganda pro-Kremlin, altele care coboară direct din legendele ortodoxismului care poate să pară uneori înapoiat. Anacronic. Dar care s-a prezervat ca o poveste a rezistenței, mai degrabă decât una a eșecului, atunci când România era frântă și abuzată.

Nu știu. E posibilă și ipoteza că sensul acestor narațiuni e mai pregnant în educația noastră decât discursul științific sau reperele exacte istoric ale memoriei noastre recente. Pentru dilema asta, e suficient să vedem unde trimitem banii din buget. În 2021, suma pe care am alocat-o Educației e cea mai mică din ultimii trei ani. 2,28 la sută din PIB. La începutul carierei mele de jurnalist, acum vreo 16-17 ani, îl intervievam pe Mircea Miclea, atunci ministru al Educației, pregătit să demisioneze că nu i se alocaseră 6% din PIB pentru Educație. Suntem tot acolo, care e aici.

Înclin să cred că Educația din România nu a știut niciodată cum e să ai 6% din PIB.

Și asta te face să te întrebi uimit: cum am putut aloca zeci de ani la rând procente imense pentru transporturi și alte cele, dar niciodată pentru Educație?

***

Am început să mă gândesc tot mai mult la educație de când am un copil care merge la o școală publică. Am început să mă gândesc că educația înseamnă, peste milioanele de detalii memorabile și exerciții nesfârșite, seturi de valori, cunoștințe și experiențe comune care ne ajută să ne spunem o poveste mai mare. Despre noi toți. Educația e memoria noastră comună.

Cuvântul pe care îl asociem cel mai des cu Revoluția din 1989 e „libertate”.  La modul frust, adică definiția din DEX, asta înseamnă posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință. Nesupus. Independent.

Peste definiția asta teoretică ar trebui să se așeze educația. Nuanțele. Responsabilitățile care vin cu ea. Grija pentru ceilalți. Cunoașterea acumulată. Acordul fin cu realitatea. Memoria.

Și memoria e una din superputerile pe care le avem. Ne lasă să ne alegem poveștile pe care le spunem despre noi.

***

De câțiva ani - nu foarte mulți - am descoperit că îmi dă liniște interioară și ritm să merg să aprind lumânări la monumentul Stâlpilor împușcați din Cluj, pe 21 decembrie. E locul în care, la Revoluție, în 1989, au murit 13 oameni.  

Nu știu să spun de ce au murit. Și asta e o libertate pe care am descoperit-o recent - aceea de a spune „nu știu”, atunci când nu știu. De cele mai multe ori, nu știm.

Azi dimineață, când am ajuns, am nimerit peste câțiva muncitori de la compania care asigură curățenia spațiului public în Cluj. Au măturat frumos, au pus niște rame de metal pentru coroanele de flori care urmau să fie depuse de oficialități și au montat drapelurile: unul pentru România, unul pentru Uniunea Europeană. Apoi mi-au cerut un foc de la bricheta cu care aprindeam lumânările. 

Și-n prima fază m-am simțit revoltată și furioasă - doar azi facem curățenie aici?! Ce facem, ne aprindem țigara de la lumina care aprinde lumânările?! Apoi mi-a fost rușine. M-am gândit la noi și la înțelegere, la sensuri și la poveștile pe care ni le spunem despre noi. M-am pus pe băncuța de lângă și mi-am aprins și eu o țigară. Unul din muncitori m-a întrebat prietenește dacă nu mi-e frig. 

Nu mi-a fost frig. 

O parte din știrile pe care le-am citit mai târziu au fost despre protestul AUR din fața Parlamentului României, împotriva Certificatului verde. Sau, cum a fost prezentat pe toate canalele de propagandă ale AUR, protestul „pentru libertate”. Din 21 decembrie, 2021. Nu știu dacă motivul AUR e bun sau rău, dar știu că e oribil să confiști programat o bucățică de memorie.

Și-am făcut această fotografie care mi se pare acum mai bună decât toate cuvintele de mai sus.  

21 decembrie, 2021, la Cluj

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€