ZEROZEROZERO

În contextul vacanţei prelungite de Crăciun, printre sarmale, tobă şi angoasa meselor în familie, am revăzut serialul ZeroZeroZero (disponibil la noi pe HBO GO).

Dacă aş privi ca pe o familie serialele cu tematică mafia pe care le-am văzut în ultimul timp, Gomorra ar fi copilul premiant, cel care va merge la facultate şi va rămâne în istorie, Romanzo Criminale ar fi fratele pletos şi nostalgic care totuşi dă lovitura în viaţă cu un album înregistrat într-un subsol, iar ZeroZeroZero este fratele mai mic întâmplat la bătrânețe, mai plăpând, mai bolnăvicios, dar bun la suflet, care se sacrifică şi are grijă de părinţi până la final.

În regia lui Stefano Sollima, Leonardo Fasoli şi Mauricio Katzse, ZeroZeroZero (2019) se sacrifică şi îţi ostoieşte setea de a vedea ceva cu droguri, mafie, personaje cool şi mai ales acel amestec de violenţă şi adrenalina care te face să spui: „Ah, da, aşa aş fi făcut şi eu!”

ZeroZeroZero este o adaptare după ultima carte semnată Roberto Saviano şi are în spate un buget mare şi câteva nume puternice şi cunoscute: Sky Atlantic, Canal +, Amazon Prime. Pe scurt, a pornit în viaţa cu toate şansele, un scenariu bun, line-up mişto şi o familie extinsă şi pricepută la producții de calitate (vezi Gomorra, Suburra).

De altfel, prima dată m-a atras cantitatea impresionantă de cearcăne din familia Lynwood: Andrea Riseborough şi Dane DeHaan, într-o poveste de-a frate şi soră, uniţi prin capacitatea de a fi foarte palizi şi vii în acelaşi timp, dar şi printr-o suferinţă transmisibilă şi veche.

Despre ce este vorba în ZeroZeroZero?

Un transport de ardei jalapenos din México până în Calabria.

Un transport de ardei jalapenos, adică foarte multă cocaină ascunsă în cutiile de tablă, în schimbul unor zeci de milioane de euro.

Familia Lynwood este intermediarul între cele doua lumi, linia dintre cerere și ofertă, coloana care ţine economia mondială pe linia de plutire. Practic, ei asigură transportul pe mare al ardeilor umpluţi cu cocaină, în baza unei relaţii vechi şi prolifice cu mafia italiană şi deja boşorogitul Don Minu (Adriano Chiaramida).

Totul merge cât de cât rezonabil, până când Edward Lynwood (Gabriel Byrne) iese din peisaj şi lasă greaua moştenire celor doi copii, Emma şi Chris. Se mai adaugă şi o trădare a unui nepot prea ambiţios față de un bunic uns cu toate alifiile, plus o preluare sângeroasă de putere pe malul mexican, și reţeta pentru o duminică reuşită e gata.

Ce se întâmplă în ZeroZeroZero?

Serialul merge în paralel pe trei fire narative cu câteva paranteze de timp, pentru a întări diverse scene şi augmenta adrenalina. Relația principală în focus este cea a fraţilor Lynwood, Chris este fratele mai mic şi care suferă de o boală ereditară incurabilă (Huntington) iar Emma este cea care preia afacerea complicată a familiei, în nişte ţinute foarte frumoase.

Concomitent, în Mexic, El Vampiro (Harold Torres), fost soldat în divizia mexicană antidrog, își construieşte un fel de gaşcă militarizată care începe sa terorizeze pe toată lumea, scopul final fiind preluarea puterii din mâna cartelului condus de frații Leyra. De partea Italiană, un nepot vrea să ucidă un bunic şi încearcă cu disperare să saboteze transportul de ardei jalapenos.

Povestea este interesantă, diversă, te poate ţine în faţa ecranului ore bune, de aceea recomand să aveți gata un platou substanţial cu gustări înainte de a vă apuca de vizionare.

Ce mi-a plăcut în Zerozerozero?

În primul rând, dinamica dintre Emma şi Chris. Profunzimea conexiunii lor pe tot parcursul serialului, modul în care devine tot mai intimă, mai extenuantă, în gingăşie. Neavând fraţi, nu ştiu dacă trebuie să simţi ceva mai mult decât faţă de cel mai bun prieten, dar modul în care s-au conectat cele două personaje mi s-a părut emoţionant, autentic.

Două scene mi-au rămas în minte. În prima, îşi pasează un joint gras peste trupul neînsufleţit al tatălui, şi povestesc diverse intimități şi tristeţi din copilărie. Mi-a rămas în minte senzaţia de profundă singurătate a fiecăruia, uniţi pe moment doar de fumul inefabil al unei legături de sânge.

A doua e chiar în finalul seriei, când Emma e în prim plan, îmbrăcată într-un costum bărbătesc superb şi cu un zâmbet complicat pe faţa. Am revăzut de mai multe ori ultima scenă, mi se pare foarte puternică şi în mesaj. Pe acolo se întrevede și o tușă feministă, dar care e punctată frumos, rece, ţinută în frâu de jocul şi costumul impecabil al Andreei Riseborough.

Într-o notă mai superficială, mi-a plăcut foarte mult stilul vestimentar al Emmei şi părul, o combinaţie interesantă de austeritate cu hipstereală. Plus ochii ei mari, palizi şi neruşinat de albaştri.

Ce nu mi-a plăcut în Zerozerozero?

Acţiunea se desfăşoară în prea multe planuri, complicăciuni, personaje. Unele scene mi s-au părut neverosimile, călătoria prin deşert, jihadiştii, poveştile oamenilor. Senzaţia cu care am rămas a fost că au fost bifate prea multe teme şi locaţii. O prăjitură care subcombă de la prea multe straturi de cremă, din trei tipuri de făină, cu şase tipuri de blat, făcut din ouă de la zece găini de culori diferite.

De ce să vezi Zerozerozero?

Pentru Emma şi Chris. Jocul actorilor mi s-a părut foarte bun, au reuşit să creeze un microunivers în care am intrat cu zâmbetul pe buze dar şi cu inima strânsă, cumva. Filmul are în compoziţie un fel de nostalgie pentru viaţă, un abur de tristeţe alimentat în special de cele două personaje. Modul în care ne este prezentată relaţia lor, cu naturaleţe, fără grabă artificială. Din punctul meu de vedere, ZeroZeroZero a reuşit să-mi arate în nebunia şi violenţa din spate o bucată de realitate bună, de iubire şi candoare între doi oameni, fără glitter sau emfază inutilă.

Când şi cu cine să văd Zerozerozero?

Merge bine în vacanţe sau duminica, dacă începi dimineaţa. Poate fi văzut în companie, chiar şi a necuvântătoarelor. Musai să aveţi alături un platou cu de toate şi poate ceva alcool pe final.

Ce am învăţat din Zerozerozero?

Că e mişto să te fixezi pe un personaj şi să-ţi spui, uite, aşa as vrea şi eu să fac sau să fiu. Nu cred că e lipsă de originalitate ci dorinţă de supravieţuire. Mi se pare necesar să te inspiri din puterea altora. Iar prin Emma Lynwood înveți că un costum sleek e un must-have în garderobă, că ostentaţia nu înseamnă putere şi că totul e suportabil dacă ştii cine eşti.