Westworld – în aşteptarea sezonului 2

În urma primului sezon Westworld, difuzat pe HBO, rămân destule dileme de ordin logic, cognitiv şi mai puţine legate de intrigă. Serialul produs de Jonathan Nolan şi Lisa Joy caută să atingă câteva dintre marile dezbateri ale istoriei.

De unde venim, cu ce scop, de ce acţionăm într-un anume fel, cât de greu ar fi să ne debarasăm de propriul destin, cum am putea-o face?

Cu Evan Rachel Wood, Anthony Hopkins, Sidse Babett Knudsen, Simon Quarterman, Ed Harris, Jimmi Simpson, Ben Barnes şi Jeffrey Wright în rolurile definitorii, povestea este construită pe scheletul filmului omonim scris și regizat în 1973 de către Michael Crichton – autor multi-premiat, creatorul unor ficţiuni consacrate ale genului SF: Jurassic Park, The Andromeda Strain, The Terminal Man. 

Față de filmul din 1973, serialul Westworld pare mult mai centrat pe schimbul de idei. Acţiunea există, e deseori spectaculoasă, dar dă impresia că funcţionează ca pretext pentru ceva mult mai important.

Jonathan Nolan pare să fie atras mai degrabă de parcursul mental al personajelor lui – modificat mereu de evenimentele produse de oameni şi de roboţi –, respectiv de cadrul științific, dar şi metaforic, spiritual, filosofic, care serveşte drept catalizator al naşterii acestui univers fictiv, înrădăcinat însă în mecanismele realităţii. Şi aici există ierarhii, scopuri şi mijloace.

Într-un vest sălbatic artificial, constituit înăuntrul unui parc privat populat cu androizi manufacturaţi din ţesut, oase, sânge şi organe, oamenii pot trăi senzaţia acelui good old wild wild west, presărat cu peisaje aride, uliţe prăfuite, bodegi din lemn, răufăcători, șerifi, prostituate, neînţelegeri și multă violență.

E un loc unde bogătașii – distracţia, acest reenactment detaliat, costă – pot veni pentru a-și refula angoasele şi frustrările. Ei sunt liberi să omoare și să violeze după bunul-plac, pot bea, împușca și înjura în neștire, pot călători fără orizont, singuri sau în haită, îşi pot transfera, deci, către instinctul primar, potenţa financiară.

Ed Harris (în dreapta) și Clifton Collins Jr.

Cu toate că este lipsit de reguli morale, parcul suferă în continuare de un aer artificial. Roboţii nu îi pot răni pe clienţi, pentru că nu gândesc pentru sine şi nu au capacitatea de a ieşi din cadrul programării impuse de tehnicieni.

Unii vizitatori ar vrea mai mult. Caută experienţa completă. Cu cât se afundă mai adânc în această lume, cu atât le e mai greu să răzbată. Dar ei rămân în continuare, orice ar face, nemuritori, privilegiaţii unui film trăit din poziţia de spectactor.

Nesatisfăcut de o asemenea experienţă, pe care o consideră incompletă (lipseşte chiar ultima cărămidă în desăvârşirea veritabilului), un enigmatic om în negru (Ed Harris) caută să dezlege misterul a ceea ce se numeşte the maze (labirintul). Unii ar spune că e doar un mit, unii susţin că l-au văzut, acest labirint iniţiatic pare singurul lucru care îl mai poate obseda pe omul fără nume.

Ce dezastru (mai) alegem la președinția României?

Unul dintre planurile principale ale oricărui partid care vrea să reformeze cu adevărat România e să pornească de la reformarea propriilor structuri, astfel încât să atragă exact acești tineri, dar și să-i ajute să fie cu adevărat pregătiți pentru guvernare. Este vital, de altfel.

Cum se văd din satelit cartierele-dormitor care au răsărit lângă cele mai scumpe orașe din România, Cluj și Brașov

Brașov și Cluj-Napoca sunt astăzi cele mai scumpe orașe din România pentru cei care visează să-și cumpere o casă sau un apartament. Drept urmare, locuitorii celor două orașe au preferat în ultimii 15-20 ani să se orienteze către locuințe mai ieftine construite în localități limitrofe. Haosul imobiliar generat de migrația lor a dat naștere unor struțo-cămile urbanistice care sunt vizibile din satelit.

Aşa cum este construit, Westworld face parte din demersurile SF care caută analogii complexe cu realitatea. Astfel de proiecte îşi propun să ofere o viziune posibilă – explicată cu date riguros plasate în cadrul naraţiunii – față de cum ar putea arăta viitorul.

Astfel, una din mizele serialului se leagă de felul – deocamdată ipotetic – în care inteligența artificială încearcă să își depăşească programarea și să devină realmente autonomă, conștientă de sine.

În acest prim sezon, androizii – singurele victime posibile într-o lume controlată de om – fac parte dintr-o poveste prestabilită, pe care nu o pot ocoli nicicum. Ei trăiesc în buclă o singură zi, fără să ştie că o fac.

Thandie Newton și Angela Sarafyan.

Preocuparea pentru Westworld a producătorilor şi a spectatorilor demonstrează faptul că problema inteligenţei artificiale câştigă tot mai mult teren. Aceasta a intrat în sfera marilor dezbateri ale umanităţii.

Dacă ar fi să simplificăm foarte mult discuţia publică privind subiectul, pesimiștii subliniază că atingerea acestui ţel ne-ar putea distruge ca specie: odată conştienţi de propria existenţă şi dezbăraţi de limitările care îi ţin în frâu, roboţii ne-ar depăşi aproape instantaneu şi nu putem anticipa cum vor reacţiona.

Optimiștii argumentează că această descoperire ar fi echivalentă cu desăvârșirea speciei umane. Creatul ar deveni la rândul lui creatorul unor super-creiere, iar astfel o teorie extinsă a evoluţionismului speciei noastre ar fi completată.

Nimeni nu poate spune în mod concret cât de aproape suntem sau cum vom reuşi să creăm inteligenţă artificială conştientă de sine.

Asta, pentru că încă nu ştim foarte clar cum funcţionează creierul. Sau, mai exact, nu ştim cum să replicăm funcţionarea acestuia. Cert este că avem calculatoare tot mai inteligente, ceea ce reprezintă un punct de pornire.

Ele conțin sisteme autodidacte, care au capacitatea de a învăţa din experiențele acumulate în urma contactelor repetate cu utilizatorii lor. Am văzut cum decurge o asemenea dezvoltare în filme precum Lucy, Her sau Transcendence.

Aceste programe au, totuși, limitări pe care încă nu ştim cum le-am putea depăşi: funcționează doar printr-un cod prestabilit, aşa că ele nu ştiu cum să execute indicaţii ieşite din sfera lor de activitate şi nu pot lua decizii de unele singure.

De pildă, cel mai valoros şahist poate pierde împotriva unui astfel de program, întrucât calculatorul devine mai bun cu fiecare partidă jucată, pe când omul are nişte limite. Dar programul campion la şah nu va şti nici măcar să execute o acţiune în alt domeniu – oricât de simplă –, fiindcă nu a fost setat pentru aşa ceva şi pentru că nu înţelege o altă comandă.

Astfel, inteligenţa artificială actuală, incipientă, poate fi îndrumată să exceleze într-un domeniu prestabilit, dar doar atât. Cel mai dificil pas către inteligenţa artificială veritabilă rezidă, putem observa, în veriga lipsă dintre o inteligență care are nevoie de controlul omului și una activă, conștientă de sine, care poate lua decizii pe cont propriu.

Westworld preia idei din această dezbatere şi încearcă să explice felul în care funcţionează acum aceste limitări. Într-un fel, ce face serialul este să ne pregătească pentru viitor, să ni-l prezinte în mod artistic, pe înţelesul tuturor, făcând apel şi la trecut.

Dorința lui Ford (Anthony Hopkins) – inventatorul parcului şi personajul principal al serialului – reprezintă de fapt ambiția creatorului absolut. El caută să îi deblocheze cumva pe acești roboți, în ideea ca ei să capete într-un final conştiinţă de sine.

Anthony Hopkins (în dreapta), James Mardsen și Evan Rachel Wood.

Pe unul din forumurile dedicate serialului, am remarcat o legătură verosimilă cu teoria aparatului mental propusă de Sigmund Freud.

În acest prim sezon, Ford se află mereu pe poziţii de luptă cu doi angajaţi. Este vorba despre directorul creativ Lee Sizemore (Simon Quarterman), căruia îi blochează deseori poveştile, şi Theresa Cullen (Sidse Babett Knudsen), care are datoria de a se asigura că totul merge conform scenariilor gândite pentru androizi de către echipa lui Sizemore şi, uneori, de către Ford şi de ajutorul acestuia, doctorul Bernard Lowe (Jeffrey Wright).

În această ierarhie, Sizemore reprezintă Sinele (ID), fiind cel care încearcă satisfacerea nevoilor primare ale vizitatorilor – prin poveştile lui axate în special pe instinct, dorinţă sexuală, furie etc.

Cullen se preocupă cu buna funcţionare a parcului, ceea ce poate fi transpus Eului (EGO). Ea este raţionala, cea care trebuie să îşi ţină clienţii mulţumiţi şi în siguranţă.

Portretul Supraeului (SUPER EGO) îi revine lui Ford. Obsedat de parcul pe care l-a creat în urmă cu zeci de ani, el caută să îl perfecţioneze mereu, îi multiplică faţetele, îl complică atât de mult încât e singurul care îl mai poate înţelege. De ce face aceste lucruri? Fiindcă simte că doar experimentul poate aduce progresul pe care încă îl caută.

Comportamentul lui Ford nu este neapărat moral. În favoarea ştiinţei şi a îmbunătăţirii permanente, el se comportă aproape amoral – adică el nu se mai simte vinovat pentru neregulile pe care le comite. Din acest punct de vedere, atitudinea care îl urmăreşte e mai degrabă tipică inteligenţei artificiale, aşa cum o explică unii teoreticieni: atunci când va apărea, aceasta va fi guvernată după câteva principii diferite faţă de cele umane.

Anthony Hopkins.

Androidul – la fel cum face şi calculatorul nostru de acasă – va căuta să rezolve o cerinţă în cel mai profitabil şi direct mod, fără să îi pese (noţiune pe care nu o pricepe) de eventualele încălcări ale legii morale care îl guvernează pe om. Într-o anumită măsură, şi animalul operează la fel.

Robotul nu va putea simţi, nu va putea face distincţia între bine şi rău, pentru că acestea sunt concepte proprii înţelegerii umane, pe care inteligenţa artificială nu le-ar putea resimţi astfel, chiar dacă s-ar putea să aibă capacitatea de a le explica teoretic.

Revenind la discuţia dintre pesimişti și optimişti, prima tabără subliniază tocmai acest detaliu când avertizează că inteligenţa artificială ar putea însemna sfârşitul rasei umane. Chiar în momentul dinaintea realizării ei, va fi crucial felul cum acea entitate va fi programată, ce anume şi, mai important, cum i se va cere să execute o acţiune. De o astfel de nuanţă poate depinde totul.

Pe lângă calităţile artistice, Westworld are acest mare merit de a explica şi a aduce în atenţia spaţiului public o asemenea dezbatere şi mijloacele ei.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€