„Vom fi cu adevărat liberi când vom învăța compasiunea, perseverența și curajul”

Valentin Șchiopu

Redactor

Una dintre imaginile cu cel mai puternic impact surprinse în zilele Revoluției înfățișează doi tineri, undeva lângă sediul TVR. Unul dintre ei ține în mână un afiș cu mesajul ”Copiii noștri vor fi liberi”.

Octav și Bogdan erau studenți la matematică în 1989, în anul II, respectiv anul III. Din cadru lipsea însă chiar cea care i-a adus împreună pe 23 decembrie, de altfel autoarea mesajului: Oana Fărcășanu, sora lui Octav, colegă de an cu Bogdan și viitoarea lui soție.

Octav și Bogdan, în 1989

30 de ani mai târziu, Oana își amintește amuzată că a lăsat afișul din mână o singură dată - ca să se lege la șireturi - iar fotoreporterul a declanșat chiar în acel moment. Scrisese mesajul cu gândul la Bogdan și la viitorii lor copii. Ca un fel de reparație istorică, Oana, Bogdan și Octav au refăcut cadrul la o reuniune de familie din 2019. Primii doi au emigrat în Canada în urmă cu 24 de ani, în timp ce Octav și familia lui s-au stabilit în SUA.

Am rugat-o pe Oana, acum profesoară în Canada, să ne răspundă la câteva întrebări. Ne-a dăruit o bijuterie de text, o reconstituire tulburătoare a lunilor în care iluzia libertății a purtat pe sus generația ei, ca ”un balaur care s-a scuturat de solzi și a devenit un cal înaripat” : decembrie '89, prima mineriadă, Piața Universității, Duminica Orbului, o nouă mineriadă. Spune că a înțeles că libertatea are mai multe valențe și că, pe lângă lecția asta, trebuie să le vorbim copiilor noștri și despre compasiune, perseverență, optimism, curiozitate și curaj.

Octav, Oana și Bogdan, 2019

Minciuna comunistă a crescut mare și puternică și a devenit Corupție

Pe toată durata vieții mele din România pre-1989, am suferit pentru că nu mă simțeam liberă. Erau multe feluri în care eram privată de libertate: nu aveam libertate de mișcare, nu aveam libertate de informație, nu aveam libertate de opinie. Nu aveam voie să citesc anumite cărți, nu aveam voie să vorbesc cu unii oameni, nu aveam voie să spun anumite glume. Aveam însă obligații: obligația să cânt slava partidului (și la propriu, nu numai la figurat), obligația să mă las îndoctrinată de subiecte comuniste la școală, obligația să nu observ minciunile, ba dimpotrivă, să le accept deplin și fără rezerve ca fiind adevăruri.

Aceastăultimă obligație îmi provoca cea mai mare silă și oroare:trebuia să ne prefacem că ne bucurăm că e ziua lui ceaușescu, căvrem să devenim uteciști, că ne interesează congresele P.C.R., căe perfect normal ca toate cărțile, de orice subiect, să înceapăcu mulțumiri aduse partidului și conducătorilor. Bineînțeles, măstrăduiam să fentez sistemul în orice fel posibil, și cam astaera plăcerea cea mai mare a vieții mele: să mă fofilez, să punbețe în roate, să mint și eu la rândul meu cât mai creativ șieficient, pentru că așa mergeau lucrurile: ochi pentru ochi, dintepentru dinte, minciună contra minciunii. Acest mic și neplăcutparadox îmi provoca multe lacrimi și nefericire, dar nu știam cumaltfel să exist rămânând cât de cât fidelă opiniilor șisentimentelor mele.

Cândam scris afișul la asta mă gândeam: la minciuni. Eram convinsă căimediat se va naște o generație nouă și liberă – adicăeliberată de minciună (și da, eram naivă, dar dacă nu suntemnaivi la 20 de ani, atunci când?). Nu mă gândeam neapărat la altefeluri de libertate, dar, desigur, sper din tot sufletul că tineriiromâni profită cât mai mult de faptul că pot să călătorească,pot să citească ce vor și că nu ajung la închisoare dacăcritică partidul aflat la putere.

În ceea ce privește libertatea de a nu fi mințit, însă, mi se pare că ea încă nu există în România. Printr-o malefică metamorfoză, Minciuna comunistă a crescut mare și puternică și a devenit Corupție. Iar în caz că cineva intenționează să îmi reproșeze că ”nu știu ce vorbesc”, poate ar trebui să le ceară părerea milioanelor de români care au părăsit țara în ultimii ani.

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

PressOne Alege: România în șoc. Călin Georgescu vine de nicăieri și cucerește țara și Diaspora

Peste 18 milioane de români sunt așteptați la primul tur al alegerilor prezidențiale. PressOne vă prezintă cele mai importante evenimente din ziua votului. 

Acum,despre pozele de la ”revoluție”. Nu ne uităm la ele niciodatăde bună voie. Dacă apare ceva pe Internet și nu pot evita, mănăpădesc niște sentimente pe care nu știu exact cum să lenumesc, dar au gust de tristețe amestecată cu furie. Tristețepentru că eram atât de idealiști, iar România nu avea nevoie deidealismul nostru, furie că au trecut 30 de ani și se duc totaceleași lupte și aceleași dezbateri și că s-a schimbat foartepuțin în bine.

Așadar,nu mai pot vedea pozele de la revoluție ca o simplă ilustrație aunui moment în timp. De fiecare dată când mă uit la ele, mai alesla cea cu afișul, se așază peste acel mesaj (altminteri inocent șiplin de speranță) o mare frustrare: copiii români încă nu suntliberi.

Cărțile,apa caldă, speranța, electricitatea și blândețea

Îndecembrie 1989 am luptat pentru o nouă Românie și, pentru câtevazile, chiar am simțit-o și am strâns-o în brațe. Prea repedeînsă ni s-a scurs printre degete, și dusă a fost. Mi-e teamă(deși sper că mă înșel) că nici generațiile de după noi nu aumai găsit-o.

Îmi vine să spun că da, în acel an se simțea o fierbere, dar mă tem să nu fie ”hindsight bias”, eroarea de gândire care te face să te amăgești că ai prevăzut un eveniment de fapt imprevizibil. Pot să spun cu siguranță că în familia mea era fierbere. Aici trebuie să amintesc eventualilor cititori că pe vremea comunismului nu era nevoie de gesturi mărețe ca să fii luat la ochi de Securitate. Era suficient să se audă că asculți Europa Liberă în casă.

Când mă uit în urmă nu-mi vine să cred că am trăit într-o astfel de lume, se simte ca și cum povestesc viața altuia. Dar exact așa era, până și cel mai mic semn că nu crezi întru totul propaganda comunistă era aspru criticat sau chiar pedepsit. Când un membru al familiei își permitea un act de rebeliune era prilej de îngrijorare pentru toți. De exemplu, mama a luat cuvântul într-o ședință la școală să protesteze, fără nici un menajament, împotriva ”muncii patriotice”. La vremea respectivă, gestul ei era curajos, dar și periculos. Atunci când i-a povestit tatei ce-a zis la ședință, primul lui gând a fost că e o nebunie al cărei unic rezultat va fi distrugerea vieților copiilor. Acest gen de persecuție a unei întregi familii se întâmpla adeseori, iar lui personal i se întâmplase deja, când era tânăr și fiu de ”chiabur”. Din fericire pentru noi, acest gest rebel al mamei s-a întâmplat taman în toamna lui 1989, și așa se face că am scăpat cu viețile nedistruse :)

Poate nu e clar ce era de protestat în legătură cu ”munca patriotică”? Amintesc eventualilor cititori mai tineri că la sfârșitul săptămânii aveam o singură zi liberă, duminica, și de multe ori nici pe-aia. Experiența mea din liceu a fost așa: primele două săptămâni din anul școlar mergeam la ”muncă patriotică” zilnic, și pe urmă, cam până în noiembrie, doar în fiecare duminică. Asta însemna că treceau multe săptămâni până profesorii și elevii aveau o zi liberă.

Îmi amintesc cum se scurgeau zilele, egal de neplăcute și lipsite de speranță, ca un râu cenușiu și urât mirositor. Îmi amintesc de practica la curățat ceapa, munți și munți de ceapă, timp de două săptămâni, până când nu mai aveam niciunul lacrimi. Îmi amintesc și de duminicile reci de toamnă, când trebuia să ajung la gară la 7 dimineața, ca să ne ducă cu trenul la porumb. De ce ne duceam? De ce nu stăteam toți acasă? Nu mai știu ce băț aveau, dar trebuie să fi fost foarte mare, să poată să ”convingă” zeci de mii de români, de diverse vârste, să lase totul baltă și să muncească pe câmp în unica lor zi liberă.

Îmi amintesc de asemenea și cum încercam să sabotăm ”sistemul” și cum inventam tot felul de tertipuri ca să păcălim supraveghetorii. Niște colegi mi-au povestit odată că au umplut o cutie cu pietre în loc de porumb, și au pus porumb doar la suprafață, idee care atunci mi s-a părut extrem de ingenioasă, aproape genială. Acum mă întreb însă dacă nu era și un trist premergător al unei lipse de conștiinciozitate pe care am avut prilejul să o deplâng de multe ori în anii care au urmat.

Am deprins niște obiceiuri proaste la acea muncă 100 % nevoluntară, dar am învățat și că, în condiții normale, nu poți să-i obligi pe oameni să facă ceva ce ei nu vor să facă. După cum dovedește experiența noastră, numărul metodelor prin care poate fi subminat un efort colectiv este de zeci de ori mai mare decât numărul metodelor prin care poate fi forțat.

Ce îmi lipsea? Îmilipseau speranța, cărțile, filmele, muzica, apa caldă șicăldura, electricitatea, blândețea. Nu e o o listă exhaustivă.Poate că nu se potrivesc. Ce treaba are blândețea cuelectricitatea? Nu știu, dar îmi amintesc că îmi făceam temelela lumina lumânării, iar a doua zi la școală eram certată că nuerau bine organizate. Iar iernile erau atât de friguroase,caloriferele de acasă și de la școală atât de reci...darregulile erau reguli, nu aveai voie cu pulover peste uniformă sau cupantaloni pe sub sarafan. Ciorapi negri, atât. Sau, dacă ajungeaula modă ciorapii negri, regula se schimba: era musai ciorapiculoarea pielii. Oricare ar fi fost culoarea însă, era tot greu degăsit. Era greu să trăiești și să nu încalci niște reguli.

Nu era greu nici să fii subversiv, pentru că orice fel onest de exprimare era interzis. De-asta exista ”literatura de sertar”. În cazul meu, nu aveam aspirații atât de înalte, așadar erau ”cuvintele de sertar”: mă adresam cu ”domn” și ”doamnă” profesorilor, în loc de tovarăș, tovarășă. Scriam comentarii acide și combative în teze și lucrări (primeam note de 2, ceea ce mă amuza nespus). Puneam întrebări ”tendențioase” șefului UTC din liceu, ascultam radio în engleză și în franceză. Mai ales în engleză, păreau mai combativi. Ascultam Europa Liberă. Am citit ”1984” în 1985.

Cred că prin 1986sau 1987 o rudă mi-a încredințat Arhipelagul Gulag, rugându-măsă o traduc din engleză în română. Era o lectură greu dedigerat, stăteam ore în șir absorbită în universul cărții și,când ridicam capul, un univers identic, la fel de crud și nedrept,mi se întindea în fața ochilor. Ajunsesem cam pe la jumătate,când, după ce m-am întors din vacanță, tatăl meu mi-a spus că,datorită unor evenimente care aveau de-a face cu propriile luiactivități ”subversive”, a fost nevoit să ardă și cartea, șicaietul meu cu traducerea. Am fost dărâmată – nu numai pentru cămuncisem la traducere, dar și pentru că nu puteam să mă împac cugândul că trăiesc de-adevăratelea într-o lume în care se ardcărți.

Cred că asta ar fifost pentru mine o definiție a libertății atunci: o lume în caream voie să citesc ce vreau și să spun ce-mi trece prin cap, fărăfrică. Când citeam și traduceam Arhipelagul Gulag o făceam încel mai mare secret și mă apăsa faptul că nu puteam săîmpărtășesc prietenilor impresiile, tulburările, deznădejdilepe care mi le provoca această carte. Povestea are totuși un firavsfârșit pozitiv: în ianuarie 1990, tata mi-a arătat că de faptascunsese cartea în peretele dublu al frigiderului, în puful acelaizolator. Cartea asta, cel puțin, nu a murit.

Un balaur și-ascuturat solzii și s-a transformat într-un cal înaripat

Dar, deși amregăsit Arhipelagul Gulag, ca să-l parafrazez pe Marin Preda,timpul nu a mai avut răbdare ca eu să o traduc până la sfârșit.M-am aruncat cu mult elan în aventurile vieții post-revoluționare,ca un copil hămesit care se îndoapă cu tort – și m-am ales cuaceeași greață la stomac.

Știu că ”evenimentele din decembrie 1989” nu au fost o ”revoluție”, dar ceva s-a întâmplat atunci, zici că un balaur și-a scuturat solzii și s-a transformat într-un cal înaripat.

Cel mai mult mi-a rămas în memorie cât de buni și generoși erau oamenii. Se întâmplau chestii complet neobișnuite. Ieșeam noaptea, că ne chemau ”să apărăm televiziunea”, și oameni de pe stradă ne luau cu mașina, alții ne aduceau înapoi. Pur și simplu se opreau și întrebau dacă pot să te ajute cu ceva. Când eram ”pe baricade”, unii împărțeau ceai cald și mâncare (deși la un moment dat a pornit zvonul absurd că erau otrăvite. Doar așa, ca să mai bage oamenii în sperieți). Toată lumea era binevoitoare și săritoare, oamenii vorbeau frumos, își zâmbeau unii altora, aveau răbdare, se ajutau, păreau mai îngăduitori. Parcă le păsa de semenii lor. Parcă ne vedeam unii pe alții pentru prima oară.

Astaeste cea mai plăcută amintire despre acele zile.

Dupănici o lună am devenit din nou balaur.

Eram în vacanță la bunici când am auzit prima oară la Europa Liberă că se întâmplă ceva la Timișoara. Am ascultat înregistrări cu rafale de gloanțe și oameni scandând, în mod uimitor, ”Jos ceaușescu!”. Era mare fierbere, se spunea că au murit zeci de mii de oameni, dar eu, fiind tânără, nu mă gândeam la cei ce sufereau, ci de-abia așteptam să strig și eu ”jos ceaușescu!”. Acceptam în mintea mea că e posibil să mori pentru asta, dar mi se părea că e un preț care merită plătit.

Pe fundalul acestor seisme politice, trăiam fericiți povestea noastră de dragoste. M-am întors la București pe 21 decembrie dimineața, cu documentele necesare ca să ne depunem actele de căsătorie. Îmi amintesc că Bogdan m-a așteptat la gară, de unde am plecat la piață și am cumpărat un brad. Când am ajuns la el acasă, n-am apucat să intrăm în apartament, că o vecină a deschis ușa și a strigat: ”Bogdane, se întâmplă ceva, au oprit transmisia la televizor!”. Am aruncat bradul pe jos și am strigat: ”A început! A început!”.

Simțeamputernic senzația că e un moment definitoriu în viața mea. Toatăura pe care o aveam pentru comunism și ceaușescu m-a luat pe sus,ca o viitură. Am plecat în oraș în grabă, cu scopul declarat săne depundem actele, și cu scopul ne-declarat să fim acolo cândcade comunismul, și poate să-i dăm și un brânci.

Când am ajuns la locul unde se depuneau actele, oamenii se baricadaseră înăuntru. Nu am putut intra. La un geam a ieșit o femeie care ne-a strigat să plecăm, că nu primesc acte. Acest loc nu era departe de centru, îmi amintesc că am mers nițel pe niște străduțe liniștite și, deodată, ne-am pomenit pe o stradă pe lângă magazinul Unirea, unde erau niște tănculețe fără șenile și militari cu scuturi care barau drumul.

Eu eram din ce în ce mai surescitată, Bogdan din ce în ce mai prudent. Ne-am mai sfătuit și ne-am hotărât să continuăm drumul, pe ocolite, până când am ajuns la Intercontinental. Acolo erau și mai mulți soldați, care păreau să supravegheze oamenii care ocupaseră strada. În mijloc era o fată care ținea un steag alb. Am început să strigăm ”jos ceaușescu” (în fine!) și ”veniți cu noi!” către oamenii care stăteau pe trotuar.

Am stat de vorbă cu oamenii care fuseseră la manifestația organizată de ceaușescu, ne-am plimbat pe alte străzi în zonă, și, deși erau soldați peste tot, păreau inofensivi, tineri ca noi, prea tineri ca să omoare. Între timp ni s-au alăturat și doi unchi de-ai mei, și împreună ne-am dus să vorbim cu unii dintre acești soldați. Am încercat să aflăm de la ei ce li s-a spus, ce ordine au, dar nu am scos nimic de la ei, păreau speriați și amețiți. Și uite-așa, am petrecut timpul până seara, când unchii mi-au zis: ”gata, vino acasă cu noi, aici nu se va mai întâmpla nimic. Ce era de făcut a fost făcut”. Și eu i-am crezut.

Copiii noștrivor fi liberi

În seara aceea l-am sunat pe tata, care era la Craiova, și i-am povestit despre tancuri și despre soldați. În mijlocul convorbirii, a intervenit deodată o voce de bărbat care mi-a ordonat să nu mai împrăștii zvonuri mincinoase. Eu am început să strig: ”Ba nu, e adevărat, am văzut asta cu ochii mei!”. M-a amenințat că, dacă mai mint, o să pățesc ceva neplăcut. Pe urmă a intervenit și o femeie, care a zis ceva de genul: ”lasă că până mâine o să facă el șeful ordine în țară”. Și eu și tata ne mai întrebăm și acum cine erau acele persoane.

Pe 22 decembrie,dis-de-dimineață, ne-am întors să depunem actele. De data asta nile-au acceptat. Îmbărbătați de această victorie, ne-am îndreptatdin nou spre zona Universității. Era iarăși o zi frumoasă, cusoare. Am ajuns la clădirea Comitetului Central și, când a apărutceaușescu, la un moment dat, am huiduit din toți rărunchii, chiarși după ce a fugit în elicopter. Între timp aflasem și desprerepresaliile crude din noaptea precedentă, și că se sinucisese unoarecare general Milea, despre care nu auzisem niciodată pânăatunci. Nimic nu m-a tulburat prea tare, eram îmbătată de dragosteși de libertate.

Am rămas în zonăpână seara, ne-am plimbat, am făcut planuri optimiste. Au apărutoameni în balconul CC, inclusiv fata cu steagul alb pe care ovăzusem cu o zi înainte. L-am auzit pentru prima oară pe iliescu.Bogdan mi-a șoptit la ureche că tatăl lui auzise de el, și că nuera așa de rău – și eu iarăși am crezut.

Printre altele, iliescu a propus ca țara să se numească ”republica România”, și cu toții am răcnit ”nu, România!”. Am țipat, am scandat, am ascultat tot felul de oameni care apăreau ”la balcon”. Ni s-a spus că s-a înființat un Front al Salvării Naționale, și că armata e cu noi. A fost o ușurare, pentru că la un moment dat circula un zvon prin mulțime că armata rusă e la graniță, pregătită să invadeze.

Se înserase deja când am auzit niște zgomote ciudate, ca niște șuierături prelungi și ascuțite. Bogdan s-a uitat la mine, și mi-am dat seama că se albise la față. Mi-a spus cu o voce tremurată: ”ăla a fost un glonț”. Pentru o secundă nu l-am crezut, dar imediat mi-am amintit că își terminase relativ recent stagiul militar. Oricât de absurd suna în acel moment, și oricât de mult nu voiam să fie adevărat, am acceptat că avea dreptate. Am început să strigăm ”se trage, se trage”, dar a durat ceva până când ni s-au alăturat și alții, și încă și mai mult până când am fost înțeleși de către cei de la balcon.

În scurt timp a început să plouă cu gloanțe – sau cel puțin așa mi se părea atunci. Nu mai auzisem niciodată gloanțe adevărate. Am văzut cum Biblioteca Universitară, unde petrecusem atât de mult timp studiind pentru examene, a izbucnit în flăcări. La fel și Muzeul de Artă, mă îngrijoram pentru ”Haman implorând iertare Esterei”, una dintre picturile mele preferate. Cerul devenise portocaliu de la atâtea incendii, și piața răsuna de păcănitul gloanțelor.

Bogdan m-a luat de mână și m-a tras printre străduțe și ganguri – asta era specialitatea lui dintotdeauna, să găsească cea mai eficientă traiectorie de la A la B. Doar că de data asta nu știam unde era punctul B. Am încercat să ne punem la adăpost într-o clădire. Am găsit un bloc vechi care nu avea ușa încuiată, și ne-am aciuat în holul de la intrare. Nu știu cum ne-a venit ideea să scriem mesaje și să le punem în cutiuțele poștale, ”jos comunismul”, ”freedom”, pe hârtie igienică. Era singura hârtie pe care o aveam prin buzunare.

Când ni s-a părutcă s-a mai potolit vacarmul, am plecat. Bogdan m-a dus la unchiulmeu acasă, unde ne-am întâlnit cu alți doi revoluționari, șianume mama și fratele. Și pentru că începuseră să spună laradio și la televiziune ca să venim să-i apărăm, imediat ce aieșit Bogdan pe ușă, am plecat din nou, de data asta la radio. Setrăgea mult și acolo, și am petrecut majoritatea timpuluiascunzându-ne după mașini. Nu era clar de unde se trăgea, era unhaos și o cacofonie. Unii oameni ne aduceau ceai cald, până cândni s-a spus să nu mai bem ca să nu fie otrăvit. Am văzut un ommort – cred că era mort, arăta alb-vinețiu. Cu siguranță căprezența noastră acolo nu a fost de niciun folos. Înspre dimineațăam plecat înapoi acasă, ușurată că niciunul dintre noi nu apățit nimic.

A doua zi, pe 23 decembrie, i-am mărturisit lui Bogdan că m-am dus la ”revoluție” fără el, și el a fost foarte supărat, i s-a părut că m-am pus în pericol fără să fie el acolo să mă protejeze. Așa că a venit dimineața devreme la unchiul meu acasă, ”cartierul central revoluționar”, și m-a așteptat să mă pregătesc să plecăm împreună.

Pregătirea, adică afișul. Nu mai voiam să scriu nimic despre ceaușescu sau comunism. Voiam să mă mărit și să am copii cu Bogdan, așa că în capul meu avea sens să scriu ceva despre acești copii încă inexistenți. Voiam ca ei să fie mai liberi decât fusesem eu, așa că exact asta am scris. Am decorat afișul cu un tricolor descusut de pe o cravată de pionieri oferită de verișoarele mele, încântate să distrugă un simbol comunist și să-l transforme în simbol de libertate, și cu o bandă neagră, în semn de doliu. Și am plecat toți trei, adică eu, Bogdan și Octav.

Ne-am dus la televiziune, de data asta, unde era la fel de haotic ca la radio, și bineînțeles că nu înțelegeam nimic din ce se întâmpla în jurul nostru. Pe străzi erau mașini arse sau strivite de tancuri. Oamenii alergau încolo și încoace, auzeam zvonuri despre ceaușescu, despre ruși, despre teroriști.

În tot acest timp am ținut strâns de afiș, pentru că mă atașasem de mesajul lui, și simțeam că găsisem ceva care exprima perfect ce doream. Așadar, mare mi-a fost surpriza când, răsfoind Almanahul Literar 1990 (adus cu noi în Canada în 1995), am dat peste poza cu Octav și Bogdan. Mi-am răscolit creierul și mi-am adus aminte că singura dată când am dat afișul din mână a fost când m-am aplecat să mă închei la șireturi. Aveam niște ghete maron de care eram foarte mândră, așa că toleram calitatea proastă a șireturilor.

Și acum îmi vine să râd cât de ironică e această festă pe care evenimentele ne-au jucat-o la toți trei. Desigur, asta nu e singura festă: simplul fapt că eram acolo, cu un afiș în mână, alături de alți oameni care mureau sau erau răniți de niște ”teroriști” misterioși, e, cu siguranță, o farsă de proporții mult mai mari și mai tragice.

A doua zi am aruncatafișul, dar am păstrat tricolorul. L-am purtat pe mânecă, ca obrasardă, până când mi s-a spus să o scot, pe când coboram lametrou la Piața Unirii. Ni s-a spus că teroriștii s-au prins caree mișcarea și acum poartă și ei brasarde. Ideea era că dacăoamenii ”de bine” își scot brasardele, teroriștii o să fiesingurii care încă o s-o mai poarte. Genial de simplu, nu?

Balaurul seîntoarce

A doua fotografie este făcută în Piața Universității, pe 12 ianuarie 1990 – declarată zi de doliu pentru eroii Revoluției, și, pentru mine, ”ultima zi de pace”. Începuseră deja îndoielile cu privire la intențiile celor care erau la conducere în acele zile, începând cu iliescu.

Oana și Bogdan, 10 ianuarie 1990, Piața Universității, zi de doliu pentru Eroii Revoluției Foto: Emanuel Tânjală

Câteva săptămânidupă asta, pe 28 ianuarie, eram în Piața Victoriei unde amparticipat la o demonstrație împotriva FSN, după care ne-amîmprăștiat prin oraș, pentru că s-a auzit că veneau minerii(n.r. - la sfârșitul lui ianuarie a avut loc prima mineriadă,5.000 de mineri au ajuns la București pentru a-i împrăștia pemanifestanții anti-FSN).

Câteva fapte notabile din acea zi: 1. Am auzit pentru prima oară scuza că TVR nu poate filma protestul din Piața Victoriei pentru că era prea ceață (să fie clar, nu era nici particulă de ceață) și 2. iliescu îl numise pe Corneliu Coposu ”domnul Copoiu” (aș vrea să nu se uite asta, era o agresiune verbală care prefigura violența care a urmat). A doua zi au venit minerii și au atacat sediile partidelor, Corneliu Coposu a fost salvat într-o tanchetă, și și-a făcut apariția josnica lozincă ”noi muncim nu gândim”.

Pe 30 ianuarie, fiind eu iarăși într-o stare de energie revoluționară, m-am hotărât să devin membru de partid – nu-mi păsa exact la care dintre cele două partide ”vechi” mă înscriu. Nu m-am putut apropia de sediul PNȚ (nu știu de ce era mai multă ură direcționată asupra lor decât a liberalilor), așa că m-am dus la Partidul Liberal, pregătită să fac demersurile necesare. Dar nici acolo nu era mai bine: ușile erau încuiate, ferestrele erau baricadate, iar în fața mea era o masă de cetățeni cu priviri feroce și glasuri înfierbântate, susținătorii FSN.

Prin această învălmășire de oameni circulau ziariști străini, care filmau sau luau interviuri. Am văzut o pereche care umbla pe-acolo cu o cameră de filmat și un microfon și le-am ieșit în cale, cu un discurs despre cât de groaznic și inacceptabil este ce se întâmplă, cum asta nu este ce am cerut la revoluție, și cum tot ce vrem este ca ai noștri copii să trăiască liberi într-o țară democratică (reluând o temă dragă mie). În jurul nostru se adunaseră niște ”oameni de bine”, care dădeau din cap, deși nu înțelegeau o iotă din ce ziceam, crezând că eu expun punctul lor de vedere.

Am jubilat în sinea mea, văzând ce asiduu mă aprobau. Ziarista m-a întrebat dacă am copii, și i-am răspuns cât se poate de natural că ”bineînțeles că nu, vorbesc despre copiii viitori”. Asta a făcut-o să-și piardă cumva interesul, nu a înțeles oful meu. Am mai hălăduit printre oamenii de-acolo, sperând să găsesc un aliat cu care să pot să vorbesc despre interviul subversiv, bucuroasă că nu am fost ”demascată”. Și tocmai când gândeam așa, am simțit o lovitură puternică în spate. M-am întors și am văzut un om cu o bicicletă ridicată în aer care se pregătea să mă lovească pentru a doua oară. Am fugit, temându-mă să nu-i cheme și pe ceilalți să mă linșeze.

De altfel, imediat după 1989, a existat un mare interes în vestul Europei pentru cei din est, și în particular pentru România. Un ziar britanic, The Telegraph, a invitat tineri din fostele țări comuniste să le scrie despre experiențele lor. Evident, le-am scris și eu, după care nu m-am mai gândit la asta. Până când am început să primesc ”anonime” la facultate. Scrisoarea, în care avusesem îndrăzneala să critic FSN, a fost comentată agresiv de o ”ziaristă” de la Azi (n.r. - Corința Crețu, actualul europarlamentar din partea Pro România). Dânsa a dat liber la ponegrire, a publicat toate detaliile despre mine, și așa s-a făcut că multă vreme după aia tot primeam scrisori agramate cu amenințări și insulte.

Articolul Corinei Crețu din ziarul Azi

Pe 18 februarie avea să fie arestat fratele meu Octav. Nu mai țin minte detaliile protestului din ziua aceea (n.r. - mai mulți protestatari au pătruns în clădirea Guvernului). Știu numai că Octav a dispărut la un moment dat, și nu știam unde e. Seara am auzit că a fost arestat pentru că intrase în Palatul Victoria.

A doua zi de dimineață am mers cu Bogdan să investigăm. Când am ajuns, Palatul era înconjurat de persoane care erau în mod evident pro-FSN. Noi încercam să ne apropiem de o ușă, să vorbim cu cineva, și cred că am făcut greșeala să spun că îl caut pe fratele meu pentru că mă tem că a fost arestat. Atât mi-a trebuit! O haită de femei îndesate și cu căciuli de blană au sărit pe noi: că studenții destabilizează, că în loc să facem demonstrații ar trebui să ne ținem de carte, că avem note proaste și alte acuzații atât de absurde, atât de fantasmagorice, încât ne-au luat pe amândoi prin surprindere. Am făcut greșeala să încercăm să le contracarăm cu argumente.

Îmi găsesc scuza că încă nu avusesem prea multe confruntări cu acest gen de persoană (deși 28 ianuarie fusese un botez al focului, cu numeroase exemple odioase de gândire obtuză și primară), și încă nu eram gata să renunțăm la iluzia că românii sunt prieteni și luptă pentru același țel, iluzia că cei care ne atacă o fac numai pentru că nu sunt încă în posesia tuturor informațiilor pe care le avem noi, și că, odată ce explicăm situația în mod corent și logic, o să-i convingem. Am încercat să discutăm cu ele, să le convingem că nu suntem ”unelte perfide care vor o lovitură de stat”.

Bogdan și-a scos carnetul de note, arătându-le că are numai 10, dar degeaba – femeile se înfierbântau din ce în ce, până când au început să strige: ”Soldați! Soldați! Am mai prins doi!”. Au venit soldații cu pas foarte hotărât și ne-au îmbrâncit în clădire. Bogdan striga: ”Dar n-am făcut nimic! Sunt nevinovat!”. Soldatul ne-a predat camarazilor lui, avertizându-i: ”Aveți grijă că ăsta e violent!”.

Bogdan continua să strige că nu a făcut nimic și că nu e violent. Am fost mânați pe niște coridoare unde alți soldați formaseră un tunel, ca la nunți, numai că în loc de confetti primeam pumni și bocanci. Ei se amuzau foarte mult, ne-au spus că așa meritam și că speră că ne-au învățat minte. E foarte ciudat însă că atunci când se întâmpla asta nu simțeam nicio durere fizică – era ca și cum m-aș fi uitat la un film. Vedeam soldații că se pregătesc să mă lovească, și vedeam apoi cu coada ochiului cum mă loveau în spate, dar mișcările lor erau încetinite, ca și cum erau prinși într-un lichid vâscos care atenua impactul asupra mea.

Am ajuns în cele din urmă într-o încăpere mare, în care erau niște ofițeri de armată și niște civili, printre care și o femeie identică cu femeile de afară: scundă, rotofeie, cu ochi răutăcioși. Ținea de mână o fetiță care părea că avea cam 4-5 ani, și imediat ce ne-a văzut intrând pe ușă a început să strige cu o voce stridentă și isterică: ”V-am văzut! Da, vă recunosc, și voi ați intrat! Soldați, arestați-i, îi recunosc!”. Pe urmă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, s-a întors spre fetiță și i-a dat ceva, un biscuit sau o bomboană, calm, ca și cum era cel mai firesc lucru din lume.

Când un soldat a apărut în fața noastră să ne ”aresteze”, spre marea mea surpriză, m-am auzit zicând: ”noi am fost în provincie până azi dimineață, și putem să dovedim asta cu biletele de tren”. Femeia ne-a ascultat cu un aer indiferent și nu a insistat. A plecat, ținând fetița de mână, și a început să țipe la altcineva. Nimeni nu i-a reproșat că se înșelase cu identificarea, nimeni nu și-a cerut măcar scuze. Soldatul a devenit deodată foarte serviabil. I-am spus că îmi caut fratele, și mi-a explicat binevoitor că au prins mulți oameni care intraseră în clădire și că i-au trimis la închisoare. După aceea ne-a scos din clădire pe alt drum, având grijă să nu mai fim bătuți încă o dată.

De abia când amieșit am început să simt că mă doare spatele. M-am răsucitsă-mi văd fusta și am descoperit că aveam amprente clare debocanci prăfuiți, ca și cum era un imprimeu. Ne-am curățat unulpe altul și am plecat cam pleoștiți – vorba bunicii, și bătuți,și cu banii luați – deși în cazul nostru era mult mai rău,pentru că Octav era cel luat. Octav, un matematician excepțional șiun om atât de onest și bun era arestat, posibil bătut (având învedere experiența noastră), și băgat undeva la închisoare.

Cred că l-am recuperat pe Octav cam după o săptămână. Ne-a povestit că atunci când au pătruns în clădirea din Piata Victoriei au intrat la un moment dat într-o sală mare, unde Mircea Diaconu s-a așezat în capul mesei și s-au jucat cu toții de-a guvernul. Apoi a fost arestat, bătut și trimis la închisoare. Experiența ne-a traumatizat pe toți, dar am continuat să mergem la demonstrații.

Am intrat într-o perioadă de care îmi amintesc, în mod paradoxal, cu plăcere: eu și Bogdan eram acum căsătoriți și nedespărțiți. Împreună cu Octav și prietena lui veneam zilnic în Piața Universității, unde eram înconjurați de oameni care gândeau ca noi. Mulți dintre profesorii noștri de la Universitate erau acolo, alături de alți ”golani” pe care-i admiram.

Erao atmosferă electrică, eram purtați de același flux colectiv caîn decembrie: cântam, scandam, ne bucuram și ne înfuriam launison. Între timp, relațiile cu membrii familiei care erau”feseniști” s-au stricat (ceea ce a fost regretabil, dar parcăsimțeam că nu exista nicio punte, oricât de firavă, pe care săne putem întâlni la mijloc).

Așadar,nu e de mirare că nu am văzut, până la alegerile din 20 mai, câtde gigantică era prăpastia între noi, cei din Piață, și restulromânilor. I se spune Duminica Orbului ca o mustrare la adresa celorcare l-au votat pe iliescu, orbiți și amăgiți de nălucasalamului cu soia. Eu știu însă că și eu am fost oarbă, pentrucă rezultatele alegerilor m-au izbit ca un glonț. În histogramelede la televizor, majoritatea lui iliescu arăta ca un falusmonstruos. Mă uitam la ecran consternată, sperând până înultima clipă că ceva o să se întâmple și o să răstoarne aceaordine nefirească.

Rezultatele primelor alegeri libere de după Revoluție

La puțin timp după alegeri au venit minerii din nou și au distrus ”zona liberă de neo-comunism”. A fost un sfârșit tragic pentru un fenomen fascinant și plin de idealism – idealuri naive, poate, dar clarvăzătoare. În ceea ce mă privește, participarea mea la demonstrații a lăsat niște urme neplăcute: sufăr de atacuri de panică și anxietate când sunt într-o mulțime de oameni, nu pot să mă duc la filme, la marșuri, la concerte, mai ales la concertele unde se cântă muzică corală. Încă mai car după mine tumultul revoluției și post-revoluției, ca un bolovan diform pe care îl iubesc împotriva voinței mele.

Oana și Bogdan, 4 ianuarie 1990 la cununia civilă

Casazilei de mâine

Deciziasă plecăm...nu, nu a fost ușoară. În toamna lui 1995, aveam treicopii sub cinci ani, o familie mare care ne iubea, și pe care îiiubeam...inimile tuturor s-au rupt când am plecat – și alenoastre, și ale lor. Am vărsat râuri de lacrimi la aeroport înziua plecării (și am plâns de multe ori de dor de-a lungulanilor).

Această decizie, deși dureroasă, nu a fost însă complet neașteptată pentru mine. Visam de mică să plec din România, fiind încredințată în mintea mea că numai în afara țării o să găsesc libertatea de care simțeam nevoia. În acest scop, în copilărie am dedicat foarte mult timp învățării limbilor străine (aveam metodă în spatele ”nebuniei”). La revoluție s-a întâmplat ceva minunat: mi-am recăpătat speranța și am hotărât că nu mai e nevoie să plec (și iată ce s-a ales de decizia mea...)

Chiar și după toate aceste întâmplări nu eram gata să accept că ”idealurile revoluției”, dacă pot să le numesc așa, se stingeau. Și după ce Octav a fost arestat încă mai speram. Cum m-a schimbat viața de emigrant? M-a schimbat, dar nu așa de mult ca violențele post-revoluționare. Și nu vorbesc numai despre bătăi aici. Vorbesc despre felul în care se vorbea, felul în care se purtau oamenii în spațiul public, toată lipsa de respect față de semeni pe care o vedeam zilnic, în mii de feluri. Emigrarea a fost o poveste tristă, dar cu un sfârșit pozitiv; povestea României este încă amară și întunecată, și nu știu dacă se întrezărește o lumină la capătul tunelului.

În 1992 ne-am mutat la Slobozia, căutând un loc mai pașnic unde să putem să ne creștem liniștiți copiii. În unele feluri era mai bine decât în București, dar în alte feluri era exact ca în București. Cel mai mult mă deranja distrugerea spațiilor verzi. Din cei trei ani pe care i-am petrecut acolo, îmi amintesc cu jale de luna iunie, când începea asaltul asupra teilor. Părea că nu puteam să fac un pas fără să aud trosnetul crengilor rupte. Parcurile și trotuarele erau presărate de crengi prădate de flori. De nenumărate ori m-am oprit să le sugerez să nu mai rupă crengi, și răspunsurile erau de genul: ”cine te crezi tu”, ”de ce te bagi”, ”ce, te crezi frumoasă?” sau ”sunt liber să fac ce vreau” (ah, ce ironie!).

La aceste nemulțumiri s-a adăugat faptul că am mai călătorit în afara țării și am început să tânjim după altă viață. Mulți oameni cred că cei care emigrează o fac pentru bani. Nimic mai fals. Nu o duceam rău în România. Am întâlnit aici români care o duceau și mai bine decât noi. Există și alte lucruri pe care ți le poți dori în viață, în afară de bani. În cazul meu – urmează o exprimare foarte concisă – doream respect între oameni și respect față de natură.

Poate vor fi unii care vor comenta în barbă: ”credeam că voiai libertate”. Ca și cum libertatea este un singur lucru. Acum mi se pare că libertatea este o cosiță în care se împletesc mai multe fire, dintre care eliberarea de comunism era numai primul, era numai începutul. Cine știe unde suntem acum? Poate la sfârșitul începutului?

Deșimă bucur de viața mea de aici, mi se pare că șocul inițial nu atrecut în totalitate (deși nu mai e demult ”inițial”). Îlignor 99,99% din timp – dar există aceste momente, 0,01%, în caremă uit în jur și mă întreb unde mă aflu și de ce se vorbeșteengleza? Pe urmă continui ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Eca și cum creierul îmi joacă niște feste, și mă trimite într-ununivers paralel, din care mă trezesc cu surpriza. Și să fie clar:e o surpriză plăcută când mă trezesc în Canada. Simt atașamentși patriotism față de această țară. Nu a fost așadintotdeauna, a durat ceva până când am ajuns să ne placem, eu șiCanada, dar acum mă simt bine aici.

Și, deși am plecat de aproape 25 de ani, încă mai simt atașament și patriotism și față de România. Sunt fericită că copiii mei comunică foarte bine în limba română, deși mai fac greșeli cu cratimele, și habar n-au cine a fost Tudor Arghezi. Atunci când am venit în Canada întâlneam mulți români ai căror copii nu mai vorbeau românește, și bineînțeles, mi se părea o soartă groaznică, să nu poți să vorbești limba părinților tăi.

Am întâlnit apoi și alți imigranți, din alte țări, care au aceeași problemă. Am înțeles că e foarte greu pentru părinți să se lupte pentru o limbă care este, din punctul de vedere al unui copil, moartă, sau, în cel mai bun caz, redundantă. Iar odată ce nu mai știi limba, legăturile cu țara de origine se fărâmițează și dispar. Și exact asta se va întâmpla în mod sigur: dacă nu cu copiii mei, atunci cu nepoții mei, dacă îi voi avea. Recunosc, acest gând mă face puțin tristă. Trei sferturi în glumă, un sfert în serios, cochetez cu sloganul ”copiii copiilor noștri nu vor vorbi românește” :)

Șidacă ar fi așa, ce dacă?

Să lăsăm iluziile la o parte: copiii noștri nu sunt de fapt ai noștri, ”sufletele lor locuiesc în casa zilei de mâine”, pe care noi nu putem nici măcar să ne-o imaginăm, darmite să o controlăm. Nu le vom putea impune cum să trăiască, cărui ideal își vor dedica viața, ce loc le va fi acasă, în ce limbă se vor simți liberi.

Pemăsură ce timpul risipește miasmele înșelătoare alecomunismului, sper că vom descoperi că patriotismul înseamnă maimult decât manifeste sforăitoare, și că libertatea are valențemult mai bogate decât simpul ”am voie să spun ce vreau”.Așadar, în opinia mea, ca să fie liberi și fericiți, mai trebuiesă-i învățăm pe copiii noștri și: compasiune, perseverență,optimism, curiozitate și, desigur, curaj. (Această listă nu esteexhaustivă).

Scriu aceste rânduri pe 24 noiembrie 2019, zi de vot pentru alegerile prezidențiale. Încă îmi amintesc cu oroare de primele mele experiențe de vot, pe vremea comunismului: într-un an a trebuit să votăm un referendum pentru scăderea cheltuielilor de înarmare, la care au fost obligați și tinerii sub 18 ani să participe. Directiva era să demonstrăm entuziasm pentru dezarmare prin a vota la 6 dimineața.

Pe la 7 m-au sunat de la liceu să mă certe din cauză că nu votasem încă. Le-am răspuns colțuros că am fost la coadă la lapte. Mi-au ordonat să mă prezint urgent să votez. M-am dus, mi s-a pus un buletin de vot în față, și am votat sub ochii directorului, care mă avertizase de când am intrat pe ușă ”să nu fac prostii”. Îmi mai amintesc de alt vot, pentru ceva gen alegeri locale. De data asta erau cabine de vot și un buletin cu două nume. Știam că nu contează deloc pe cine votez. Câștigătorul era deja hotărât. Am făcut o gaură cu creionul în hârtie și am plecat val-vârtej, ca să mă ascund undeva să plâng. N-am uitat niciodată cât de umilită m-am simțit atunci.

Șiacum plâng întotdeauna când votez – de bucurie, de ușurare, demulțumire că nu mai trăiesc în comunism. Prezența la vot înCanada nu este așa de mare, și înțeleg, aici miza este destul demică. Dar că există atât de mulți cetățeni în România, carenu votează, asta este tragic și de neînțeles.

E un moment bun să închei istorisirea mea, care este numai un mic alineat într-o poveste lungă, despre trecutul, prezentul și viitorul României. Și chiar așa se scrie o poveste: puțin câte puțin, fiecare dintre noi își aduce contribuția: un cuvânt, o frază, un capitol.

Am observat că în viață totul ia mai mult timp decât îmi închipui eu. Am fost dezamăgiți după Revoluție pentru că ne imaginam că totul se va transforma peste noapte. Acum e rândul altora să fie dezamăgiți – dar și voi, cei care acum vă simțiți demoralizați și descurajați, veți vedea la rândul vostru peste alți 30 de ani cât de multe se vor fi schimbat. Dacă fiecare dintre noi facem tot ce putem în timpul pe care îl avem, se va naște o poveste de care copiii nostri vor putea fi mândri.

Oana Fărcășanu, profesoară, Canada

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€