Vladimir Putin a împins Ucraina în afara lumii ruse

Neavând vreun glob de cristal și nici apetență pentru speculații asupra profilului psihologic al liderului de la Kremlin, vom încerca să deslușim mizele, pentru a înțelege ce pot câștiga sau pierde părțile.

Întrebările succesive care merită puse sunt: cât de mult contează Ucraina pentru Rusia? Care este interesul Rusiei și coincide acesta cu al regimului Putin? Ce se întâmplă în caz de conflict militar? Care sunt implicațiile politice și de securitate pentru România și pentru regiune?

Fiecare dintre aceste chestiuni ar putea face, și chiar au făcut, obiectul unei teze de doctorat. Vom schematiza așadar analiza, cu riscul de a îngroșa tușele.

Merită tranșată și o chestiune prealabilă: există vreun risc ca Federația Rusă să atace o țară membră a NATO?

Pe scurt, acesta tinde spre zero. Cele mai amenințate sunt țările baltice. Dar disparitatea de forțe, economice și militare, dintre Rusia și Alianța nord-atlantică, ar duce o asemenea decizie în zona suicidară. Articolul 5 al Tratatului nord-atlantic obligă toate părțile să sprijine statul atacat.

În ce privește Ucraina, ea nu beneficiază de o asemenea garanție. Totuși, prin memorandumul de la Budapesta din 1994, Ucraina, Belarus și Kazahstan renunțau la arsenalele lor nucleare (moștenite prin dezmembrarea URSS) în favoarea Rusiei.

Ucraina, care deținea al treilea stoc mondial de focoase nucleare, primea din partea Rusiei, Marii Britanii și Statelor Unite următoarele asigurări: respectarea independenței și suveranității în granițele de atunci (care includeau Crimeea); abținerea de la amenințarea cu forța sau folosirea acesteia împotriva ei; abținerea de la folosirea presiunilor economice spre a i se influența politicile.

Din păcate pentru Kiev, spre deosebire de tratatul NATO, memorandumul respectiv nu instituia și obligația de asistență militară din partea garanților. Iar unul dintre aceștia avea să devină, douăzeci de ani mai târziu, chiar agresor, anexând Crimeea. Astăzi, căutarea oricărei soluții diplomatice se confruntă și cu următorul obstacol: ce valoare poate avea un acord semnat cu un stat care a demonstrat deja că nu își respectă angajamentele?

De ce este Ucraina atât de importantă pentru Rusia?

Federația Rusă a rămas, după destrămarea URSS, de departe cea mai întinsă țară din lume. Dar Ucraina are o semnificație aparte în mitul fondator al Imperiului Rus, este perla coroanei. Iar Rusia lui Vladimir Putin pretinde (sau chiar vizează) continuitatea cu imperiul.

Fără Ucraina, succesiunea este compromisă.

În 12 iulie 2021, președintele Putin publica un articol istoric care detalia această viziune imperială: „Despre unitatea istorică a rușilor și ucrainenilor”. Din prima frază, el expune teza care anulează simbolic dreptul Ucrainei la un destin aparte: „rușii și ucrainenii sunt unul și același popor – un singur întreg”. Nu economic, ci simbolic contează Ucraina.

Da, o parte a istoriei Ucrainei este comună cu Rusia. Însă există și o altă componentă a tradiției ucrainene, independentă de Rusia și adesea în dezacord cu ea. Viața politică a noului stat ucrainean refondat în 1991 a fost dominată de înfruntarea a două tendințe. Vestul ucrainofon, naționalist sau pro-occidental era contrabalansat de estul și sudul rusofone, mai degrabă pro-ruse.

Cele două opțiuni erau echilibrate, fiecare contând pe sprijinul a circa jumătate din populație. Balanța s-a înclinat definitiv în 2014. După anexarea Crimeii și instigarea secesiunii regiunilor estice Donețk și Luhansk, foarte puțini ucraineni mai cred în frăția cu Rusia. Peste 70% dintre ei, inclusiv mulți vorbitori nativi de rusă, susțin orientarea pro-occidentală, iar majoritatea privesc Rusia drept marele inamic.

Prin războiul de agresiune împotriva Ucrainei, fie el și camuflat, Vladimir Putin a contribuit decisiv la tranșarea dilemei identitare ucrainene, astfel încât discursul său despre un singur popor este destinat doar publicului rus.

Cu mâna lui, Putin a împins Ucraina în afara „lumii ruse”.

Acest concept geopolitic (lumea rusă) definește națiunea rusă de după destrămarea URSS drept una împărțită în mai multe state și justifică ingerințele Moscovei în apărarea minorităților ruse.

Interesul regimului Putin nu se confundă neapărat cu ceea ce ar fi bine pentru Rusia, pe termen mediu și lung. Rusia nu este nicidecum o mare putere economică. Produsul intern brut (PIB) al țării de 146 milioane de locuitori a fost în 2020 de 1483 miliarde de dolari, adică doar de șase ori mai mare decât al României și cu puțin peste Spania.

Exporturile sunt în cea mai mare parte petrol, gaze și alte materii prime. Dar Rusia are un uriaș buget al apărării, estimat între 60 și 70 miliarde de dolari. Puterea militară a rămas ultimul vestigiu al măreției de odinioară. În condițiile în care nivelul de trai scade, iar opoziția internă a fost anihilată, Vladimir Putin are nevoie să proiecteze pentru publicul intern imaginea unei Rusii încolțite, înconjurate de dușmani.

Desigur, o intervenție militară în Ucraina ar însemna o nouă cortină de fier între Rusia și Vest, ceea ce contravine interesului natural al țării. O asemenea ruptură ar reduce Moscova la dependența de Beijing, care are nevoie de resursele naturale ale Rusiei.

Doar că până și cea mai proastă înțelegere cu occidentalii este, judecând obiectiv, mai bună pentru Rusia decât perspectiva de a deveni satelitul Chinei. Din această perspectivă, eternizarea la putere a lui Putin reprezintă un risc substanțial pentru țara sa.

Din punct de vedere militar, Rusia nu ar mai beneficia de avantajul surprizei, precum în Crimeea, în 2014. Armata ucraineană, reformată și călită în acești ani de confruntări, dotată în urgență cu armament de ultimă generație, va opune o rezistență îndârjită, la înălțimea tradiției militare a acestui popor. Ea are potențialul de a produce serioase pierderi invadatorului, mai ales pe amplasamente defensive.

Desigur, superioritatea tehnică și numerică înclină serios balanța de partea Rusiei, care are tot interesul să își atingă obiectivele strategice foarte rapid. Cu cât războiul se prelungește, cu atât costurile vor deveni insuportabile pentru o Rusie sub sancțiuni, iar moralul trupelor va scădea.

Este așadar posibil, chiar dacă nu probabil, ca Ucraina să devină un nou Afganistan, un cimitir al ambițiilor imperiale ruse.

Ce ar însemna acest conflict pentru România și pentru regiunea Mării Negre? În primul rând, toate țările din regiune ar suferi o uriașă lovitură la nivelul atractivității pentru investițiile străine.

Pentru România, prezența Ucrainei ca tampon între ea și Rusia este un mare avantaj din punct de vedere al securității. Un colaps al Ucrainei ar atrage aproape cert și prăbușirea Republicii Moldova în sfera de influență rusă, ceea ce trebuie evitat cu orice preț.

Simetric, pentru Rusia, un risc considerabil în cazul declanșării ostilităților este pierderea Transnistriei. Ucraina nu poate permite prezența unor trupe ruse în spatele frontului. Din punct de vedere militar, valoarea combativă a contingentului rus din Transnistria este cvasi-nulă, mai ales că nu dispune de sprijin aerian.

Dar acesta poate contribui la diversiuni și destabilizarea zonei, sau poate încerca o joncțiune în cazul unui atac dinspre sud, astfel că decizia rațională ar fi neutralizarea lui. Desigur, din punct de vedere diplomatic chestiunea este mai complicată. Contingentul se află pe teritoriul recunoscut internațional al Republicii Moldova, chiar dacă nu este controlat de Chișinău.

Politic, este neclar ce speră să câștige Vladimir Putin din această escaladare. Dacă obiectivul ar fi destabilizarea Ucrainei și impunerea unui guvern pro-rus la Kiev, acesta nu ar supraviețui decât într-un regim autoritar, din care orice urmă de democrație reală să fi fost extirpată.

Pretențiile privitoare la retragerea trupelor aliate din România și Bulgaria, precum și garantarea neaderării Ucrainei la NATO sunt atât de exagerate încât nu pot constitui nicio bază de negocieri.

Comportamentul destabilizator al Rusiei, devenită incontestabil un rogue state, la adresa ordinii internaționale conduce în ultimă instanță la întrebarea dacă un asemenea actor internațional iresponsabil mai poate fi membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU.

Aceasta ar putea fi marea lecție a actualei crize.