M-am plimbat odată prin cea mai mare și mai veche pădure de nuci din lume, aflată nu departe de Valea Ferghana, la granița dintre Kârgâstan și Uzbekistan, lângă o localitate pe nume Arslanbob. Despre unii copaci de acolo se spune că au chiar peste 500 de ani și da, unii erau atât de bătrâni și de înalți, încât abia le vedeai coroana. Cum să ajungi să culegi nuci din ei, sincer nu știu. Țin minte că oricât am căutat vreo nucă pe jos, cât de mică, n-am găsit.

Era septembrie, iar culesul nucilor începea oficial abia la început de octombrie. În vasta pădure aproape pustie, căreia nu-i dădeai de capăt, găseai uneori mici colibe, câte o Lada Niva parcată într-o rână la margine de drum și pâraie venind dinspre munții de peste 4000 de metri răsărind peste tot împrejur. Mai băgai de seamă scări lungi lipite de pomi, iar ici colo vedeai copii cățărați printre crengi, încercând să agațe primele nuci ale sezonului, pe care obișnuiau să le dea la magazin, la schimb pe înghețată.

Când începe culesul, localitatea se animă, iar pădurea devine un vast bâlci. Oamenii vin cu corturi, se instalează în luminișuri iar serile, după o zi întreagă de muncă stau la focuri, ascultând povești și cântece vechi, în tipica tradiție orală, întâlnită peste tot în Asia Centrală. E un eveniment crucial pentru toată comunitatea, cu un puternic rol economic, fiindcă miezul sau uleiul de nucă se vând în căminul cultural ca la un soi de bursă, unde vin comercianți din tot spațiul sovietic, China și țările musulmane cu terminația ‘stan’. Nucile din Arslanbob sunt o afacere de câteva milioane de euro pe an. Iată de ce interesul de a păstra locul viu este mare, astfel că periodic se organizează plantări de puieți tot de nuc, într-un program comunitar de întinerire a pădurii.

Când am aflat despre acțiunea Via Transilvanica Goes Nuts potrivit căreia Asociația Tășuleasa Social urma să planteze o livadă imensă de nuci tocmai în apropiere de Copșa Mică, ne-am înscris imediat, cu copii și cățel cu tot. Mi-am amintit de minunăția de pădure din Munții Tian-Șan, iar mintea mi-a fugit la zilele de tihnă și lipioșka cu miere de pe terasa din ograda lui Suleiman, un uzbek de treabă, în casa căruia trăiau trei generații. Gospodăria se afla la baza unui perete impresionant de stâncă, nu departe de legendara pădure de nuci, cea care m-a fermecat pentru totdeauna.

Oricât am întrebat, nimeni nu mi-a putut spune cine și când a plantat acea pădure, deși una din povești încerca să o lege de Alexandru cel Mare, fiindcă era mare și cunoscut. Cel mai probabil, în urmă cu multe sute de ani, niște călători au venit de undeva cu buzunarele pline de nuci, le-au plantat acolo și așa o fi început totul, cu un mare mister. Simpla idee că cineva, peste câteva sute de ani ar putea să se întrebe cine oare o fi plantat pădurea aceasta de nuci pe un deal cândva sterp de lângă Târnăvioara m-a fermecat.

Așa că, fără prea multe vorbe, am plecat, deciși să ne dedicăm trei zile din viață pământului și săpatului. Iar surprizele au început să se lege odată cu prima dimineață devreme, care s-a deschis cu un frig mentolat bine.

Termometrul arată -5 grade, iar bruma groasă din jur confirmă acest lucru. Chiar, oare cum vom săpa în pământ înghețat?

Suntem cazați în curtea Bisericii fortificate din Axente Sever. Câteva din anexele din zidul bisericii evanghelice au fost transformate cu mult bun gust în apartamente. Te afli practic într-o cetate, închisă cu o poartă veche de câteva sute de ani, în curtea căreia se înalță semeață biserica din piatră, frumos renovată. Localitatea arată și ea cochetă și îngrijită, se vede imediat după detalii că există cineva în primărie căruia îi pasă de ce se petrece în jur.

Nici Copșa Mică nu arată deloc rău. Față de ultima mea imagine depresivă cu acoperișuri negre și furnale emanând un dubios fum gălbui, acum parcă e alt oraș, îngrijit, vesel și colorat, cu toate că peisajul industrial al periferiei a rămas locului, ca o reamintire a eșecului comunist, regim permanent obsedat de depășirea producției, cu orice preț. Nu departe de podul care duce spre zona industrială, primăria a amenajat un mic parc cu panouri cu imagini de arhivă din fabrici și decupaje din ziarele vremii. Ca mai peste tot în țara condusă de meșterul cârmaci fascinat de industrializare și de falsa academiciană doritoare să dezvolte chimia în toate formele ei și aici, la Copșa Mică totul era bazat pe o mare și sfruntată minciună.

Adevărul crunt e că doar accidentul nuclear de la Cernobîl a detronat Copșa Mică de pe poziția de top a podiumului, prin care a fost declarat cel mai poluat oraș al Europei. În spatele cifrelor măsluite ale fabricilor fruntașe în producție Carbosin și Sometra stătea de fapt drama unor oameni a căror speranță de viață era mai mică cu 10 ani decât media pe țară. Erau grave intoxicații cu plumb, cadmiu sau zinc, un număr crescut de cancere de piele și plămâni, acestea fiind rezultatul direct al emisiilor de metale grele din aer, fiindcă regimul nu și-a mai permis instalații performante de filtrare și desprăfuire, preferând în schimb să-și sacrifice, cu bună știință, cetățenii. Cu cinism, cineva spunea că „aici, la Copșa Mică, se trăiește mai repede”.

În 1993 fabrica de negru de fum folosit la cauciucuri s-a închis, iar iernile cu zăpadă s-au făcut din negre, din nou albe. Marea problemă este că suprafețe de mii de hectare de teren au fost sistematic contaminate, la fel pânza freatică și nu se știe cât timp va trece până natura își va reveni și va recâștiga lupta cu terenurile infestate.

Agricultura din zonă practic nu prea există, totul se ‘importă’ din satele vecine. Potrivit unui silvicultor cu care am stat de vorbă, abia acum, de câțiva ani, plantările de salcâm de pe dealurile sterpe din zonă au început să se dezvolte și să fixeze terenul, pompând astfel un pic de oxigen peste sărmanul oraș îndelung traumatizat.

Pe drumul spre Târnăvioara, la intersecții se află trei semne desenate drăguț cu săgeți pe care scrie „Spre Pădurea de nuci”. Cât de frumos, cât de utopic! Pădurea de nuci nu există decât în mințile noastre. Să pui astfel de semne la răscruce de drumuri înseamnă un act de profundă credință. Și probabil, un bun prilej de a-i face pe localnici să zâmbească. Adevărul e că de la entuziasmul tuturor, respectiv voluntari, pădurari, autorități, sponsori și toți cei mulți implicați în poveste, până la o pădure adevărată calea e lungă, iar riscurile sunt nenumărate.

Dar e bine să crezi în ceva, naivitatea e mereu de preferat negativismului, cu toate că afară sunt -5 grade, scaieții de lângă drum sunt înghețați absolut poetic iar, peste toate, Alin Ușeriu se întreabă ironic: „No, da’ ce ne facem oameni buni? Plantăm pomi de Crăciun?”

E doar un pic trecut de 9 dimineața, iar micul dejun vine cu un tractoraș roșu pufăind optimist la deal. Mai avem o oră și jumătate de organizat una alta până vine lumea la muncă. Împachetez o omletă rece între două felii de pită și molfăi dansând, să nu-mi înghețe picioarele în bocanci. Noroc că Tășuleasa a brevetat plantatul pe muzică, așa că stația și boxele se instalează primele, înainte de orice altceva.

Boom, Tibi și Ștefan întind mese și instalează panoul cu denumirea acțiunii, iar Ana și fetele pregătesc listele cu participanți și brățările pentru voluntari. Ana a venit îmbrăcată ca baba Dochia, în straturi strategice. Pe cap are o căciulă roșie ca o căpșună uriașă. Scoate din remorca tractorului un filtru de cafea nou nouț, îl despachetează și îl pune la treabă pe un battery pack drept la marginea câmpului deocamdată gol, dar încărcat de emoție și de promisiuni cum că odată, când probabil mulți dintre noi vom fi oale și ulcele, pe aceste hectare proaspăt arate și cu pământul afânat pregătit de plantare se va înălța o pădure.

Odată cu prima pală de miros de cafea, mântuirea se întrezărește discret și pentru mine, nevrednicul. După prima înghițitură, ușa Raiului parcă se întredeschide cu un scârțâit discret și, deodată, totul devine posibil.

Pe lângă ideea de restaurare și încercarea de a pompa un pic de viață într-un oraș cu un renume mai negru decât negrul de fum produs cândva în zonă, această acțiune amplă dorește să sugereze și ideea că pe Via Transilvanica pot avea loc tot soiul de acțiuni comunitare de impact pe termen mediu și lung. Așa s-a întâmplat și cu renovarea recentă a conacului Bruckental, realizată în parteneriat cu Ambulanța pentru monumente.

Practic, cărarea noastră devine astfel un pretext de a face ceva cu sens pentru comunitățile prin care trece, totul e ca oamenii să se contamineze de dorința de a lucra împreună pentru un bine comun. Aici autoritățile locale au un rol crucial, deoarece cu primari din start dezinteresați nu se poate face mare lucru.

Acum s-a făcut ora 11, iar soarele cu dinți a lăsat-o mai moale cu mușcăturile lui. Glia s-a mai înmuiat. Discursurile mobilizatoare s-au încheiat, la fel indicațiile tehnico tactice legate de geometria gropilor și importanța tasării pământului la rădăcina pomilor, pentru prevenirea înghețului. Suntem cu totul în jur de 70 de oameni. Priviți de departe, pe terenul acela vast înconjurat de râpe și fragile păduri de salcâm, părem descurajant de puțini. Dar ne apucăm frumos de treabă dintr-un capăt de tarla, pe rânduri, lăsând o distanță standard de 3 metri într-un puiet și altul. Problema este că unii dintre puieții de nuc sunt înalți de peste 2-3 metri, ceea ce face ca tehnica de plantare să fie diferită de toate celelalte plantări la care am participat de-a lungul anilor.

Munca de-a pământul, cea atât de ancestrală și firească pentru agricultorii de generații, poate căpăta accente mistice în mintea unui orășean neînvățat cu sapa și hârlețul. Privind în jur poți citi imediat cine e amator și cine profesionist.

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Omul care ne asistă și care, vreme de 3 zile încheiate, a făcut neobosit controlul de calitate al plantării săpând cot la cot cu noi se numește Traian Suciu și e pădurar în zonă. E un om blând, însă ferm, dintr-o bucată, care spune mereu lucrurilor pe nume.

Ne explică cu tact și răbdare cum se face corect munca aceasta pentru ca șansele de viață ale puietului să se maximizeze. Groapa trebuie să fie adâncă de cam 50 de centimetri, pământul bine tasat în straturi, astfel încât să aibă cât mai puțin aer la rădăcină, fiindcă aerul e principalul dușman al acelor filamente subțiri de rădăcină, care reprezintă de fapt inima copacului. Domnul pădurar ne povestește despre istoria locului, despre pericole, dăunători, pământ contaminat și ne verifică atent, să se asigure că facem totul corect. Trece printre rânduri și trage în sus de fiecare puiet. Dacă se poate scoate cu o mână, operațiunea trebuie reluată.

Încă de la primul hârleț înfipt în glie știi dacă va fi o groapă grea sau ușoară. Uneori pământul e moale și afânat, alteori e tare și grunjos, îndesat și secetos. Sapi adânc cu hârlețul, apoi pui frumos pământul scos din groapă pe buza ei, frămânți noroi cu bocancii și sfărâmi bulgări de pământ cu mîinile, iar progresiv simți cum ți se golește mintea de toate gândurile negative. Ești doar tu și pământul, stând acolo îngenuncheat pe buza gropii. Dar ești un gropar al vieții și speranței.

La final, când totul e pregătit, bagi rădăcina adânc în pământ, aranjând frumos firele, atent ca puietul să stea drept, iar apoi treci la groapa următoare și tot așa, fiindcă până la cifra de 5000 e mult de muncă. Cel mai bine amatorii ca mine lucrează în echipe de 2 sau 3, făcând cu schimbul la hârleț. Iar cel mai distractiv e să alternezi mereu echipa, fiindcă așa, schimbând vorbe cu noi prieteni, timpul curge mai ușor.

Înainte de a trece la următoarea groapă, te mai uiți o dată la puietul proaspăt plantat cu speranța că poate, poate se va prinde și va crește mare, scăpând de șoarecii de câmp, de iepuri, de capre, de mistreți sau de coarnele ciutelor, care-i pot leza iremediabil scoarța. Sapi așadar mai departe, cu capul în pământ, cocârjat, aparent îngenuncheat, înfrânt, dar nădăjduiești, ca orice țăran adevărat, că pământul acesta blestemat de ploi acide va deveni roditor, că Dumnezeu va da ploaie bună la vreme, iar cândva aici se va înălța o pădure la fel de mândră ca aceea din Kârgâstan.

Plantatul de puieți este o muncă mecanică, apăsată, însă plină de o energie bună, umană, contaminantă. Nu e ca în Croația, unde mai nou s-a brevetat plantatul pe suprafețe mari cu drone, iar pământul e bombardat de sus cu bile de semințe amestecate cu pământ, sticlă zdrobită și chili pentru a ține dăunătorii la distanță. Aici e ca la noi, la țară, treabă de pălmași sadea, e cu miros reavăn de lut și de iarbă. E cu dureri de șale, cu palme inflamate, e cu pământ clicos lipit de bocanci, pe care îl târăști greoi după tine de o groapă la alta, incapabil de a alunga gândul că ești pământ și că, într-o bună zi, într-un astfel de lut te vei întoarce. Fără să vrei, te trezești că îți dorești să plouă bine la noapte, să bea apă și rădăcinile ascunse de mâna ta în întunericul gliei.

Apoi îți dai seama cu spaimă că acțiunea toată are ceva de loterie, iar în joc este o sumă serioasă de factori determinanți, care vor decide soarta viitoarei livezi. Dar nu te oprești, sapi mai departe cu nădejdea că poate, într-o zi luminoasă de toamnă din viitor, un om se va plimba pe aici, va lua o nucă de jos, o va sparge și-i va mânca miezul, acele două creiere în miniatură ascunse într-o coajă tare, protejată de o altă coajă moale, verde, care pătează degetele. Îngropăm așadar în pământ, odată cu rădăcina, și toate aceste speranțe cum că minunea aceasta chiar s-ar putea petrece undeva în timp.

A doua zi a fost grea, mai ales că a plouat binișor peste noapte, iar frigul s-a mai îmblânzit. Lupta cu pământul lipicios de bocanci a devenit și mai dificilă. Dar colo, spre după amiază, am reușit să ne îndeplinim norma. Mai avem o singură redută rămasă neplantată, iar în plus, trebuie trasate șirurile pentru a doua zi. Mâncăm în tăcere, risipiți în grupuri pe răzoare. După masa de prânz ne întoarcem pe câmp. Pentru mâine au mai rămas de plantat 2000 de puieți, când vor da năvală hoarde întregi de voluntari din toate colțurile țării.

Câinele Puck e și el mort de foame, fiindcă a săpat 3 gropi de unul singur. Când sapă, devine foarte serios și nu mai latră aiurea. Primarul din Copșa Mică îi livrează pe furiș tobă și caltaboș din meniul prânzului, drept urmare îmi va fi greu diseară la cină să-l conving de importanța disciplinei și mai ales, de inestimabila valoare nutritivă a boabelor speciale pentru căței.

A treia zi a fost într-adevăr cea mai suculentă. A debutat cu scoaterea din noroi a legendarului Defender împotmolit cu grație de stăpânul lui, Cristi Geograful. Un ajutor crucial a venit din partea tractorașului roșu, aducător de mâncare. În jurul orei 10 a început să curgă cu oameni de toate felurile și culorile. Am săpat mai puțin, în schimb toată ziua am inventariat și fotografiat prieteni și grupuri, stând de vorbă cu oameni extrem de diferiți, uniți în cuget și simțiri de aplecarea asupra gliei și plasarea puieților în gropi.

Mi-am dat seama cu această ocazie cât de democratică a fost această plantare specială, cum a putut aduna laolaltă persoane din medii atât de diverse. Am povestit așadar cu un localnic sas, plecat din țară în 1983, care se minuna de tractorul nou, de fabricație germană, care ara la o margine de tarla. Omul venise din Germania special pentru plantare.

Am povestit cu o familie tânără venită din Timișoara. S-au pregătit alături de băiețașul lor pentru această acțiune cumpărând un vechi hârleț militar din piața de vechituri a orașului. M-am întâlnit cu un prieten miner fost șef de brigadă și actor amator în filmul documentar Planeta Petrila.

La finalul zilei, Cătălin a improvizat o masă pe care a tăiat ceapă și slană din porcul lui, crescut la țară, oferind oricui îi era poftă. Excelentă idee! Noroc cu un domn medic de la un spital privat din Sibiu, care împărțea băieților shot-uri de țuică de prune din producție proprie, iar fetelor peste 21 de ani, vișinată.

Sincer vorbind, slana cu ceapă nu prea rezonează în sufletul ardeleanului fără un gât de pălincă. La prânz am vorbit cu un simpatic domn producător de bere craft, care adusese pentru eveniment un butoiaș de 30 de litri și invita lumea să deguste. Era foarte bună!

Am mai povestit cu un director de la o reprezentanță a unei mărci de mașini de prestigiu și ne-am amintit când odată, de Ziua voluntarilor mici, am încărcat de prin sate tiruri de plastic destinat reciclării.

Am vorbit cu un șef de cercetași, care și-a făcut pe un deal o casă din baloți de paie. Am vorbit despre câini cu un domn voluntar venit de la București. Am săpat câteva gropi împreună cu un IT-ist din Cluj, care era îndrăgostit de grădina lui de zarzavaturi de la periferia orașului. Devenise fan Via Transilvanica, pe care umblase în vară alături de prietena lui.

Am mai stat de vorbă cu zilieri romi, cu pompieri veniți cu echipa, cu elevi din Sângeorz Băi, cu voluntari tineri și vechi prieteni din copilărie, ba chiar am dat peste o tânără englezoaică de la un liceu privat venită cu autobuzul cu o seară înainte împreună cu toată clasa ei. Totul i se părea miraculos și exotic, era plină de bunăvoință, dar evident nu știa să facă prea multe cu mâinile.

Totuși, am plantat un puiet împreună. Nu departe, colegii ei, îmbrăcați toți șic, unii chiar încălțați cu pantofi albi, de firmă, butonau telefoane de ultimă generație, filmând și făcând poze de grup, încercând din răsputeri să-și dezlipească glia de încălțări. Mânuiau sapele delicat ca pe mouse, iar la hârleț se uitau cu mirare, ca la o tehnologie răsărită din preistorie, însă erau și ei contaminați de energia colectivă pozitivă, simțind că participă la o acțiune aparte, având rezonanțe și sens undeva, într-un viitor abstract și incert.

Neobosit și un pic îngrijorat, domnul Traian se mișca acum cu repezitorul, trăgea de puieți și verifica febril calitatea muncii, însă evident nu putea face față acestui nou val de sute de oameni împrăștiați peste tot pe marea tarla.

Undeva după masa, toți cei 5000 de puieți trecuseră de la orizontală la verticală, iar hectarele arate erau acum acoperite complet. Te uitai și te întrebai dacă o să iasă ceva din câmpul acesta incolor, plin de nuiele, oare o să înfrunzească?

A urmat un prânz pe cinste, apoi marea deznoroire a bocancilor, urmată de marea despărțire. Au fost trei zile intense, memorabile, care au unit oameni din medii neașteptat de diverse.

Munca de protejare și supraveghere a acestei tinere livezi cade de acum în mâinile destinului, dar și a autorităților locale care, alături de pădurari, silvicultori și noi voluntari vor trebui să împrejmuiască lotul cu un gard, să se ocupe de altoire, de verificare, rărire și alte detalii tehnice complicate.

Cum va arăta în 10-20 ani acest loc, de care ne-am atașat cu toții? Nu știm, însă poate că, într-o bună zi, curiozitatea ne va împinge să ne întoarcem la Târnovioara, ghidați de acele indicatoare utopice, probabil vechi și decolorate de la răspântii, pe care scrie atât de frumos „Spre Pădurea de nuci”.


Această serie de articole despre redescoperirea la pas a Transilvaniei este susținută de Raiffeisen Bank, ca o contribuție la promovarea culturii și tradițiilor românești. Raiffeisen Bank este partener strategic al proiectului Via Transilvanica și al Asociației Tășuleasa Social și a susținut amenajarea a 300 de kilometri ai traseului, în ultimii trei ani.

Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.