Vidul de vis. Zece cauze ale naționalismului

Mihnea Măruță

Redactor

Frică și închidere. Am constatat în ultimele luni, de când am pornit la drum cu PressOne, două tendințe care se conturează înăuntrul statului român, cu precădere în administrația centrală: tentativa de a face publice tot mai puține informații și numirea în tot mai multe funcții importante a unor persoane conectate la un serviciu secret ori cu un trecut explicit într-o structură de forță.

Statul român se întunecă și se militarizează. Se întoarce către interior și își întărește bastioanele. În loc să se destindă și să se lumineze, pare că se pregătește pentru un război.

M-am întrebat dacă nu cumva aceste două tendințe sunt legate de campania DNA, de presupunerea funcționarilor publici, dar mai cu seamă a șefilor lor – acei imuabili care nu se schimbă odată cu miniștrii ori cu directorii de agenții -, că orice informație semnificativă care ajunge în presă le poate pune în pericol libertatea.

Asta ar însemna că sistemul e atât de ros pe dinăuntru, încât, dacă închizi ochii și pui degetul la întâmplare, aproape orice contract al statului este susceptibil de corupție.

Însă aceasta e doar o speculație. Să rămânem la ceea ce știm sigur, și anume că statul român se închide în sine văzând cu ochii.

De ce e importantă această observație? Fiindcă intrarea în carapace are loc într-un context european asemănător. Țările membre ale UE, în special cele din regiunea noastră, adoptă măsuri izolaționiste pe care le justifică identitar: nevoia de a salva un anume stil de viață, o tradiție, principii și, în general, o civilizație senină.

Și așa ajungem la rostul acestui text. Simultan cu închiderea statului, din pânza freatică a societății românești urcă la suprafață o nemulțumire crescândă, pe care comentatorii aleg să o numească naționalism.

De fapt, avem de-a face cu o expresie a lipsei de orizont, cu o dezorientare colectivă care se refugiază în momente idilizate ale trecutului.

Dar în loc să ne tot văităm, ca Petrică din poveste, „Săriiiți, vin naționaliștii!”, cred că mai înțelept și mai calm ar fi să săpăm după rădăcinile acestui fenomen care, la o primă vedere, pare altoit pe o lume tot mai accesibilă.

Nu Rusia este motorul acestei recrudescențe. Propaganda rusă nu face decât să profite de nevrozele care se acumulează în corpul social, să le stimuleze și să le agite. Să le dea o direcție.

Cauzele există deja. Ne aparțin și sunt carne din noi. E vremea să le ordonăm.

„Ceva nu-mi miroase a bine”. Ce cred refugiații ucraineni despre Călin Georgescu și direcția extremistă pe care stă să o ia România

Românii vor să primească mai multă empatie de la clasa politică și au dreptate. Empatie vor și vecinii invadați și bombardați atroce de Rusia. Ei de ce nu ar avea dreptate? 

Marcel Ciolacu dă bir cu fugiții, confruntat cu consecințele propriei guvernări. Are cine să-l aducă înapoi și să-l pună să-și asume responsabilitatea?

Deocamdată am aflat ceva ce știam deja: în capul guvernului actual și eventual și al celui viitor se află un om complet iresponsabil. Din acest punct de vedere, poate că nu ar fi o tragedie, ci chiar ar fi absolut necesar ca domnul Ciolacu să nu mai ocupe nicio funcție de stat în România, indiferent cine vine în locul lui la PSD. Marii bărbați de stat își asumă prostiile, nu rămân paralizați în fața consecințelor acestora.

Cauze directe

1. România nu a tras linie, într-un mod limpede pentru toți cetățenii săi, sub perioada dintre 1945 și 1989. Condamnarea comunismului de către președintele Traian Băsescu a fost un eveniment pasager, neurmat de hotărâri și măsuri concrete.

Avem doi torționari judecați, iar aceste excepții sunt relevante pentru atitudinea noastră față de regimul impus de URSS. La fel cum edificator este chinul unei mâini de oameni de la IICCMER de a înființa un Muzeu al Comunismului.

E un subiect pe care ne e teamă să-l atacăm oficial, în Parlament și în Academia Română, instituții legitime și capabile să conceapă sinteze definitorii.

2. A ataca frontal comunismul presupune a delimita: crimele de realizări, teroarea de stabilitate, distrugerea elitei de formarea unei noi elite. Presupune a recunoaște ce e de recunoscut, de pildă megalomania lui Ceaușescu, dar și meritele sale în politica externă, încăpățânarea perdantă de a plăti datoria externă înainte de termen, dar și ambiția de a extinde producția autohtonă.

După revoluție, noi nu ne-am iertat, dar nici nu ne-am făcut dreptate.

Iar lucrurile s-au amestecat atât de mult într-un sfert de secol, încât a doua variantă a devenit imposibilă.

3. Demitizarea de după 1989 a personajelor istorice care fuseseră gonflate în anii ’80 pentru ca Nicolae Ceaușescu să apară ca o încununare a „iubirii de neam” a fost un proces binevenit, dar, din păcate, nu s-a oprit la timp și continuă, iresponsabil, până astăzi.

Una e să readuci adevărul în matcă, alta e să trimiți în derizoriu pe oricine a contribuit la un ideal național.

Un popor are nevoie de coagulanți simbolici, altfel nu poate să-și fixeze repere și să se mobilizeze pentru un obiectiv comun. La o adică, poporul e ca un copil mic care trebuie învățat și reînvățat să meargă. Iar pentru asta trebuie să se țină de ceva și să știe că are de ajuns undeva.

4. Concomitent cu deconstruirea propagandei, am acceptat etichete impuse din străinătate asupra unor figuri controversate, iar acestea n-au făcut decât să stârnească reacții adverse.

N-am fost în stare să definitivăm propriile noastre portrete, cu virtuțile și viciile aferente, asupra liderilor politici și creatorilor de cultură care au marcat ultimii 150 de ani.

De la Corneliu Codreanu la Nicolae Ceaușescu, trecând prin Ion Antonescu și Gheorghiu-Dej, sau de la Mihai Eminescu la Nichita Stănescu, trecând prin Mircea Eliade și Constantin Brâncuși, ceea ce se clamează în public se bate adesea cap în cap cu ceea ce se crede în particular.

E o ruptură de încredere între discursul oficial și convingerile neoficiale: ca și cum oamenii simpli refuză, cu îndreptățire, să accepte versiunile care li se livrează asupra marilor nume ale trecutului.

5. Dacă tot vorbim despre rupturi: o altă falie este cea dintre credința religioasă a majorității – care, în mod normal, n-ar avea nevoie de manifestări doveditoare – și vectorii dominanți în spațiul mediatic, care sunt disprețuitori și degrabă expeditori în Evul Mediu.

Clișeele de tipul „românii se închină numai când trec prin dreptul bisericilor” (care are drept corolar insidios – „de fapt, hai să recunoaștem, și cei care se declară credincioși sunt, mai toți, niște ipocriți”), ei bine, aceste palme repetate din partea unei minorități care e liberă tocmai pentru că trăiește într-un mediu impregnat de tiparele Noului Testament sunt tot atâtea încărcări cu pastile de mânie în relația – altminteri pașnică – dintre diversele segmente sociale.

Cel ce refuză să priceapă că, fără Biserică, astăzi n-am mai fi vorbit românește pe-aici acționează ca și cum istoria se va sfârși cu sine. Solipsismul inconștient al globalizării.

Cauze indirecte

6. „De ce nu suntem fericiți aici? De ce pleacă românii și puțini se mai întorc?”, m-a întrebat cineva zilele trecute. Da, știm că se pleacă pentru că e greu să trăiești decent cu câteva sute de lei pe lună. Pentru că nu poți să nu alegi emigrarea dacă „dincolo”, pe aceeași muncă, câștigi de 5 ori sau chiar de 10 ori mai mult.

Dar se pleacă și dintr-un alt motiv, imaterial, și anume sentimentul că niciodată nu se va schimba ceva major în România.

Se pleacă dintr-o proiecție sceptică, din neîncrederea în noi înșine, ca grup, și în destinderea mentală a rudelor, prietenilor și vecinilor. Se pleacă pentru liniște și stabilitate, pentru lipsa de încrâncenare din alte țări, se pleacă pentru respectul cotidian, cel care îți face diminețile dacă nu entuziaste, măcar nestresate.

7. Statul român își condamnă țăranii, săracii și pensionarii. În România, a fi țăran echivalează cu înapoierea, sărăcia înseamnă că nu ești în stare să te „descurci”, iar condiția de pensionar e expediată ca privitor de telenovele care nu mai poate furniza plusvaloare socială.

În satele noastre, cu excepțiile de rigoare, greu mai găsești oameni dispuși să muncească pe bani: tinerii sunt plecați, bătrânii mai pot îngriji doar ce-i în jurul casei – strictul necesar, iar cei de vârstă mijlocie își întocmesc dosare de ajutor social pe care să-l poată bea la bufet.

E o discrepanță atât de mare între paradigma din marile orașe și atmosfera comunelor care nu se află pe marginea vreunei șosele naționale, de parcă țăranii se mișcă spre trecut direct proporțional cu viteza cu care tinerii se aruncă în ispitele viitorului. Și nici primii nu întineresc, nici ultimii nu se maturizează.

E doar o depărtare a noastră de noi, ca și cum bunicii nu le-ar mai spune povești nepoților.

8. Ceea ce catalogăm drept „naționalism” nu e, de fapt, decât un recul mental, o reacție colectivă haotică – de care profită politicieni inconștienți sau trădători – față de un mesaj care ni se tot repetă sub diferite forme: „Suntem pe ultimul loc…”. (Și aici, fiecare poate să completeze la ce capitol și în cadrul cărei mulțimi de state.)

Dacă tu știi că nu e așa, dar ți se to-ot zice, fără discernământ, că ești jalnic, incapabil și, orice-ai face, nu progresezi, atunci, în sufletul tău, boabele complexului de inferioritate se vor aduna ca picăturile de mercur. Iar de aici până la a căuta contraexemple, dintr-un impuls justificat de echilibrare, nu e decât un pas.

De aceea e fundamental cine ne conduce, dacă e un om iubitor sau, dimpotrivă, un obiect de recuzită, o marionetă sau un parvenit fără empatie.

Vrem, nu vrem, suntem un popor care așteaptă mesaje „de sus”, care urmează invariabil exemplul șefului și care suferă de o sete continuă după modele (pentru a le desființa cât timp sunt în viață și a le reînființa, odată duse la groapă).

9. Școala și armata sunt medii unde se coc nemulțumirile și atitudinea retractilă. În ambele cazuri, pentru că recunoașterea publică a importanței lor este net inferioară misiunii care li se atribuie și de care, individual, fiecare dintre noi e conștient.

În învățământ și în unitățile militare e normal și obligatoriu să fie transmisă o cunoaștere a trecutului întemeietor, care vine la pachet cu o minimă demnitate.

Dar, odată ieșiți de la serviciu, acești oameni se ciocnesc de repudierea conținutului care îi definește: în mass-media, tradițiile sunt minimalizate și luate peste picior, iar disciplina e tratată ca desuetă și ridicolă.

Cu cât presiunea pragmatismului și a confortului personal e mai mare, cu atât se întețește foamea de autoritate.

„Unde ești tu, Țepeș/Ștefan/Antonescu/Ceaușescu?” devine un imbold inconștient al profesorului și al ofițerului, sătui de tupeul incultului cu 4×4, de superficialitatea jurnalistului care caută viralul cu orice preț și, mai ales, de ceața pe care ambii, atât profesorul, cât și ofițerul, o resimt ca pe o nerecunoștință comună.

10. Orice societate își creează periodic o ficțiune de stabilitate, ne învață Culianu. A bunicilor a fost legionarismul, a părinților noștri a fost comunismul.

Sunt magneți pe care o generație îi aruncă înainte, în iluzia că o vor călăuzi și feri de violență internă. Sunt buzdugane care-i anunță pe urmași că merită să continue ce au început predecesorii. Continuitate pentru ca istoria să aibă rost.

Din această perspectivă, cea mai importantă cauză a naționalismului de azi este încremenirea noastră, a prezenților, în ficțiunile anterioare, incapacitatea de a ne desprinde, o dată pentru totdeauna, de obsesia interbelicului verde și de trauma postbelicului roșu, blocajul în național-comunismul anilor ’80 (care combină cele două extreme și închide cercul), lipsa de îndrăzneală în a propune un alt limbaj – căci limbajul, în școli, în armată și în presa locală, e același ca în anii ’80, și el e bazinul de semnificații în care înotăm -, schisma dintre americanizații de 20-30 de ani și pensionarii de 60-70 de ani, cărora nu le-am mai spus niciodată „vă iubim și vă iertăm”, individualismul nostru disperat, al celor de 40-50 de ani, care le-am vrut pe toate, dar nu am imaginat decât afaceri, nu și viziuni politice.

România e în cel mai bun punct al istoriei sale și are în mână mai multe cărți ca niciodată. Naționalismul de azi e doar vălul de pe ochii noștri nerecunoscători. Ne trebuie un vis ca să ne trezim.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€