Victoria extremiștilor din Franța. De ce se joacă Macron cu focul?

Andrei Gudu

Colaborator

Extrema dreaptă a obținut un succes electoral nemaivăzut în mai multe țări din vestul Europei, la alegerile europene. În Germania și Olanda AfD și PVV s-au clasat pe locul secund. În Austria și Italia, FPÖ și Fratelli d’Italia s-au clasat pe primul loc, iar în Ungaria FIDESZ-ul lui Orban și-a păstrat dominația, deși cu o scădere față de 2019. Cutremurul politic cel mai mare s-a produs însă în Franța.

În fața acestei înfrângeri zdrobitoare, președintele Emmanuel Macron a decis chiar din seara alegerilor dizolvarea parlamentului și organizarea de alegeri anticipate. După 7 ani în care a fost șeful statului și a guvernat țara, Macron este în pragul de a înmâna indirect extremei drepte cheia guvernării. Decizia a fost luată fără consultarea aliaților ori chiar a prim-ministrului său.

De ce a luat președintele francez o decizie aparent împotriva propriului interes și ce ar putea avea de câștigat din așa ceva?

Rassemblement National, de la neofascism la politica de mase

Înainte de a analiza decizia șefului de stat francez, trebuie înțeles de unde vine extrema dreaptă franceză și ce-i alimentează ascensiunea. Fondată inițial în 1972, Adunarea Națională (RN) avea denumirea de Frontul Național și era înființată ca vehicul politic pentru o grupare neofascistă. 

Unul din cei doi lideri, Pierre Bousquet, luptase ca voluntar de partea naziștilor în cel de-Al Doilea Război Mondial. Celălalt, Jean-Marie Le Pen, a fost acuzat de mai multe persoane că le-ar fi torturat când a fost trimis ca locotenent în Algeria. Acesta din urmă era văzut de neofasciști ca fața respectabilă care va face partidul frecventabil pentru publicul larg. 

E prima spoială aplicată mișcării. Le Pen tatăl a candidat la prezidențiale de 5 ori în 33 de ani. 

În 2002, francezii au și ei un moment Iliescu-Vadim, la doar după doi ani după România. Din cauza divizării stângii, Le Pen tatăl ajunge în turul 2 la prezidențiale. Un „front republican” se formează în jurul lui Jacques Chirac, iar Le Pen obține doar 17,8%. În 2011, fiica acestuia, Marine Le Pen, preia conducerea partidului. 

Tot ea a adoptat ca lider al formațiunii politica dediabolizării, a doua „spoială” aplicată partidului. Aici începe un nou capitol, cel mai de succes până acum, al Frontului Național. 

De pe margini, direct în centrul politicii franceze

Reportaj: „Bă, ce ușă groasă!” Rezerviștii boomeri ai Armatei Române, care s-au antrenat pe tunuri sovietice, fac cunoștință cu HIMARS. General: „Să zicem că încă 10 ani ne mai putem baza pe ei”

 E o dimineață plăcută de septembrie, iar soarele începe deja să încălzească oasele amorțite de viață și necăjeli ale bărbaților de 40-50 de ani, pe care Ministerul Apărării i-a chemat sub arme pentru o zi, în cadrul unui exercițiu de mobilizare organizat la poligonul Coada Izvorului, din Prahova.

Gabriel Vlase, directorul SIE, a plagiat zeci de pagini din doctoratul susținut la Academia SRI

PressOne vă prezintă astăzi, în premieră, probele care demonstrează că doctoratul șefului SIE, Gabriel Vlase, include cel puțin 66 de pagini de conținut plagiat, în multiple secvențe de pagini copiate bloc, din teza fostului ministru al Apărării Sorin Frunzăverde.

„Dediabolizarea” a însemnat în teorie o moderare ori diluare a discursului extremist. Spre comparație, Le Pen tatăl a declarat de mai multe ori de-a lungul deceniilor despre camerele de gazare că sunt doar un „detaliu al istoriei”. Acesta a fost motivul pentru care a fost exclus din partid chiar de fiica sa, în 2015. Marine Le Pen ajunge chiar să participe în 2023 la un marș împotriva antisemitismului. Tot ea a votat pentru introducerea dreptului la avort în constituție și s-a declarat în favoarea parteneriatului civil.

Asta nu înseamnă că Marine Le Pen s-a convertit într-o progresistă. Mare parte din aceste decizii sunt utilizate în scop electoral. Mai exact, RN spune că susține aceste măsuri pentru a apăra cetățenii evrei, femeile și comunitatea LGBT din Franța împotriva fundamentalismului islamist.

Și în privința islamului, discursul politic a fost modificat pentru a include diverse eufemisme. Problema minorităților nu este pusă pe seama etniei, ci e descrisă în termeni culturali. Marine Le Pen susține că nu luptă împotriva Islamului, ci împotriva „islamizării societății franceze”. De asemenea, propune ca naturalizarea să fie acordată doar dacă persoana a asimilat „principiile republicii”. Dacă în 2011 declara că islamul nu e compatibil cu o societate seculară, în 2016 avea să spună că ar putea fi compatibil cu Republica dacă este un „islam laicizat prin iluminism”. 

Macron și Le Pen duc, de ani, o adevărată bătălie politică. foto: dreamstime.com

O altă tactică a extremei drepte, întâlnită peste tot în Europa, este confiscarea discursului social de stânga. Nu e de mirare că RN are o trecere mare în rândul electoratului cu venituri reduse din zone dezindustrializate. A inclus diverse măsuri sociale în programul ei, s-a opus privatizării unor servicii publice și a creșterii vârstei de pensionare în trecut. Multe din aceste poziționări au fost însă de fațadă, pentru că RN spune una, dar votează alta. 

În Franța, RN a votat contra indexării salariilor cu inflația, creșterii pensiilor mici sau a taxării profiturilor mari. În fapt, după Les Republicains, RN este partidul care a votat cel mai des în favoarea proiectelor propuse de guvernul lui Macron. De asemenea, președintele actual al partidului, Jordan Bardella, a refuzat să răspundă dacă RN va abroga sau nu creșterea vârstei de pensionare impusă de Macron, în caz că ajunge la guvernare.

Apropierea de Rusia rămâne alt aspect problematic. Nu doar că RN a avut mereu o poziție conciliantă față de Putin, la fel ca Lega din Italia sau alte partide de extremă dreapta din Europa. Dar există inclusiv indicii de conexiuni cu Moscova prin finanțarea partidului de către o bancă apropiată de Kremlin. Le Pen a scos din programul ei renunțarea la moneda euro și ieșirea din UE, dar globalismul rămâne una din principalele ținte ale discursului său.

Joaca cu focul și pariul lui Macron

Decizia președintelui Macron de a dizolva Parlamentul imediat după cea mai mare victoriei a extremei drepte a luat prin surprindere întreaga clasă politică.  Cu atât mai mult cu cât nu avea nicio obligație constituțională de a o face. Până și aliații lui de coaliție și chiar prim-ministrul Gabriel Attal ar fi fost anunțați abia în ultima secundă. Pe ce se bazează președintele Franței în acest pariu că va reuși să obțină o majoritate parlamentară?

Coaliția din jurul lui Macron nu a reușit să obțină o majoritate absolută în 2022, la doar două luni după victoria acestuia la prezidențiale. În mod obșnuit, atunci primesc partidele învingătorului cel mai mare impuls. Cu un guvern minoritar, Macron a trebuit să se bazeze deseori pe voturile conservatorilor de la Les Republicains. Însă, tot mai des, guvernul a apelat la infamul articol 49.3 din constituție pentru asumarea răspunderii. Un mecanism aspru criticat pentru că ar eluda dezbaterea parlamentară și erodează procedurile democratice.

Astfel, prin dizolvarea Parlamentului, Macron vrea să împuște două păsări dintr-o lovitură: să taie avântul extremei drepte și să-și consolideze guvernul. Având în față pericolul unei victorii RN în alegeri, președintele mizează că această frică va forța mâna partidelor să formeze un cordon sanitar sub conducerea lui. Dacă aceeași strategie a funcționat la prezidențialele din 2017 și 2022, acesta speră să funcționeze și acum. 

Sistemul politic francez e bazat pe votul uninominal, diferit de cel românesc. Locurile din parlament nu sunt împărțite proporțional cu numărul de voturi obținute național. Ci, în fiecare circumscripție, este ales ca parlamentar candidatul care strânge peste 50% din voturi. Dacă nu le strânge din primul tur, se ajunge la un tur secund. Sistemul seamănă cu cel de alegere al primarilor. Strict ipotetic, un partid ar putea strânge peste 40% din voturi la nivel național, dar, dacă niciun candidat al său nu câștigă al doilea tur, atunci ar putea ajunge să nu aibă niciun reprezentant în Parlament. 

Astfel, sistemul favorizează marile alianțe și formarea unui potențial cordon sanitar împotriva extremei drepte. Totodată, dezavantajează partidele mici. În calculul prezidențial ar fi fost o șansă de a slăbi opoziția de stânga, mult mai divizată decât dreapta. Doar că, în mod surprinzător, acestea s-au pus deja de acord să candideze împreună sub forma unui nou Front Popular - o referință la frontul popular din anii ‘30, o coaliție de stânga care, sub presiunea ascensiunii fascismului, a reușit să ajungă la guvernare.

Acesta și-a jucat cărțile declanșând alegeri anticipate în 2023 și a reușit, cu mari dificultăți, să încropească o majoritate de guvernare, deși pierduse în teorie alegerile. Numai că Macron pleacă dintr-o poziție mai dezavantajoasă decât a socialistului Sanchez, iar atmosfera generală din tabăra macronistă este una de uimire și scepticism, nicidecum de entuziasm. 

Există de asemenea și altă perspectivă: că Macron urmărește să candideze pentru un al treilea mandat prezidențial. Acesta și-ar fi exprimat în trecut frustrarea (fr: „funeste connerie”) față de limita de două mandate impuse de constituție. Declarația a fost făcută într-un cadru informal, însă confirmată de doi participanți pentru Agence France-Presse. 

Richard Ferrand, fost parlamentar și președinte al Adunării Naționale, a sugerat chiar modificarea Constituției, pentru eliminarea limitei de două mandate. Motivul ar fi că „împiedică exprimarea suveranității populare”. O propunere descrisă de partidele atât de dreapta, cât și de stânga, drept o derivă autoritară. 

Un alt scenariu dezbătut în presa franceză ar fi interpretarea Constituției, în sensul în care termenul este pentru două mandate pline de 5 ani. Dar, dacă ar demisiona înainte de cei 5 ani, ar putea candida pentru un al treilea mandat.  Iar extrema dreaptă, fiind la putere până în 2027, s-ar eroda îndeajuns pentru a-i permite o victorie ușoară a lui Macron. 

Însă, rămâne greu de crezut că această interpretare ar avea succes. Mai mulți profesori de drept au declarat că ar fi o interpretare absurdă și chiar o lovitură de stat.

foto:: dreamstime.com

Cine deschide calea pentru extrema dreaptă

Există ceva asemănător unei iluzii optice privind către RN și politica franceză. Cum a devenit partidul lui Marine Le Pen mainstream? Iluzia este că RN s-a apropiat de centrul ideologic politic. Când, de fapt, centrul politic este cel s-a mutat atât de mult la dreapta, încât RN nu mai pare acum la fel de extremist prin comparație cu peisajul politic. 

Din 2002 încoace, chiar dacă extrema dreaptă a pierdut teoretic alegerile, ideologia lor a câștigat mai mult teren cu fiecare scrutin. Speranța dreptei mainstream a fost că va putea neutraliza extrema dreaptă adoptându-i temele de campanie. Nu doar în Franța, ci și în multe alte țări europene. În Olanda și Austria, după cum am văzut în ultimele alegeri, strategia a eșuat. Votanții nu s-au mulțumit cu „jumătăți de măsură”, iar extrema dreaptă și-a canibalizat competitorii.

Sarkozy e creditat ca fiind primul președinte care a luat-o pe această cale prin campania lui din 2007, unde accentul a fost pus pe nevoia de ordine și disciplină. Chiar din 2005, când era ministru de interne, promitea că va curăța „cu furtunul” suburbiile locuite majoritar de musulmani. Urmărind să atragă din votanții extremei drepte, a dus de multe ori o politică a fricii și a propus diverse legi împotriva imigrației și a porturilor tradiționale islamice. 

Aceeași politică a fost preluată ulterior și de guvernul lui Manuel Valls sub președintele Francois Hollande. Cine a rafinat și a dus mai departe aceste politici a fost însă chiar Emmanuel Macron. Principalele direcții au fost creșterea puterii statului și a poliției și continuarea discursului împotriva „islamizării.”

Represiunea violentă a protestelor și forța excesivă din Franța au fost condamnate chiar de Consiliul Europei. Cu toate acestea, coaliția din jurul lui Macron a adoptat o lege care întărește și protejează și mai mult poliția franceză. Politicile sale folosesc deseori minoritatea musulmană drept țap ispășitor pentru probleme naționale. Unele măsuri sunt pur performative, precum interdicția abaya în școli, deși aceasta are o însemnătate mai degrabă culturală decât religioasă. 

Legea împotriva separatismului sau Legea privind imigrația au consecințe cât se poate de reale.  Ambele sunt inspirate din propuneri susținute cu mult înainte de către extrema dreaptă. De asemenea, ambele sunt îmbrăcate într-un limbaj eufemistic despre principiile republicanismului și corectitudinii. Momentul definitoriu a venit după adoptarea lor, când Marine Le Pen a declarat că acestea reprezintă o victorie ideologică pentru partidul ei. Inclusiv ministrul de Interne al lui Macron, Gerald Darmanin, a declarat că Le Pen a avut o poziție prea blândă cu privire la Islam. 

Astfel, Macron, candidatul care se prezenta în 2017 ca fiind de „extremă centru”, a devenit astăzi președintele care a dus politica în centrul extremei drepte. 

foto: dreamstime.com

Jocul periculos cu focul extremismului

În același timp, partidul conservator Les Republicains încearcă să se mute și mai la dreapta, pentru a nu pierde alți votanți către Macron sau RN. Atât de mult încât președintele partidului, Eric Ciotti, a anunțat pe 11 iunie că e nevoie de o alianță cu partidul lui Le Pen. Iar, și mai la dreapta, se află Reconquête, partidul extremist al lui Eric Zemmour. Și el în discuții pentru o alianță. Acesta nu pierde timpul pentru a-și îmbrăca discursul într-un înveliș mai ușor de digerat. El susține, de exemplu, că Marea Înlocuire - o teorie a conspirației cum că elitele vor să înlocuiască populația Europei cu non-albi - este reală. Dacă această alianță în trei se va forma, extrema dreaptă va avea șanse mai mari ca oricând să câștige. 

Nu doar partidele se ocupă, chiar și indirect, de normalizarea extremei drepte. Jordan Bardella, liderul RN, a fost a avut de departe cea mai mare prezență în media dintre toți capii de listă pentru alegerile europene. În ultimii ani, presa din Franța a căzut tot mai mult în mâinile unor miliardari precum Bernard Arnault sau Martin Bouygues. Vincent Bolloré, un catolic fervent, deține acțiuni majoritare în mai multe canale de televiziuni. De asemenea, e acuzat că a intervenit direct pentru a-și impune agenda de dreapta și a-l susține pe Zemmour. 

Unul din miniștrii lui Macron a declarat pentru Libération că „în fața RN, încercăm să creștem scorul lui Marion Marechal”. Marion este nepoata lui Marine Le Pen și prima pe lista de europarlamentari al Reconquête, partidul lui Zenmour. Astfel, strategia era ca prin creșterea celui mai extremist partid, să rupă din scorul RN. Un pariu periculos, dar nu primul de acest fel. 

De fapt, președintele socialist Mitterand a făcut același joc periculos când l-a împins în față pe Jean-Marie Le Pen, un necunoscut absolut la acea vreme, pentru a diviza dreapta. Ceea ce a ajutat Frontul Național să crească de la 0,18% în 1981 la 14% în 1988. Mitterand a reușit în cele din urmă să fie ales pentru un al doilea mandat.

Politicienii fac uneori aceste pariuri periculoase pentru totul sau nimic. David Cameron a jucat totul pe referendumul din 2016, fiind sigur de victorie. Brexitul însă a schimbat complet destinul Marii Britanii. Macron face și el un pariu uriaș. Ce au în comun este ușurința cu care liderii de stat pot juca destinele țării lor la ruletă. 

Macron ar putea câștiga alegerile sau ar putea înmâna extremei drepte cheile guvernării. Marea surpriză ar putea fi o victorie a coaliției de stânga. Ori chiar o remiză, unde niciuna din părți nu va putea guverna. Cert e că întreaga Europă va privi către Franța pe 30 iunie și 7 iulie. 

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€