Viața pe nevăzute: o fostă lucrătoare sexuală își povestește greutățile legate de HIV, de abuzuri și de sărăcie

Valentina are 37 de ani, HIV, ochii triști și o poveste de viață care arată cât de necruțătoare e România cu cei vulnerabili.

„Am avut o viață foarte grea”. E o propoziție simplă, pe care Valentina o repetă constant, și care ascunde povești cumplite. Uneori îi e greu să vorbească. „Nici nu pot să spun tot. Mă doare”. Viața i s-a întipărit pe față ca o literă stacojie.

Ca mai toate poveștile lucrătoarelor sexuale, povestea Valentinei este și ea una a suferinței, a abuzului, a marginalizării și a bolii, a unei sărăcii extreme și a multelor greutăți.

Una dintre ele este, pentru Valentina, infecția cu HIV, în urma căreia a și renunțat la munca sexuală.

Până la 13 ani, Valentina a crescut la un centru de plasament. Părinții nu au vrut-o, dar nu știe nici ea prea multe.

„Pentru un bărbat m-a dat mama la cămin”, povestește ea cu tristețe. Bărbatul nu era tatăl ei, care a murit la scurt timp după nașterea Valentinei. Era un altul, un om despre care nu știe prea multe, iar noua familie a decis că Valentina mai bine ar crește la cămin, împreună cu un frate mai mic. Doi copii în plus erau o greutate pentru o familie săracă, mai ales că mama era și bolnavă atunci. Dar pe ceilalți frați i-a păstrat.

Se întâmpla în Vrancea. 

Pe Valentina am cunoscut-o la Centrul ILO, al Asociației Carusel, din Ferentari. Până să înceapă pandemia, Ioan Petre, asistent social, împreună echipa lui, ofereau asistență celor bolnavi de HIV și alte boli infecțioase La Centrul Gore, din cadrul Spitalului Victor Babeș. Acum fac același lucru la Centrul Comunitar ILO din Ferentari.

Ioan a cunoscut o mulțime de pacienți, lucrează îndeaproape cu medicii, face grupuri de suport și îi ajută pe oameni cu tot ce au nevoie – de la acte la îndrumare în cadrul spitalului. 

La o masă din centru, tot Ioan mi-a făcut cunoștință cu Valentina. Îmi povestise deja multe despre ea. Mi-o prezentase ca pe o învingătoare, o femeie cu o viață grea, cu experiențe dintre cele mai dificile, dar care a luptat pentru sănătatea ei, atunci când diagnosticul de HIV i-a schimbat viața. Ioan i-a fost alături și în spital, dar și când a încercat să meargă acasă, în Vrancea, la familia ce o părăsise, într-o tentativă de a relua legăturile. 

Ioan Petre a cunoscut-o pe Valentina în spital, pe vremea când era internată la Victor Babeș. Tocmai fusese victima unui episod de violență: un client o bătuse crunt ca să o tâlhărească.

E o întâmplare frecventă în viața lucrătoarelor sexuale – bărbați care se dau clienți, le agresează și le fură banii.

Răpirea din fața școlii, violurile și sechestrul

Într-o pauză de la școală, când avea 13 ani, Valentina a fost răpită de niște traficanți de persoane. A fost vândută în comuna Tunari „pe niște bani și pe niște aur”. Nu a anunțat nimeni poliția, nu a dat-o nimeni dispărută. Era doar unul dintre copiii invizibili ai României. De altfel, îi știa pe traficanți – erau aceiași care o violaseră, nu cu mult timp în urmă, pe un câmp. Fusese doar primul dintr-o serie lungă de abuzuri sexuale. 

Au vândut-o gravidă. Nici ei nu știau, dar nici ea. „Eram copilă, nu știam ce era cu mine.” Au dus-o la spital, a născut și a lăsat copilul acolo. „Unde era să duc fata? Cu cei care mă țineau captivă? M-am gândit că e mai bine acolo.” A căutat-o apoi? „Nu am știut cum. Cine să mă îndrume? E mare acum.”

Cel mai probabil, Valentina nu-și va cunoaște niciodată copilul lăsat în spital, născut în urma unui viol pe câmp. Iar la vremea respectivă, nimeni nu s-a sesizat că o fetiță de 13-14 ani naște în spital. 

Confruntat de-a lungul timpului cu stigmatizarea lucrătoarelor sexuale care își abandonează copiii în spital, Ioan Petre subliniază că, pentru orice femeie, e o traumă să-și abandoneze copiii. Pare simplu la prima vedere, dar „nimeni nu știe ce e în sufletul lor”, zice Ioan, explicând cât de complicat poate fi pentru o femeie aflată în situația Valentinei să aibă un copil, să trebuiască să se întoarcă în stradă, să nu poată alăpta. De-a lungul timpului, Ioan le-a văzut pe multe dintre ele devenind mame. Activitatea lor fiind ilegală, nu primesc niciun sprijin din partea statului pentru a-și crește copiii. Și uneori reușesc singure – dar alteori nu. 

Timp de un an după naștere, Valentina a fost sechestrată într-o cameră, bătută și violată constant. „Eram un copil. M-au forțat cu cuțitul la gât să fac prostii”, povestește ea. „Nu vreau să-mi aduc aminte, iar îmi vin toate în cap”. Face o pauză, apoi continuă povestea pe repede înainte, frângându-și mâinile, ca un om pentru care cumplitul a devenit o normalitate. Detaliile ies greu, pentru că nu i se par relevante. Nu i se pare cu nimic ieșit din comun că nu a ajutat-o nimeni atunci, că nimeni nu s-a sesizat.  

Își amintește că erau foarte multe fete acolo unde era ținută captivă, „femei de oraș, de produs”. Le vedea pe celelalte fete aranjate, cu bani, ieșind libere din casă, și copil fiind, își dorea și ea asta. Și-a dat seama că era singura „șansă”, cu toate ghilimelele de rigoare, de a scăpa din casă. „Am vorbit cu peștele meu să merg și eu la stradă”. Și a mers. 

Viața de stradă, când „faci orașul”

Viața de stradă a început când Valentina avea în jur de 15 ani. „M-am chinuit foarte mult. Nu aveam nimic. Până nu făceam eu bani, nu-mi dădea nimeni nimic.”, spune ea. „La cine să cer ajutorul? Dacă fugeam, mă omorau”. 

A ajuns pe centura Bucureștiului. „Era plin de femei. De la Otopeni, până-n Voluntari, toată pădurea aia.” Și poliția? „Ce să facă ei? Se dădeau și ei la noi, stai tu liniștită. De unde să ne protejeze? Ne aresta, ne dădea drumul, ne dădea amenzi.”

La marginea societății, copilele respinse de familie și de orice sistem de protecție socială văd prostituția ca pe o șansă de supraviețuire. Strada devine casa lor și trăitul de pe-o zi pe alta, la propriu, devine un mod de viață, în care predomină abuzul. 

Clienții erau și buni, și răi. „Asta e viața de oraș. Dacă nu riști, nu mănânci. Unii erau de treabă, alții te omorau cu bătaia, te violau, îți luau banii. Am trecut prin toate. Am fost sechestrată de clienți, și bătută.” Când putea, fugea singură din apartamentele clienților care o sechestrau. La poliție nu a sunat niciodată pentru că poliția era ultima instituție în care ar fi avut încredere – tot ce făcuseră până atunci fusese să îi dea amenzi. 

În cultura dominată de violență a străzii, actele de agresiune fac cumva parte din normalitate. Neavând parte de respectul celorlalți, nici măcar al autorităților, lucrătoarele sexuale își pierd treptat orice urmă de stima de sine. „Mă violau toată ziua, își băteau joc de mine, mă păcăleau. Ajungeam acasă la ei, închideau ușa și mă luau la bătaie. Au fost o dată zece inși. Unul mă lăsa, unul mă lua. Normal că îmi era frică. Ei dormeau toți, se îmbătaseră, am fugit cum m-a lăsat mama, în pielea goală. I s-a făcut milă la un om de mine și m-a dus acasă”, își amintește Valentina. 

După un vreme, când a căpătat mai multă experiență și s-a obișnuit cu viața de oraș, peștii nu o mai controlau atât de mult. O lăsau nesupravegheată, să facă ce vrea, iar banii îi făceau jumătate-jumătate. Când avea 16 ani, „a dat garda peste noi, mascații, și i-au rupt”. Peștii au intrat la pușcărie, așa că s-a eliberat.

Era prea târziu însă. Se obișnuise cu viața de stradă, dar și cu drogurile. 

Consumul ca formă de evadare

„Îmi plăcea senzația de a fi drogată”, își amintește ea. Nu avea unde să stea, dormea pe unde apuca. „Am ajuns să mă injectez și m-am nenorocit”. 

Ioan Petre explică legătura dintre munca sexuală și consumul de droguri. „Fetele, de cele mai multe ori, sunt prinse în zona de prostituție prin consumul de droguri. Apoi își asigură consumul de droguri prin practicarea muncii sexuale. E o relație de reciprocitate. E, mai ales, o formă de «coping» la sărăcie, vrei să schimbi starea, să evadezi. Unele nici nu pot munci altfel”, spune el. 

Valentina regretă foarte mult și o recunoaște în fața oricui o întreabă despre viața ei. Nu vrea să înfrumusețeze lucrurile. 

Valentina: „Vezi tu, Cristina, dacă nu-mi plăceau drogurile nu-mi băgam pe venă și nu mă nenoroceam.”
Reporter: „Erați un copil. Și alții v-au nenorocit.”
Valentina: „Eram un copil, da.”

Copiii de care nu poate avea grijă

Copiii Valentinei sunt în grija statului. Are patru. Cel mare are 24 de ani, un alt băiat are 15 ani, mai are o fată de 7 ani și un băiat de 8 ani. Doi dintre copii sunt născuți în urma violurilor. Doi sunt ai soțului. 

Doar de un copil mai știe câte ceva, de băiatul de 15 ani. A vorbit cu el la telefon, cu ajutorul celor de la Protecția Copilului. Trebuia să meargă să îl întâlnească, pentru că l-a crescut până la 7 ani, când l-a luat protecția copilului. De atunci a fost nevoită să îl lase în grija statului. „Eram drogată, ce să vadă copilul la mine?” O spune simplu, dar în ochii ei se vede cel mai bine încărcătura cuvintelor. 

Cu restul nu vrea să ia legătura. „Unde îi țin? Să aibă și ei o familie? Ce să le ofer?” 

O perioadă a stat, împreună cu alte fete, la un domn în vârstă care le ajuta. Apoi, a murit și familia lui a vândut apartamentul. Acum stă la cumnata ei. 

Lupta cu HIV

În timp, a decăzut. S-a îmbolnăvit. „Am ajuns la spital și mi s-a spus că am HIV. Nu voiam să aud de boala asta, am zis că mă omor. Uite-mă în viață”. Era în 2015. 

HIV-ul afectează toată păturile sociale, însă, în România, conform legii 584/2002, cei infectați cu HIV au o serie de drepturi pe care asociații precum Carusel încearcă să le explice beneficiarilor lor, care sunt printre cei mai vulnerabili la infectarea cu acest virus.

De exemplu, încadrarea în grad de handicap, care nu îți ia dreptul la muncă. Ioan chiar îi sfătuiește pe toți să muncească, pentru că, altfel, starea lor se deteriorează prin lipsa contactului social. Apoi dreptul la îngrijiri medicale de profil, la tratament antiretroviral gratuit, dar și la la păstrarea confidenţialităţii – spre exemplu, în cazul angajatorilor.

Dreptul la hrană, de 500 lei, se adaugă la toate categoriile. În București, mai există un stimulent de 500 lei pentru adulți și unul de 1000 lei pentru copilul bolnav. Problema este însă că acest ajutor e condiționat de lipsa datoriilor la statul român, ceea ce îl face inutil pentru mulți oameni aflați în sărăcie extremă. Lucrătoarele sexuale au adunat, de-a lungul timpului, amenzi imense, la fel și oamenii fără adăpost, de pildă. 

La spital, Valentina a aflat că e bolnavă de HIV, TBC, a avut și meningită. Era să moară de trei ori. „De atunci, m-am lăsat de droguri, am văzut prea mulți morți în fața mea. M-am lăsat fără pastile, fără nimic, doar cu voia lui Dumnezeu.” A avut ambiție mare. „Dacă băgam tratament pentru dependența de heroină, eram dependentă de metadonă acuma.” A îndurat dureri mari, iar un an după a avut frisoane dar stările de rău mai cele mari au trecut într-un timp relativ scurt. 

Metadona este tot un opioid, la fel ca heroina, dar recomandat de către medici ca tratament de substituție, mai ușor. Există un program național de tratament de substituție cu metadonă, dar locurile sunt limitate. Accesul greu îi face pe mulți consumatori să nu poată începe substituția sau, pe unii dintre ei, să își procure metadona tot de pe piața neagră. 

Ioan Petre explică cum funcționează: „Pentru metadonă, sunt liste de așteptare. E un număr limitat de locuri. Unele sunt cu plată, altele gratuite, dintre care pentru cei cu HIV. E greu ca cineva să iasă din program – dacă recade, adică se reapucă de droguri, moare sau pleacă din România. De obicei, sunt foarte rare cazurile în care oamenii ies de pe metadonă pur și simplu. Se reduce doza la anumite intervale. Unii rămân cu o cantitate mică pentru confortul psihologic, alții chiar reușesc să se lase de tot. Paradoxal, recăderea face parte din procesul de vindecare.”

Cât de important e tratamentul atunci când ai HIV

În spital, la Victor Babeș, Valentina a stat doi ani. A mai ieșit, dar se îmbolnăvea din nou din cauza complicațiilor de la HIV. „M-am luptat cu multe boli dar Dumnezeu m-a ținut în picioare.” 

Cei doi ani în spital ai Valentinei au fost un coșmar. Se interna, se externa, apăreau din nou probleme, se interna la loc. De mai multe ori a crezut că moare, a fost în comă sau a avut dureri de care doar ea știe. 

Așa și-a dat seama cât de important este să își urmeze cu sfințenie tratamentul. 

Acum lucrurile sunt sub control și sănătatea Valentinei s-a stabilizat. „Asta îi sfătuiesc pe toți, să-și ia tratamentul. Altfel mori”, spune ea. 

De altfel, a văzut cu ochii ei ce înseamnă să mori pentru că nu ți-ai luat tratamentul, atât în spital cât și mult mai aproape: soțul ei a murit cu o lună în urmă, la doar 35 de ani. Avea HIV, dar nu își lua tratamentul.  Îl deranjau efectele adverse și nici starea lui psihică nu era prea bună, după opt ani petrecuți în închisoare. „A murit în brațele mele”, plânge ea. „A căzut pe trafic de droguri. Era nevinovat. A fost filmat. El nu avea treabă atunci. A făcut opt ani degeaba”, spune ea cu regret. 

A venit bine din pușcărie însă. „La un moment dat a căzut. Nu mai mânca, nu mai făcea nimic”. Nu a vrut să își ia tratamentul, zicea că îi face rău. Se speriase și de covid, nu mai ieșea nici din casă, nu mai lua nici măcar aer. Îi era rușine să spună că are HIV. „Se lupta cu el însuși”, spune Valentina. 

Ioan Petre explică ce este important atunci când vorbim de tratamentul pentru HIV, subliniind că, atâta timp cât îl respecți, nu ești cu nimic diferit de cineva care nu e infectat. 

„Un rol important îl are cum i se explică omului ce e tratamentul, ce se întâmplă dacă îl iei, dacă nu îl iei. Dacă nimeni nu discută efectele adverse cu tine, vei avea tendința să renunți. Sunt scheme însă care se pot adapta. Efectele adverse se duc într-un timp scurt. Sunt oameni care aleg să nu își ia tratamentul. E alegerea lor, atâta timp cât o fac în cunoștință de cauză. Se întâmplă însă să nu știi lucrurile astea”, spune Ioan Petre.

Tot el explică și că tratamentul funcționează și ca o formă de prevenție. Virusul rămâne în organism, dar nu într-o cantitate suficient de mare încât să fie contagios. Valentina a înțeles foarte bine asta. 

Câți își iau însă tratamentul?

„Există o așa numită cascadă a tratamentului. Este teoria lui 90-90-90. OMS vrea să avem 90% testați, 90% dintre persoanele testate cu HIV să fie pe tratament, din acestea 90% să fie cu viremia suprimată, să fie nedetectabil. Asta ar duce la eradicarea HIV-SIDA în lume. În România, procentele sunt mai mici”, explică Ioan Petre.

Mai e HIV-ul o rușine? Valentina spune că pentru ea nu. „M-am obișnuit cu boala asta. Dacă o tratezi, trăiești mai bine ca unul sănătos.” Nu toți cred însă la fel. E important și suportul psihologic pentru cineva care are HIV. 

„Narativul nu se schimbă atât de ușor”, spune Ioan. Totuși, a văzut din ce în ce mai mulți oameni vorbind despre condiția lor, mai ales în social media. 

Viața cu HIV

„Se pare că speranța de viață poate fi mai mare pentru cineva cu HIV”, spune Ioan. „Lună de lună, omul se duce la spital, se vede cu medicul, ceea ce înseamnă monitorizare și asistență.”

De când a aflat că are HIV, Valentina nu mai practică munca sexuală. Cu ajutorul pensiei de handicap, cu ajutorul Carusel, al medicilor din spital și al câtorva rude, Valentina a reușit să se descurce.

Pentru oamenii din grupurile defavorizate, fără acces la resurse și fără susținere, fără acces la educație și de multe ori victime ale abuzurilor, astfel de victorii sunt mai importante decât par. Pentru toți cei care o cunosc, e o învingătoare, un om trecut prin multe suferințe, care a reușit să își țină tratamentul și să ducă o viață în care boala e sub control. 

La rândul ei, Valentina oferă și ea un sprijin atunci când poate, atât pentru cei de aproape, din comunitatea ei, cât și pentru asociații, dacă au nevoie de ajutor, de pildă pentru a motiva alți pacienți să respecte tratamentul.  „M-au ajutat foarte mult. Vin oricând și ei au nevoie de mine.”

Ioan Petre susține că e important pentru asociații precum Carusel să-i transforme pe beneficiarii lor, cei mai vulnerabili dintre cei vulnerabili, în agenți ai schimbării în comunitatea lor.

„Valentina e perfectă pentru asta. A înțeles că trebuie să respecte cu sfințenie tratamentul și știe să le explice și altora. E mai greu însă să reușești cu cei dragi, foarte apropiați. Ea putea fi exemplu pentru soțul ei, el o vedea zi de zi cum face lucrurile corect, îl susținea. Așa a fost să fie.”