Viața la Vața: crești animale să trăiești sau trăiești să crești animale?

Bianca Felseghi

Senior Editor

Personalul scârțâie în halta Ociu, unul dintre satele comunei Vața de Jos. Trei bărbați ciocnesc o cinzeacă în birtul de pe peron și soarele lucește în paharele lor. Nașul are o centură care stă să-i pleznească peste bendeu, dar sare dezinvolt din trenul care oprește la capăt de linie.

Vața de Jos e o comună cu 13 sate din Țara Zarandului, acolo unde județul Hunedoara se sfârșește în vecinătatea Aradului. Nu e nici la munte, nici la deal, dar nici la câmpie. Când te uiți în zare, mijești ochii să nu-ți intre praf de pe uliță.

În 2005, majoritatea locuitorilor din comună, acum în număr de 3.700, munceau la Mina Barza de lângă Brad și în industriile conexe. Mina s-a închis în acel an și ei au rămas cu buza umflată: mineri la suprafață, ca marinarii fără navă, care trebuie să-și scoată [simple_tooltip content=’392 sunt șomeri, dar numai 92 mai iau indemnizație. Viețile celor care au ieșit din statistici după lungi perioade de agonie între ghișeurile de la „forțele de muncă” și de la ajutorul social au fost lăsate în plata Domnului. Nu se mai pun la socoteală.’]mâncarea din pământ[/simple_tooltip].

În acel an, comunitatea de 3.700 de oameni a primit de la fundația Heifer 88 de vaci din rasele Holsten și Bălțată românească. Donația avea un fundament creștin: unor oameni sărmani li s-au dat vaci gestante și, dacă fătau femelă, trebuia să doneze vițelul unei alte familii.

Așa s-a ajuns la 250 de plasări. Un număr care pare să ofere certitudinea unui succes social. Rețeta e simplă: vaca dă lapte. Pentru că e vacă de rasă, dă mult lapte. Grație unui animal pe care altfel nu și-ar fi permis să-l cumpere, o familie își poate diversifica alimentația, iar surplusul poate fi valorificat. Rezultă o situație materială îmbunătățită. Q.E.D.

Q.E.D.?

„Oamenii o văzut calitatea la animale, și ce-o zâs: aș putea și io să fac ca Milu?” Inginerul Paulin Budău, de la Primăria Vața de Jos, ne privește din spatele unor ochelari cu lentilă dublă. Are ochii foarte-foarte departe.

Inginerul Paulin Budău (stânga) spune că programul a fost un succes

Milu, adică Emil Incău, și soția sa, Coca, trăiesc în satul Basarabasa. Sunt dintre cei care au multiplicat darul: acum au 11 vaci. Au fost șomeri. El, electromecanic, intra în subteran să repare utilajele din front. Ea, casieră la Calcită, a fost trimisă acasă de trei ori. Număra bani.

„Hai, ajută-mă să iau uăloiu”, zice Coca și pune mâna. „Ăsta mă cam rupe, mă doare spatele de nu mai pot. Are 30 de litri.”

Încălzește laptele – zămătișa, cum i se spune, care e lăsată să se acrească și să se închege peste noapte. Din zămătișe rezultă brânză dulce de vacă.

Toată ziua – bună ziua, doamna Coca fierbe laptele și face brânzeturi

Atrasă de miros, pe plasa de la intrare s-a cățărat o pisică albă și zburlită, care scoate icnete pofticioase. Coca vorbește cu ea în timp ce se învârte prin încăpere: „Las’ că vine mama imediat”.

„Deci, nu lucram niciunu’, nici io, nici nevastă-mea. Tot de aici, de la vaci și de la smântână, am strâns să ducem fata la facultate. La început, dădeam laptele la o fabrică, dar neplătindu-ne cum trebuie, ne-am dus la piață”, își amintește Emil Incău.

În 2005, cu banii din ordonanța de trimitere în șomaj și-a cumpărat o cositoare cu 4000 de lei și o mulgătoare cu 1000 de lei. N-avea decât două vaci, dar mulgătoarea „putea sta acolo”, că nu cerea de mâncare.

Softul anti-plagiat, plătit și de Ministerul Educației, și de universitățile abonate

Femeia în rochie albastră

„Pe la ora 5 a dimineții zilei de 14, totul părea că se terminase. Într-o liniște sinistră, cu soarele care tocmai începea să răsară în ochi, dinspre Piața Victoriei, într-un uruit înfiorător (care s-a transformat în tropăit grotesc), o umbră hidoasă se apropia constant, într-un crescendo tensionat. Erau primele grupe de mineri care ocupau Piața Universității.”

În toamna acelui an au primit vaca și mulgătoarea a fost „numa’ bună”. Dar prima oară când au ieșit cu laptele în piață, n-au vândut nici măcar cât să recupereze banii dați pe benzina până la Deva.

„Am venit acasă și-am băgat un plâns”, își amintește Coca. „Mai merem?”, a întrebat-o omul ei.

Au mai încercat o dată și au descoperit că, uneori, destinele sunt decise de lupte mici pentru gesturi aparent insignifiante.

„N-aveam loc la masă în piața din Deva. Și era un bătrân care mă tăt călca pe picioare și nicicum nu-i convinea că m-am băgat și io. Stăteam cu niște noduri în gât, că-mi venea să mor. Și-atunci o venit o cunoștință de aicea, din Vața, care o zis – haidați, stați cu noi…”

De la casierie la preparat brânzeturi e o cale extrem de lungă. Cam de două vieți.

Coca nu a avut niciodată vaci. Nici măcar animale în curte, că era fată din Brad, neobișnuită cu munca în gospodărie. A rămas orfană de tată la 10 ani și s-a măritat cum a terminat liceul. Bunica a îndemnat-o să nu se ducă după bărbatul din Basarabasa. I-a zis că mai bine să facă școală și îi dă ea bani de cheltuială.

„Noi ne știam de vreo doi ani, nu mai știu pe unde ne-am mai întâlnit. Și soacră-mea i-o zis lu’ bărbatu-mio: no, trebe să vă căsătoriți, nu stați tătă iarna asta când tu în Brad, când ea aici, în Vața. Și, gata, în noiembrie am făcut nunta. Și așa. Și-am lucrat. Nu ne-o ținut nime. Că acum așa-i: nu fac aia că nu se merită. Noi, ori s-o meritat ori nu s-o meritat, am lucrat. Mie mi-era frică de animale. După ce plecau tăți la lucru și mă lăsau acasă, mă duceam și strigam la ele, și, no, am făcut față”, povestește Coca.

Asta e viața lor: „să lucri”.

„Să lucri, că altfel n-ai”, și trebuie să stai la mila altora. Milu are doar 48 de ani, dar îi dai mai mult. În fiecare noapte de marți spre miercuri se scoală la ora 2, să pună laptele muls în sticle de unică folosință.

Dacă iese din casă la 5 fără 10, deja-i târziu. Îl așteaptă cei câțiva clienți și patiseri din Deva să le dea marfa. Se întoarce la 5, pentru al doilea muls. Cât lipsește el, Coca învârte la zămătișe, fierbe cașul și-l pune la uscat. Apoi scurge telemeaua, despre care, în ultimii ani, a învățat tot felul de lucruri de pe internet.

„Telemeaua asta-i cu grăsime și cheag. La astalaltă e separată smântâna și e o brânză mai dietetică, se vede și pe culoare, e mai albă și mai moale”, spune Coca.

Când se duce la piață duminica, face lumea coadă la taraba ei. Mai ales smântâna are trecere, că-i dulce și nu se amărăște.

Telemeaua e aproape gata de înfrățit cu niște roșii.

De timp liber sau de relaxare nici nu poate fi vorba. Coca își șterge cu dosul palmei ochii umeziți. La ultima nuntă unde au jucat, Milu a plecat acasă după două ore, să mulgă vacile.

„No, asta ni-i distracția. Renunți la tăte. Câteodată, așa, parcă ai mai vrea și altceva, dar nu se poate. Și te apucă, așa… Noi renunțăm la tăt. Îi drept că îi în favoarea noastră, dar câteodată parcă ai vrea mai mult. Mai mult, nu bani…”

Trei mâțe albe dau târcoale în curte. S-or fi albit de la atâta lapte, zic, și domnu’ Milu zâmbește. Ne duce sub salcâm, să-i vedem vacile. Acolo: prânzul pe iarbă.

Animalele tolănite la umbră rumegă cu acea privire goală care a născut cinematografica expresie „ca o vacă”. Toate unsprezece au fost fătate de vaci primite în dar. Împreună, dau și 5000 de litri de lapte pe lună.

„Nu vreau să le forțez. Cât lapte dau, atâta îs mulțumit. Că, dacă vrei, câștigi vreo 30%, poate mai bine. Dacă le dai concentrate. Dar alea nu-s naturale.”

Coca și Milu Incău se mai întreabă uneori ce se va alege de gospodărie când ei vor îmbătrâni. Au o fiică la Deva, vine să-i vadă la sfârșit de săptămână, dar nu e prea interesată să le preia afacerea.

De fapt, „afacere” e mult spus, pentru că toate aceste munci sunt înlănțuite de oameni care nu pot [simple_tooltip content=’Calcule făcute de Ministerul Muncii pentru „Strategia națională privind incluziunea socială și reducerea sărăciei 2015-2020” arată că România are o rată foarte mare de sărăcie în rândul persoanelor încadrate în muncă. 18% dintre angajați, majoritatea concentrați în zone rurale și în sectorul agricol, trăiau în 2013 sub pragul sărăciei relative. Dublu față de rata din UE.’]să-și câștige traiul[/simple_tooltip] decât așa. Scopul lor e să dea un sens zilelor.

Ocișor: ultima familie din programul Heifer

În Ocișor, alt sat dintre cele treisprezece care compun Vața, cinci familii au intrat deodată în programul Heifer. Azi, doar una, familia Petrică, mai crește vaci. Ceilalți le-au vândut fie pentru că erau prea greu de întreținut după ce le-au plecat copiii la muncă, fie pentru că animalele li s-au îmbolnăvit și au murit la fătare.

Ioan Petrică are 11 vaci, la fel ca soții Incău din Basarabasa. Anul ăsta n-a câștigat nimic de pe urma lor. „Suntem în iulie și n-am luat o pită după ele!”.

Are contract cu o fabrică de lapte, dar care nu i-a plătit nimic din luna decembrie a anului trecut. Are și viței pe care i-ar vinde. Dar nu e piață nici pentru ei.

Intermediari ai unor abatoare înființate de cetățeni italieni colindau până nu demult zona, în căutare de carne tânără. Kilogramul „în viață” se vindea chiar și cu 10 lei. Anul acesta, străinii nu vor să cumpere. Cică nu există cerere la export.

„Măcar dacă ar fi venit guvernu’, să se taie în intern, să văd că este în piață carne de vițel. Noi, românii, nu mai putem să consumăm o carne de calitate bună. Dacă nu mai putem trimite acolo, nu facem nimic. Noi de ce nu putem mânca carne de vițel? Trebuie să mâncam carne de vită de 10-20 de ani?… Noi, țăranii, nu suntem protejați cu nimica. Dacă or făcut embargou’, noi suferim, dacă scade TVA-u’, noi suferim, dacă de Sus nu ploaie, noi suferim”, se răzvrătește Ioan Petrică (foto).

Nu e Iov. A ajuns la capătul răbdării. Nu mai vrea să vadă vacile „nici în poză”. În grajd, Păuna se holbează la noi care-o pozăm ca pe moaște. Deasupra ei, într-o grindă care adună păianjeni, e o imagine naivă pe fond turcoaz cu Mântuitorul și Maica Domnului. Și un sfânt cu topor. Păuna e prima vacă pe care Petrică a primit-o de la fundația Heifer.

„Dacă de-acuma îi dau să mânce în grajd, la iarnă ce-i mai dau?”, se întreabă omul.

Fiul său, Mirel, e preot în Țebea și e mai cătrănit decât el. Lucrează pământul de mic, c-așa l-au învățat părinții, și ar face agricultură, dar „dacă e secetă, nu crește”. Și nu doar atât: „Vântu’ ăsta uscă tot”.

Anul ăsta a plantat porumb zaharat, bun de fiert, cumpărat din Austria. Pe 4 kilograme a dat 150 de euro, dar recoltă – mai nimic. A investit 6.000 de lei în 3 hectare de porumb și nu știe dacă va scoate ceva.

Face calculele în timp ce ne conduce prin sera de legume nou construită. A accesat fonduri europene, a transferat ferma pe numele nevestei, a prins o subvenție. Și parcă ardeii și vinetele de aici îl mai îmbunează. Parcă-parcă: „Dau numai la magazine locale și, printr-un grup de producători de la Deva, la Real, Kaufland și Carrefour. Sunt înscris într-un grup și distribui la ei. Și comenzi”.

Când își laudă roșiile printre care își bea cafeaua de dimineață are chiar și-o urmă de zâmbet. Dar zona nu e bună pentru culturi, zice părintele. Nu e bună și gata.

Mirel Petrică are seră nouă, iar legumele îi ajung în supermarketuri. Dar nu e mulțumit.

Ca și când ar istorisi o snoavă, tatăl său îl completează: ba că satul n-are pășune, ba că e prea mare investiția în însămânțare, ba că „ăștia de la drumuri” lucrează la șosea și i-au întrerupt instalația care-i aducea, prin cădere, apă la vaci.

Dacă te uiți în jur, nu zici că Ioan Petrică ar fi un om sărac. Are o casă mare la pârâu, o fostă pensiune transformată în locuință pentru fiul său, două sere, 11 vaci și 10 purcei.

Vacile dau 50 de litri pe zi, laptele se colectează, însă nu primește nimic pe el. Iar porcii doar consumă. „Sunt falimentat complet”, decretează el lățind brațele.

În seră e atât de cald, că hainele ți se lipesc aproape instantaneu de corp. Roșiile cherry – preferatele lui Mirel Petrică – roșesc în timp ce le privești. „Când le arăt mâinile enoriașilor, parcă toți îs ginecologi pe lângă mine”.

Lângă el, bătrânul Petrică mărturisește că și-a instruit nepotul, elev de gimnaziu, „să nu mai pună mâna pe nimic”. Că oricum n-ajunge nicăieri.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€