Cartelul din Carpați

Bianca Felseghi

Senior Editor

E normal ca România să-și vândă și parcurile naționale?

Articolul pe care urmează să-l citiți a pornit de la o întrebare și de la o informație puțin vehiculată în spațiul public: o fundație cu acționari străini a cumpărat mii de hectare din Parcul Național Piatra Craiului.

Așa am aflat de proiectul mamut al Fundației Conservation Carpathia (FCC) – un ONG al cărui board este dominat de miliardarul de origine elvețiană Hansjörg Wyss.

Începând cu 2010, FCC a cumpărat circa 16.000 de hectare de teren în coada culoarului Bran-Rucăr, într-o zonă despre care ministrul Mediului, Cristina Pașca Palmer, spunea recent că este cea mai întinsă arie sălbatică din Europa.

În afară de nedumerirea descrisă mai sus, am început să auzim tot mai des această sintagmă – „Yellowstone al Europei”, folosită inclusiv de ministrul Pașca Palmer. Am regăsit-o și în faimosul documentar „Wild Carpathia”, care ne bucurase atâta la vremea difuzării sale.

Am descoperit astfel că unul dintre cei mai importanți susținători ai Fundației Conservation Carpathia este organizația britanică care a finanțat acest documentar în trei părți.

Atunci ne-am pus încă o întrebare: care a fost scopul acestui material de televiziune?

A fost el expresia îngrijorării unor personalități cu preocupări ecologiste, în frunte cu Prințul Charles? Sau a servit ca vehicul de lobby pentru a convinge oameni foarte bogați să investească în proiectul Fundației Conservation Carpathia de a cumpăra cât mai multă pădure în România?

În acest moment, Fundația Conservation Carpathia deține sau administrează izvoarele Dâmboviței, munții Leaota, vârfurile Iezer și Păpușa, mai multe văi și drumuri de acces din Făgăraș.

Dar cele mai valoroase proprietăți ale sale sunt cele 3.500 de hectare de pădure din Parcul Național Piatra Craiului și alte circa 5.700 de hectare în zona limitrofă Parcului.

Intrare pe o vale din Argeș în Parcul Național Piatra Craiului. Foto: Raul Ștef

Tatiana Niculescu: "Dacă n-ar fi fost asasinat, Codreanu ar fi rămas în istorie cel mult ca un personaj excentric"

INTERVIU. Autoarea recentei biografii a lui Codreanu vorbește despre legionarul care a ajuns idolul unui protestatar din orașul american Charlottesville.

Femeia-model pentru Garda de Fier

Un universitar sibian a realizat o cercetare asupra ipostazelor de feminitate din ideologia legionară şi a urmărilor lor până azi.

De asemenea, FCC a mai cumpărat 3.300 de hectare dintr-un fond de vânătoare, pe care le administrează printr-o asociație și prin propriul ocol silvic privat.

Situl Leaota are 1.393 de hectare, iar situl Râul Târgului-Râușor-Argeșel are 13.213 hectare. Potrivit Ministerului Mediului, ambele se află în custodia Fundației Conservation Carpathia (FCC) pe o perioadă de 10 ani.

FCC are, deci, un patrimoniu impresionant. E ca și cum ar fi cumpărat o mică țară în țara noastră.

De administrarea acestor proprietăți se ocupă echipa condusă de Cristoph Promberger, cetățean german stabilit în România de 20 de ani. El reprezintă nu doar interesele acestei fundații cu interese multinaționale, ci și 12 firme legate prin serviciile pe care le prestează.

Încă o dată: cum poate intra în proprietate străină un parc național sau un teritoriu declarat protejat? Și, la urma urmei, ce mai înseamnă articolul din Constituție care spune că „teritoriul României este inalienabil”?

I. "Valea durerii și a groazei"

Călătoria noastră începe în centrul țării, la Brașov. De pe serpentinele care urcă la Moeciu, fața Craiului se lățește în dreapta, într-o umbră de sfârșit de zi.

Pe stânga, Bucegii rivalizează la înălțime, iar apusul le accentuează albul crestelor.

„În primul război mondial au fost lupte pe-aici”, avea să ne spună un general de armată care s-a întors la pensie în zona sa natală – Dâmbovicioara. Veți face cunoștință cu el un pic mai încolo. Până atunci, să aflăm din gura sa o istorie militară neștiută:

„Culoarul Rucăr-Bran era una dintre direcțiile de interes ale armatei austriece și germane. Apărarea era pe-aici, de la Fundata încoace. Chiar călare pe pasul Bran-Rucăr.

Ai noștri s-au pregătit vreo doi ani, au săpat fel de fel de tranșee, lucrări de fortificații, numai că austriecii trimiseseră cu câțiva ani înainte un inginer silvic care se pricepea, topometrist. Omul a făcut ridicare topo pe toată zona. Când îl întreba lumea – ce-i cu tine pe-aici, zicea – sunt turist, mai văd niște poteci.

Nu l-a băgat nimeni în seamă. Așa că armatele lor, când au venit de la Bran încoace, n-au trecut pe la noi, ci s-au dus pe la Zărnești și au făcut o întoarcere asupra armatei române, care se apăra aici. Au venit pe valea Dâmboviței, pe dincolo de Piatra Craiului. Și așa am fugit într-o dup-amiază”.

Se întâmpla acum 100 de ani, în 1916.

La intrarea în Podul Dâmboviței, prima localitate din partea sudică a Pasului, zeci de statui turnate în poziții mult prea firești par să fie sosii în nemișcare ale nevestei lui Lot, care nu s-a îndurat să nu se uite în urmă ca să vadă prăpădul.

Oamenii de piatră străjuie curțile, drumul sau câte-o căpiță franjurată de vânt. De aici începe accesul, pe niște văi înguste și întunecoase, spre Parcul Național Piatra Craiului, latura Argeș.

„Valea durerii și a groazei” – așa i-au spus ostașii, atât cei români, cât și străinii, drumeagului care se afundă înspre izvoarele Dâmboviței.

Și Valea începe aici, din ultima răscruce cu drum de pământ bătucit unde, la lumina farurilor, ne-am oprit să deslușim indicatoarele.

Erau doar frânturi de cuvinte, răzuite de timp. Pe când ședeam, ca ardelenii, și cugetam – din negura înserării, dinspre Sătic, ne-au săgetat cu ochi de led două camioane încărcate cu lemn.

Veneau pe Valea Dâmboviței, dinspre arealul protejat al Parcului.

Ne-am întors a doua zi, pe lumină, învinși de neprietenia locului, de oamenii puțini și de casele pustii.

Prin aceste părți ale muntelui, Fundația Conservation Carpathia, înființată în 2012, cumpără orice petic de pădure de la localnicii împroprietăriți după 2004.

Mașini de teren inscripționate cu însemnele FCC patrulează prin Pasul Rucăr, prin Dâmbovicioara, Dragoslavele sau în zona barajului Pecineagu. Atmosfera de aici poartă o sămânță din asediul RMGC la Roșia Montană.

De data aceasta, corporația este o Fundație.

II. Cine este domnul Wyss?

Într-un interviu publicat de site-ul ecologic.rec.ro, directorul executiv al FCC, Christoph Promberger, vorbește despre finanțatorul care a pus la bătaie sume considerabile pentru a achiziționa cât mai multă pădure în Parcul Național Piatra Craiului.

Numele lui este Hansjörg Wyss.

S-a născut în Elveția și trăiește în statul american Wyoming. Are 80 de ani și o avere estimată de revista Forbes la 6,1 miliarde de dolari. Anul trecut, era pe locul 240 între cei mai bogați oameni.

„Acest om, Hansjörg Wyss, s-a îmbogățit în America. Când s-a retras din afaceri, a investit foarte mulți bani într-o fundație care a finanțat multe proiecte legate de protejarea naturii în America”, spune Promberger.

El povestește că Wyss a venit în România „cu avionul lui personal”, însoțit de sora sa Hedi.

„Am urcat într-un elicopter, iar eu i-am arătat zona Piatra Craiului”, mai spune directorul executiv al FCC.

Lacul Pecineagu de pe Valea Dâmboviței. Izvoarele Dâmboviței se află în proprietatea FCC. Fotografie aeriană publicată pe pagina personală a lui Alex Găvan, consilier al ministrului Mediului.

„Am mers mai departe spre Munții Făgărașului și, la întoarcere, domnul Wyss ne-a spus că zona este superbă, că are un potențial extraordinar pentru conservare și că este dispus să ne ajute, dar cu două condiții.

Prima condiție a fost suprafața, care trebuia să fie mai mare, zona Parcului Piatra Craiului fiind insuficientă pentru ceea ce el voia să facă, un Yellowstone european. A doua condiție a fost să mai găsim și alți finanțatori, pentru că el nu finanțează singur niciun proiect.

Nu aveam pe nimeni altcineva, dar bineînțeles că i-am răspuns că vom găsi și alți finanțatori. Am început să creăm o rețea și am înființat Fundația Conservation Carpathia, prin care am contactat diverse organizații interesate de astfel de proiecte.

Până la urmă am reușit să convingem alte trei persoane destul de bogate, care s-au oferit să susțină financiar proiectul nostru.”

Christoph Promberger

Potrivit Memorandumului de înființare a Fundației Conservation Carpathia, membri fondatori sunt – alături de Hansjörg Wyss și de sora sa Hedwig Elisabeth Wyss (care reprezintă Fundația Temperatio din Elveția) – Peter Bennett, fondator al fundației Rainforest Concern, Markus Jebsen, fratele directorului general al grupului Jebsen & co, Toby Aykroyd, vicepreședinte la Wilderness Foundation, Paul Lister, fondatorul The European Nature Trust (TENT), și soții Kristine și Doug Tompkins.

Doug Tompkins a fost mogulul celebrelor branduri de îmbrăcăminte The North Face și Esprit. El a murit de hipotermie în decembrie 2015, în urma unui accident de caiac în Chile.

Un alt membru al board-ului de la FCC este Manfred Hell, co-fondator al brandului de echipament outdoor Jack Wolfskin.

Soții Doug și Kristine Tompkins (în stânga), alături de Christoph Promberger și de soția sa, Barbara, într-o imagine din 2014 publicată pe site-ul Rainforest Concern. Ei sunt însoțiți de Prințul Charles, un susținător al proiectului FCC. Sursa foto: rainforestconcern.org

Britanicul Paul Lister este moștenitorul unui imperiu al mobilei, Mulland Furniture Industries (MFI). Grupul său a intrat în declin în anii 2000 și, în cele din urmă, a fost vândut concurenței, potrivit BBC.

Într-un interviu acordat cotidianului Adevărul, Paul Lister spunea că familia lui a importat lemn din România și că a finanțat documentarul „Wild Carpathia”. De altfel, pe site-ul fundației lui Lister îl găsim pe Charley Ottley, prezentatorul documentarului, care e membru al echipei sale din Londra.

Lister a inaugurat în nordul Angliei un parc privat care se numește Alladale Wilderness Reserve, pe care își propune să-l repopuleze cu lupi și urși.

*

Rezumăm: din board-ul FCC fac parte ecologiști care s-au specializat în lobby internațional pentru conservarea pădurilor tropicale sau a pădurilor virgine, precum și mai mulți multimilionari – fondatori sau moștenitori ai unor branduri de renume.

Ceea ce îi apropie este faptul că, în ultimii 8 ani, după declanșarea crizei globale, ei și-au vândut participațiile din companiile care îi îmbogățiseră.

Wyss și Tompkins sunt implicați la nivel mondial în proiecte de conservare a unor habitate cu valoare științifică. Ei au cumpărat suprafețe uriașe de pământ în mai multe țări ale lumii.

III. Sănătate & Natură

Principalul finanțator al inițiativei FCC este Hansjörg Wyss.

Potrivit Forbes, el este unul dintre marii filantropi ai lumii. S-a îmbogățit dezvoltând o companie de echipamente medicale pe nume Synthes, pe care a vândut-o cu 20,2 miliarde de dolari (cash și acțiuni) concernului Johnson & Johnson.

În România, Wyss este acționar, prin intermediul Wyss Foundation, într-o societate comercială denumită Sănătate & Natură SRL. Administratorul acesteia este Christoph Promberger. Firma a fost fondată în 2006 și are ca obiect de activitate fermele mixte, cultura vegetală și creșterea animalelor.

Sănătate & Natură SRL face parte dintr-un grup de SRL-uri înființate între 2003 și 2014, al căror administrator sau acționar este același Promberger.

Cele 12 firme au un administrator comun, pe Christoph Promberger. Sursa: Registrul Comerțului

Șapte dintre cele 12 firme care gravitează în jurul lui Promberger nu au niciun angajat, potrivit ultimului bilanț depus la Ministerul Finanțelor, pe anul fiscal 2014.

Equus Silvania este cea mai veche dintre aceste firme și are 9 angajați. Promberger conduce în localitatea Șinca Nouă (județul Brașov) un centru de echitație denumit Equitana. La aceeași adresă mai figurează firmele B.C.P. Conservation, B.C.P. Wild Life (3 angajați), Rivadavia SRL și Almimax Natura.

În aceeași localitate, dar la adrese diferite, sunt înregistrate firmele B.C.P. Farming și B.C.P. Nature, ambele suspendate în 2015, precum și SC Alcorusa SRL. (Inițialele BCP provin, probabil, de la Barbara și Christoph Promberger.)

Alte trei firme, Romfor Sustainable Forestry, Wildland SRL și Carpathia Agro & Finance SRL sunt înregistrate în municipiul Brașov.

Potrivit bilanțului financiar pe 2014, firma Sănătate & Natură SRL avea active imobilizate în valoare de peste 73 de milioane de lei.

Capitalul subscris vărsat, adică banii cash depuși efectiv la bancă, a crescut în 2013 și 2014, de la 200 de lei, care e suma minimă obligatorie, la 86 de milioane de lei.

Promberger a declarat pentru PressOne că din contribuții și finanțări vizând cumpărarea de pădure s-au strâns 45 de milioane de euro.

IV. Ce-am avut și ce-am pierdut?

FCC deține peste 16.000 de hectare de pădure în județul Argeș. Acestea se întind pe suprafața mai multor comune: Rucăr, Dragoslavele, Dâmbovicioara și Fundata.

Arealul de interes al Fundației se întinde, în total, pe 67.000 de hectare. Potrivit lui Cristoph Promberger, „planul realist” este că vor reuși să cumpere doar 50.000 de hectare.

Un slide dintr-o prezentare făcută de Christoph Promberger în 2010. Întreaga prezentare poate fi consultată aici. Sursa: slideshare.net

Hectarul de pădure în zona Rucărului se vinde cu aproximativ 3.000 de euro. În Rucăr, FCC deține în nume propriu 900 de hectare, dintre care 722 de hectare sunt neimpozabile. Prin SC Sănătate & Natură, FCC are în proprietate alte 4.200 de hectare, dintre care puțin peste 1.500 de hectare sunt neimpozabile.

În 2014 și 2015, Fundația a plătit Primăriei Rucăr un impozit în valoare de 8.715 lei, respectiv 10.545 lei; în 2016, impozitul calculat este de 12.415 lei.

Impozitul anual costă aproximativ cât un hectar de pădure. În 2014, SC Sănătate & Natură SRL a plătit Primăriei Rucăr impozite de 40.111 lei, în 2015 de 40.196 lei, iar în 2016 datorează 43.464 de lei.

În comuna Dâmbovicioara, Fundația împreună cu firma Sănătate & Natură SRL au circa 900 de hectare, dintre care majoritatea sunt neimpozabile. Anul trecut au plătit statului puțin peste 500 de lei.

În comuna Dragoslavele, firma prin care s-au făcut achizițiile de terenuri este Almimax Natura, specializată în „activități ale holdingurilor”, potrivit codului CAEN. Această firmă este proprietara a 48,9 hectare de suprafață forestieră neimpozabilă.

În 2014 și 2015, Almimax Natura nu a plătit niciun leu la stat. În 2016, 17 hectare de pădure împlinesc peste 20 de ani, intrând în categoria care se impozitează. Astfel că, în acest an, Almimax va plăti la bugetul primăriei din comuna Dragoslavele suma de 161 de lei.

În zona Rucăr – Piatra Craiului e o hemoragie de terenuri care se vând. Foto: Raul Ștef

V. De la stat la privat

În multe privințe, Fundația Conservation Carpathia s-a substituit statului. Este cel mai mare proprietar din zona Piatra Craiului – Făgăraș, are drept de preemțiune pentru orice tranzacție cu teren sau pădure și, amănunt interesant, are în conducere oameni care au lucrat anterior în instituții de stat.

Directorul tehnic al FCC este inginerul silvic Mihai Zotta. El a lucrat la Romsilva și a fost și director în Ministerul Mediului până în 2010, când s-a angajat la FCC. Membru fondator al Fundației este și Horațiu Hanganu, care a fost director al Parcului Național Piatra Craiului în 2005.

Actualul administrator al Parcului Național Piatra Craiului este Mircea Vergheleț. Deține această funcție din 1999, chiar dacă, timp de 6 ani, a fost detașat la București. El este și președintele Asociației Administrațiilor de Arii Naturale Protejate. A fost coleg cu Mihai Zotta la Ministerul Mediului.

„Din punctul nostru de vedere, e foarte bine că FCC a cumpărat acele suprafețe. Noi ne-am luat grija că cineva va mai tăia vreodată. La cererea lor, întreaga suprafață pe care o dețin a fost introdusă în zona de protecție în 2013. Ei cumpără pentru conservare. Pentru asta primesc banii din străinătate”, a declarat Mircea Vergheleț (foto) pentru PressOne.

Vergheleț confirmă că statul, prin Regia Națională a Pădurilor (RNP), ar fi putut să își arate interesul pentru cumpărarea celor 3.500 de hectare din Parcul Național Piatra Craiului care au ajuns în proprietatea FCC.

„Se pare că RNP nu a fost interesată de aceste terenuri”, spune Vergheleț, aranjând pe masă o hartă detaliată a proprietarilor și parcelelor din Piatra Craiului.

*

Inițial au fost 400. Acum, FCC umple cu perimetre roșii golurile rămase între terenurile răsfiraților deținători privați și proprietățile Obștilor și ale primăriilor din zonă.

Mircea Vergheleț spune că FCC va avea greutăți în a configura suprafața unitară de care are nevoie pentru a crea un parc natural privat. El recunoaște că, teoretic, Parcurile Naționale sunt asimilate obiectivelor strategice. Ba chiar: „Dacă era după mine, Parcurile Naționale trebuiau să rămână la stat”.

Harta proprietarilor din Parcul Național Piatra Craiului. Ceea ce apare cu roz a fost cumpărat de Fundația Conservation Carpathia.

Nu e cazul Pietrei Craiului. Aici, nimeni nu s-a luptat pentru ca pământul și pădurile să rămână ale statului.

În afara localnicilor care mai dețin niște petice – uneori lipsite de acces, iar acum încercuite de marile proprietăți constituite în vecinătate -, pădure mai dețin Obștile moșnenilor.

În Rucăr, oamenii se feresc să vorbească deschis despre oferta de nerefuzat a Fundației, chiar dacă unii sunt suspicioși cu privire la intențiile acesteia.

„Îs bine înfipți”, este replica pe care am auzit-o cel mai des. Ni s-a spus că ministrul Mediului, Cristiana Pașca Palmer, s-a afișat alături de Mihai Zotta la începutul lui februarie, recunoscând astfel viabilitatea modelului de conservare prin cumpărare.

Apoi, de Dragobete, Cristiana Pașca Palmer s-a întâlnit, tot prin intermedierea celor de la FCC, cu realizatorul tv Charlie Ottley, revenit în România.

VI. FCC versus Obștea

Înainte de a vorbi despre laitmotivul „Yellowstone al Europei”, să mai rămânem puțin printre oamenii locului. O parte dintre ei fac parte din așa-numita Obște a Moșnenilor Rucăreni și Dâmbovicioreni.

„Am format acum câțiva ani un grup de lucru în cadrul Obștii. Inițial, eram vreo 70 de inși care eram împotriva vânzării către Fundația Conservation Carpathia. Noi eram de părere că trebuie să respectăm legea noastră – statutul din perioada interbelică, care prevedea că proprietatea Obștii se vinde doar între moșneni”, spune Viorel Bârloiu.

El este generalul în rezervă despre care vă spuneam la început că s-a întors acasă.

Are 64 de ani și a fost secretar al Consiliului Suprem de Apărare a Țării (CSAT) din 2001 în 2006, deci în mandatul al treilea al lui Ion Iliescu și în prima parte a președinției lui Traian Băsescu.

Potrivit generalului Bârloiu, când s-a schimbat statutul, conducerea Obștii a întâmpinat o rezistență minoră din partea celor aproximativ 1.400 de membri.

În 2014 s-a hotărât vânzarea către FCC a 30% din suprafața de aproximativ 4.200 de hectare sau, după unitatea de măsură locală, 42.000 de dramuri.

10 dramuri fac un hectar. Membrii Obștii dețin dramuri în interiorul organizației.

O casă de pe Valea Dâmboviței, zonă care pare foarte pustie. Foto: Raul Ștef

Generalul Bârloiu spune că a rămas singurul care a mers în instanță: a contestat vânzarea pădurii către persoane din afara Obștii, mai întâi la Tribunalul de la Câmpulung, apoi la Curtea de Apel de la Pitești. A pierdut procesele.

„Șansele de a-i opri să mai cumpere sunt minime, atâta vreme cât nu este dată o lege clară, care să spună că statul trebuie să cumpere dacă badea Gheorghe vrea să vândă. Pe valea Dâmboviței, pe valea Râușorului, s-au pus bariere cu proprietate privată.

În Parcul Piatra Craiului am luat și eu o bucată de teren, de la un rucărean plecat în Elveția. – Măi, Gojane, vreau să cumpăr eu. – Le-am promis la ăia! – Lasă-i încolo! Vinde-ni-l nouă.

Așa că l-am luat noi. Prețul pe care îl plătește FCC este de 12-13.000 de lei. E puțin. Într-o Europă civilizată, hectarul de pădure e 10-15.000 de euro.„

Foto: ecologic.rec.ro

Încă membru al Obștei Moșnenilor, generalul Bârloiu spune că tot mai multă lume solicită conducerii Obștei să autorizeze vânzarea către FCC a unei ponderi mai mari decât cea aprobată acum doi ani. „Se va ajunge ca 50% să fie vândut”, crede el.

Casa generalului are vedere înspre pasul Rucăr-Bran și sprijină niște stânci răsărite ca lalelele primăvara. Subțiri și albe, cum cresc pe toate văile din Piatra Craiului. Puțin mai sus, Bârloiu și soția sa au deschis un parc de aventură, realizat cu fonduri europene, și o mică tabără pentru elevi.

„Asta e o zonă bogată. Poate nu neapărat ce e deasupra, ci ce e dedesubt”, încheie generalul, într-o notă conspirativă.

*

Pe scurt: pentru că legea le-a permis, micii proprietari din zonă și-au vândut pădurile, pe bani de nimic, către o entitate care împrejmuiește una dintre cele mai frumoase zone ale țării.

Cum e posibil? Pentru a înțelege, l-am căutat pe profesorul universitar Vasile Pușcaș, ministrul-delegat care a condus negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană.

La începutul lui 2014, România a liberalizat dreptul de a cumpăra teren extravilan pentru orice cetățean străin, companie sau SRL cu capital străin.

Vasile Pușcaș spune însă că limitarea vânzărilor se poate face instituțional, fără a pune în pericol transferul de capital. Asta dacă România ar avea o politică în acest sens. Suntem de 10 ani în UE și încă nu există nici o strategie națională privind regimul funciar.

„Când am negociat, am negociat anumite atitudini față de zona montană, zona de deal și așa mai departe, care trebuiau să fie urmate de politici. Vânzarea este liberă, pentru că pământul e o proprietate și e capital. Dar, din punctul de vedere al politicii statului, există niște interese. Nu mai vorbesc de zonele protejate.
Statul trebuia să-și formuleze politicile și, în aceste politici, intră cui îi convine, deci le urmează exact ca-n Germania sau Austria. Într-o țară – dați-mi voie să nu nominalizez – care m-a inspirat foarte tare, când a venit vorba de vânzarea unor terenuri cu păduri, în parcuri, s-au pus niște condiționalități extraordinare. Nu erau bariere în vânzare-cumpărare, ci condiționalități de funcționare.”

Vasile Pușcaș, fostul negociator-șef al României la Uniunea Europeană

*

VII. CODA. Yellowstone

Intenția declarată a Fundației Conservation Carpathia este de a închega în Carpații Meridionali o suprafață compactă de pădure care să permită crearea așa-numitului „Yellowstone al Europei”. Apoi, după o perioadă de timp neprecizată, FCC ar urma să returneze statului român acest parc.

Potrivit statutului său, FCC își ia angajamentul să „transfere proprietatea asupra terenului deținut de către Fundație către domeniul public, în vederea asigurării protejării permanente sub formă de rezervație naturală, conform dispoziției Consiliului Director, în momentul în care acesta consideră că sunt îndeplinite de către statul român condițiile și infrastructura necesare”.

De această perspectivă se leagă poate cel mai eficient proiect de imagine de care a beneficiat România în ultimii ani: documentarul „Wild Carpathia”. În finalul părții a treia, prezentatorul Charlie Ottley spune că, abordând corect problema pădurilor virgine din România, această „magnifică sălbăticie” ar putea deveni „un parc Yellowstone al Europei”.

Un ochi de apă îndiguit din Parcul Național Piatra Craiului, în dreptul localității Sătic de pe Valea Dâmboviței. Foto: Raul Ștef

Nu era prima oară când această idee era vehiculată. În prezentările din 2010, FCC făcea referire la „potențialul Yellowstone” din România, iar Paul Lister de la TENT scrisese în presa internațională pe acest subiect.

Surpriză: laitmotivul a fost preluat de curând și de ministrul Mediului, Apelor și Pădurilor, Cristiana Pașca Palmer.

În februarie 2016, după ce s-a întâlnit cu Charlie Ottley și cu oficialii Fundației Conservation Carpathia, ea s-a arătat entuziasmată de înființarea unui Yellowstone românesc în zona cumpărată de FCC.

Prima parte din trilogia „Wild Carpathia” – „Transylvania” – a fost difuzată de Travel Channel în octombrie 2011, într-o încercare de a „scoate la iveală istoria, cultura și viața sălbatică a ceea ce este ultima rămășiță neîmblânzită de natură a Europei”.

Revedeți filmul: realizatorii ne fac cunoștință cu Christoph Promberger, care, în calitate de reprezentant al FCC, îl conduce pe Charlie Ottley pe drumuri de munte din județul Argeș, la o cabană de observare a urșilor bruni (minutul 30’30”).

Episodul median, From the Mountains to the Sea („De la munte la mare”), e o călătorie pe linia Carpaților, de la Cazanele Dunării până în Deltă. Pe drum este consemnată, între altele, mărturia Oanei Mihai – un ghid local, ni se spune în film.

Oana Mihai figurează ca asistent de producător al seriei, pentru viitorul episod, al 4-lea. Ea este și cea care scrie conținutul de pe blogul oficial al „Wild Carpathia” (minutul 18’39”).

În fine, episodul al treilea al seriei, intitulat Wild Forever („Mereu sălbatică”), ni-l prezintă și pe directorul tehnic al FCC, Mihai Zotta, în chip de simplu silvicultor. El vorbește despre misiunea de a proteja natura și estimează că doar 1,4% din suprafața României este protejată în parcuri naționale (minutul 35’36”).

Afirmația lui Mihai Zotta este falsă. Ariile de interes național ocupă 7,5% din teritoriul țării, iar 23% dintre acestea sunt catalogate ca situri Natura 2000.

Avem 24 de parcuri naturale. Informațiile provin de la Mircea Vergheleț, directorul Parcului Național Piatra Craiului.

Și iarăși întrebăm: în beneficiul cui a fost făcut acest documentar despre natura României?

Iar dacă Ministerul Mediului, adică statul român, își dorește un Parc Yellowstone în Carpați, de ce este nevoie de mijlocirea unei fundații pentru a-l realiza?

Nu poate statul român să împrejmuiască de unul singur o arie montană și să o „populeze” cu silvicultori care să o apere de tăietorii de lemn? De ce „ne vin” ideile altora?

VIII. Interviu cu Christoph Promberger

PressOne a luat legătura cu Christoph Promberger, într-o încercare de a clarifica relația FCC cu statul român. El spune că Fundația dorește să se implice doar în procedura de achiziționare a terenurilor din zona Făgăraș-Piatra Craiului, urmând să acorde asistență dacă statul va accepta transformarea proprietății în parc național.

Christoph Promberger si soția lui, Barbara, sunt de peste 20 de ani în România. Sursa foto: davinellicson.tumblr.com

Nu există nicio garanție scrisă privind intenția anunțată de FCC de a dona statului pământul întregit sub proprietatea sa. Mai devreme de 10 ani nici nu se poate discuta despre acest lucru, spune Promberger.

***

Iată interviul integral pe care ni l-a acordat directorul executiv al Fundației Conservation Carpathia:

– Spuneați într-un interviu anterior că scopul Fundației este să cumpere în următorii ani circa 50.000 de hectare. În alt interviu se menționează că ar fi vorba de 67.000 de hectare. Asupra cărei variante v-ați oprit și cât teren dețineți actualmente?

– Deținem peste 16.000 de hectare. Unde vom ajunge nu putem spune în momentul de față. Noi am ales două zone în care cumpărăm, care au în total 67.000 de hectare. Dar bănuiesc că nu o să putem cumpăra chiar tot. De asta cred că 50.000 de hectare poate va fi cifra reală. Cât va fi până la urmă nu pot spune acum. Depinde de piață, cine vrea să vândă și cine nu.

– Aveți un plan de sustenabilitate, odată ce pădurile vor fi cumpărate? Cum va fi întreținut parcul pe care vi-l imaginați?

– Noi avem un ocol silvic privat prin care păzim pădurile pe care le-am cumpărat. Și avem și o asociație de vânătoare prin care am cesionat un fond de vânătoare, dar nu pentru vânătoare, ci pentru protejare de animale sălbatice. Aceasta a fost singura procedură prin care să putem proteja animalele, pentru că noi nu împușcăm nimic acolo. Așa amenajăm zonele.

În momentul de față, noi depindem 100% de finanțare de la diferite fundații internaționale și de la filantropi internaționali. Pe termen lung, vrem să donăm toate proprietățile pe care le avem în patrimoniul statului, cu ideea să fie creat un parc național care să fie folosit pentru conservare integrală.

Noi donăm proprietățile noastre, dar trebuie să fie și un sistem prin care statul finanțează parcul național, cum se finanțează în orice țară.

Peste asta, noi încercăm să dezvoltăm o economie verde în jurul acestor zone, care să susțină populația locală. Pe termen lung poate e prea riscant să depindem în exclusivitate numai de finanțatori de afară.

– Deci, practic, ceea ce faceți este doar să puneți împreună mai multe proprietăți mici, astfel încât să devină o suprafață compactă, iar restul depinde de implicarea statului?

– Da, da, da, noi am ales două zone mari. Aici cumpărăm tot ce vine pe piață. Dacă cineva vrea să vândă în această zonă, noi încercăm să cumpărăm. Dacă se vinde în alte părți, nu ne interesează. Altfel, n-are rost, 5 hectare acolo, 10 hectare în altă parte… Pentru conservare trebuie să fie o zonă mare, compactă, care poate fi un nucleu pentru arii protejate în viitor.

– Din ce îmi spuneți, ideea de valorificare ulterioară a terenului pe care îl formați va trebui să fie făcută de către statul român, nu de către Fundație. Cine va transforma suprafața în parc?

– Noi o să dăm tot sprijinul, o să ne implicăm. Până la urmă, un parc național e un parc și pentru poporul român. Nu poate fi o fundație, indiferent dacă noi suntem 100% români sau cu finanțare externă. Un parc național trebuie făcut de statul român. Altfel, e o întreprindere privată care nu se poate numi națională.

De aceea, pentru noi este foarte important să ținem o legătură intensivă cu autoritățile și cu statul. Și de asta am invitat-o pe doamna ministru să vadă cu ochii ei cât de frumoși sunt, de fapt, Munții Carpați și cât potențial este acolo.

– Dacă totul depinde de statul român, de ce este nevoie de o fundație privată străină care să facă munca pe care statul ar fi putut să o facă de la bun început, în cazul în care și-ar fi exercitat dreptul de preemțiune pentru cumpărarea acelor terenuri?

– Unu la mână, nu este fundație străină. Fundația este înregistrată în România, lucrează conform legislației României și noi avem peste 40 de angajați, dintre care eu și soția mea suntem singurii care nu avem cetățenie. Dar noi locuim de peste 20 de ani în România și ne simțim acasă aici.

În al doilea rând: da, ar fi foarte bine dacă statul ar face un astfel de efort, dar știți că fondurile nu prea există, iar proiectul, numai până acuma, a implicat donații internaționale de peste 45 de milioane de euro.

E o sumă extraordinar de mare. Dacă vine cineva și îi spune ministerului că asta e ideea și atât costă, ministerul va spune – da, e o idee frumoasă, dar nu avem bani.

– Spuneți că, la un moment dat, se dorește returnarea către stat a suprafeței administrate. Statul va trebui să îndeplinească anumite condiții. Ați discutat pe marginea acestor aspecte cu autoritățile române, ați semnat vreun document, vreun angajament, un calendar cu niște pași pe care statul să se oblige că îi va respecta?

– Până acuma nu au fost nici discuții, nici nu s-a semnat ceva. Singurul lucru semnat este în statutul Fundației noastre, unde scrie că unul dintre obiectivele principale, când acest parc va exista, este ca noi să îl donăm, în urma unei hotărâri a board-ului nostru.

Este ceva ce nu e nou. Acest fel de procese s-au mai întâmplat în Statele Unite, și în Argentina, și în Chile. Filantropii au făcut acest tip de lucrări, au cumpărat terenuri private și le-au dat într-un parc național la stat.

Va mai dura 5-10 ani, depinde cât de repede se mișcă acest proiect din România, dar atunci va fi discutat cu Guvernul, cu juriștii și cu consultanții noștri care știu să facă acest gen de contracte.

E important, dacă această donație se întâmplă, ca statul să se oblige 100% să nu exploateze zona, să nu existe riscul ca, după ce se schimbă guvernul, să spună – noi începem să tăiem acolo.

– În discursul dumneavoastră, mai nou și al ministrului Mediului, ca și în filmul „Wild Carpathia”, se repetă această idee, de înființare a unui parc de tipul Yellowstone. Filmul, al cărui prim episod este finanțat de partenerii dumneavoastră de la TENT, a fost filmat în zonele pe care le gestionează Fundația Carpathia? În ce măsură v-a folosit acest film în lobby-ul pentru atragerea de finanțatori internaționali?

– „Wild Carpathia” a fost filmat în întreaga țară, dar au fost și la noi. Ne găsiți în film și pe mine, și pe alți angajați de la Fundație. Noi, atunci, am colaborat destul de intens cu Charlie Ottley și echipa lui.

În ceea ce privește lobby-ul pentru acest gen de parc pe plan internațional, noi am început de curând să facem asta. Am avut câteva articole în reviste sau ziare mari internaționale, spre exemplu în Financial Times.

Lumea din afara României vede cât de frumoasă este țara, că e o țară care are un potențial turistic extraordinar de mare, un puternic potențial de conservare a diversității și, de fapt, România este mult mai mult decât se citește în ziarele din afară. De fapt, este cea mai frumoasă țară din toată Europa.

– Vă întrebam dacă filmul v-a ajutat până acum.

– Eu cred că da. Mai ales că mulți români au văzut prin ochii unor echipe străine cât de frumoasă e țara, ce bogăție are și că este, de fapt, foarte apreciată în afară. Din acest motiv, cred că filmul a ajutat ideea, și vorbesc de idee, nu despre noi, care nu suntem importanți. Important e ca pentru țară să se dezvolte ceva.

– Așadar, un orizont de timp ar fi de minimum 5 ani, în care să puteți constitui proprietatea posibilului parc național?

– Cred că mai bine vorbim de 10-20 de ani. Multe proprietăți durează până să fie cumpărate. Nu vrem să facem un parc de azi pe mâine. E nevoie și de o transformare a economiei locale.

Cei care locuiesc în zonă trebuie să și trăiască din ceva. Dacă această tranziție merge prea abrupt, oamenii pierd resursele naturale din care au trăit parțial până acum și încă nu s-a pus nimic în loc. Trebuie create surse de venit și locuri de muncă pentru populația locală, altfel vor fi împotrivă.

– Vorbiți de tăierile de lemn?

– Da, dar nici într-un parc național nu înseamnă că totul este 100% protejat. Noi vorbim și de o zonare: să fie anumite zone în care lemnul va fi protejat 100% și zone-tampon, în care poate să existe o exploatare durabilă. Aproape tot ce se taie acum în Făgăraș ajunge la gaterul mare de la Schweighofer.

Profitul nu rămâne pe plan local, ci merge până la urmă în Austria. Ideea este ca în zonele-tampon în care se mai taie ceva să fie gatere locale, și tâmplărie locală, și producători de mobilă locali. Atunci va fi mai mult valorificat, și din lemne mai puține se va câștiga mai mult.

Asta e important să lucrăm împreună cu Guvernul. Nu putem face ceva de capul nostru, trebuie să fie ceva încadrat într-o strategie națională.

– În Ocolul Silvic care are grijă de proprietatea FCC aveți pădurari, rangeri?

– În cadrul Ocolului Silvic Carpathia avem în jur de 20-25 de persoane. Dar ei sunt oameni care lucrează pentru Fundație. Ocolul Silvic e un instrument de pază, pentru că așa ne obligă legea.

Ocolul Silvic e finanțat de Fundație și este în proprietatea noastră. E o parte integrală, nu e independent de noi. Șeful de ocol este directorul tehnic al fundației (Mihai Zotta – n.r.). Suntem aceleași persoane, dar avem diferite entități. La noi nu se mai taie nimic.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€