Urmărit de 21 de colonei

Roxana Garaiman

Redactor

19 septembrie 1983. O femeie tânără, plânsă și surescitată, se îndreaptă cu pași repezi către piața agroalimentară din Drobeta-Turnu Severin. Se uită disperată în jur. Nu știe ce caută.

Privirea i se fixează pe o mașină cu numere de Franța, care trece pe lângă ea. O urmărește o vreme. Puțin mai încolo, șoferul parchează. Coboară împreună cu o doamnă care pare să-i fie mamă.

Femeia trece pe lângă ei și le spune ceva. În primul moment, bărbatul este confuz. După ce schimbă câteva cuvinte, cei trei pornesc spre piață.

Femeia păstrează o oarecare distanță, ca și cum nu s-ar cunoaște. Dar continuă să discute. Apoi îi urmărește discret printre tarabele de legume, în timp ce fac cumpărături.

Când se întorc la mașină, cei doi așază sacoșele în portbagaj. Femeia îi ajunge din urmă și aruncă înăuntru o hârtie împăturită. Se îndepărtează imediat, fără să privească înapoi.

Nu se vor mai vedea niciodată.

5 noiembrie 1983. O lună și jumătate mai târziu, conținutul hârtiei împăturite este citit în direct la „Europa Liberă”.

Este o scrisoare adresată acestui post de radio. Femeia povesteşte ce pățise în dimineața în care l-a abordat disperată pe francezul necunoscut:

„Când au intrat în casă, au început să-l terorizeze pe soțul meu, să-l tragă de păr și să-l bată, să-l târâie pe jos și până la urmă să-i pună cătușele, iar pe mine să mă țină de mâini, să mă brutalizeze și să nu mă lase să merg la copilul de numai 8 luni, care se trezise în zgomotul produs de acești călăi. (…)

Nu am să mă mai umilesc la autoritățile române și de acum vreau să vă rog ca, odată cu publicarea în presa occidentală a cazului meu, să arătați că cer ajutor internațional pentru creșterea celor doi copii atât de nevinovați”.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

Semnat: Adriana Olteanu (foto).

Când îl arestaseră pe soţul ei, Ion Olteanu, autoritățile nu prezentaseră niciun mandat și nu precizaseră acuzațiile care i se aduceau bărbatului.

Dar nu mai conta. Soții Olteanu știau de unde li se trage.

„Scrisesem niște memorii lui Ceauşescu și la Consiliul de Miniștri, în care îmi exprimam nemulțumirea față de regim, față de nerespectarea drepturilor omului.

Am spus că eu mă consider un om liber și vreau să trăiesc ca un om liber.

Și, atât timp cât în România nu este permisă opoziția politică, nu există sindicate libere și nu sunt respectate prevederile Acordului de la Helsinki, dacă regimul comunist nu înțelege să facă aceste schimbări, noi vrem să plecăm din România”, rememorează astăzi Ion Olteanu.

Mai mult, soții Olteanu depuseseră și cerere de plecare definitivă din țară. Cazul lor avea să fie făcut public de organizația Amnesty International, în raportul din 1985.

Chiar dacă au ajuns să trăiască visul american, soții Olteanu se simt încă prizonierii acestei povești din tinerețe.

Acum șase ani, Ion Olteanu s-a întors în România, urmat, după o vreme, de soția sa. S-au apucat împreună să răscolească trecutul și să caute răspunsuri, în speranța că astfel își vor găsi liniștea.

Soții Olteanu au intrat în posesia dosarelor lor de la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS).

Au descoperit că la urmărirea lor participaseră nu mai puțin de 97 de persoane, dintre care 21 aveau gradul de colonel. Au participat și doi generali de Securitate.

Olteanu spune că unul dintre ei a fost Aron Bordea, pentru care CNSAS a emis verdict de poliție politică. În anii ’80, a fost șeful Direcției I (Informații Interne) a Securității și este unchiul magistratului Adrian Bordea, președinte al Consiliului Superior al Magistraturii (CSM), în 2014.

Au încercat să afle ce s-a întâmplat cu toți cei care i-au instrumentat dosarul. Pe mulți i-a găsit în administrația locală sau în alte instituții ale statului.

Aceasta este povestea unei familii care în urmă cu 33 de ani a vrut să emigreze în SUA.

Și care acum vrea să se facă dreptate.

Tinerețea

Ion Olteanu (64 de ani) a crescut pe malul Dunării, în Orșova Veche. De când era copil, privea cu jind la malul sârbesc, de care îl despărțeau doar câteva sute de metri.

„Eu am fost un om liber. Chiar și atunci când am trăit sub regimul comunist, întotdeauna am spus ce am gândit. Am intrat în conflict cu autoritățile, cu șefii, pentru că mi-am exprimat liber opiniile.

Eram nemulțumit de faptul că regimul comunist impunea acel tipar de viață în care nu mă regăseam și nu mă integram.”

A locuit în Orșova de la 7 până la 17 ani. Marea bucurie a copilăriei lui era pescuitul.

„Eram un pescar înrăit și stăteam mereu pe Dunăre. Era un oraș mic și grănicerii veneau mereu și ne întrebau dacă am văzut persoane străine. Dacă nu vorbeam, ne șicanau, ne luau undițele.”

A devenit un adolescent teribilist, iar în clasa a XII-a a fugit cu fata unui director de liceu.

„Îmi dăduse o bătaie respectivul individ, iar eu, ca să mă răzbun, am luat-o pe fiică-sa și am fugit în lume. Am ajuns până la Cugir, în Alba, și m-am angajat la Întreprinderea Mecanică. Era o întreprindere de gradul zero, iar cei care lucrau acolo nu făceau armata.” 

La Cugir se fabricau mașini de cusut, dar şi armament și muniţie. A lucrat timp de trei ani, până când socrul său l-a pârât la Securitate. Ion Olteanu venise în concediu la Severin și îi dăduse cadou un cuțit de vânătoare fabricat la Cugir.

„Noi le numeam fușăraie. Când m-am întors la Cugir, mi-am găsit apartamentul devastat, îmi făcuseră percheziție și m-au dat afară de la serviciu.”

A fost trimis în armată, ca telegrafist pe aeroportul din Timișoara. Avea 22 de ani când a dezertat și a fost prins la Orșova, pe malul Dunării. Voia să treacă înot și să ajungă în Germania, ţară din care cunoscuse pe cineva.

„Am vrut să trec frontiera. M-au dat în primire niște foști colegi, prieteni. Aveam nevoie de haine civile și ei, după ce mi-au adus hainele, m-au dat în primire. M-au dus în arest la Timișoara, dar nu m-au trimis la Tribunalul Militar, că nu dădea bine pentru sistem. Dezertasem din timpul serviciului operativ şi ar fi avut mult prea mulți probleme din cauza mea.”

După ce a terminat stagiul militar, s-a întors la Severin și socrul său l-a ajutat să se angajeze la Consiliul Județean Mehedinți. Îl cunoștea pe șeful secției de planificare. Fuseseră colegi de facultate în Uniunea Sovietică.

Totuși, căsătoria începuse să scârțâie. În cele din urmă, Ion Olteanu a divorțat, iar fetiţa pe care o avea a rămas în îngrijirea lui. Nu a reușit să păstreze și postul de la Consiliul Județean. Socrul său intervenise din nou.

„Am lucrat patru ani în Consiliul Județean, dar au încercat să mă dea afară și apoi mi-au dat un transfer în interesul serviciului la IJECOOP. Nu îl solicitasem.”

Cât timp a fost inspector la IJECOOP, a cunoscut-o pe Adriana, actuala sa soție. Ea era învățătoare la țară şi făcea naveta. Între timp, el terminase școala de impiegați și s-a angajat la CFR.

Jennifer

În 1982, în familia lor s-a născut o nouă fetiţă, Bianca Jennifer. Le plăcuse numele protagonistei din filmul lor preferat, Love Story.

Însă venirea ei pe lume n-a adus în familia Olteanu romantism hollywoodian, ci dramă est-europeană.

„Ne-am dus să o înregistrăm și n-au vrut să ne elibereze certificat de naștere, pentru că nu voiau să scrie Jennifer cu doi de n. După două luni, soția s-a întors cu ea la spital, pentru că luase un virus de meningită.”

Soţii Olteanu îşi amintesc și acum noaptea în care s-au dus disperați la Urgență, cu copilul leșinat în brațe. Medicii le-au spus să aștepte.

„Ni se spunea că doctorița de la Urgență este ocupată. Am intrat peste ea și ea citea un roman. Atunci soțul meu i-a spus – «Domnișoară doctor, să vă rugați la Dumnezeu ca fiica noastră să trăiască, pentru că altfel mă voi duce la pușcărie tot restul vieții, dar dumneavoastră nu mai trăiți»”, povestește Adriana Olteanu.

În final, doctorița i-a prescris copilului o rețetă pentru răceală. S-au întors acasă, au luat medicamente, dar a doua zi dimineață, copilul era deja în comă.

„La 6.30 ne-am dus din nou la Urgență și am avut un mare noroc. Doctorița aceea nu ieșise din tură, dar s-a întâmplat ca medicul Romică Sima să treacă pe acolo. A mișcat niște scutece la fată, a văzut că n-are niciun fel de reflex, i-a privit pupilele, a luat-o, nu a spus nimic și s-a întors după două ore. Ne-a spus că este în comă, la Terapie Intensivă, și că timp de două-trei săptămâni nu poate să ne garanteze dacă va trăi sau nu”, completează Ion Olteanu.

A trăit, iar soții Olteanu îl consideră azi pe medicul Romică Sima al doilea tată al fiicei lor. Cu toate acestea, din cauza tratamentului aplicat tardiv, copilul a rămas cu sechele ale nervului auditiv.

Ei spun că aceasta a fost picătura care a umplut paharul, momentul în care au decis să-i adreseze lui Nicolae Ceaușescu acele memorii.

Ion Olteanu, astăzi. Foto: Lucian Muntean

Pistolarul

Pe 30 august 1983, au depus cerere de plecare definitivă din țară. După o săptămână, au început problemele.

Au fost invitați la comandantul Miliției județene, pentru a discuta cererea de emigrare.

„În urma discuțiilor purtate, comandantul și-a dat seama că hotărârea de a pleca din țară este definitivă. I-a înscenat soțului meu o ireală «neprezentare la concentrare» și i s-a arătat un mandat de aducere de la Centrul Militar”, relata Adriana Olteanu în scrisoarea citită la „Europa Liberă”.

Astăzi, Ion Olteanu completează:

„A doua zi dimineață m-am prezentat acolo, m-a luat ofițerul de serviciu și m-a dus la comandant. M-a văzut și i-a dat ordin: «Îi faci imediat foaie de drum și actele. Îl trimiteți la Canal». Mi-a zis – «Cei ca tine merg la Canal, este nevoie să fii reeducat».

Am ieșit din biroul comandantului, mi-a spus ofițerul să aștept pe bancă în hol și a intrat să facă actele. Îmi luase și buletinul. Eu, tiptil, am fugit. Ofițerul de serviciu de la poartă m-a și întrebat: «Ce-ai făcut?». «Am rezolvat, gata»”.

Ion Olteanu s-a dus glonț acasă și s-a baricadat. Din seara zilei de 6 septembrie 1983, locuința sa a fost păzită în permanență. A doua zi au început să-i bată la ușă milițieni care îi cereau să meargă la secție.

Adriana Olteanu s-a dus la Poștă pentru a trimite o telegramă fulger către procurorul general al Republicii Socialiste România. Însă nu doar Miliția era cu ochii pe ei, ci și Securitatea.

„Telegrama n-a ajuns niciodată, pentru că directorul Poștei a trimis-o la Securitate. Am găsit-o în dosar. Toată lumea lucra pentru Securitate”, susține Ion Olteanu, bazându-se pe conținutul dosarului său de la CNSAS, pe care l-a ridicat în 2009.

El povestește că securiștii raportau orice detaliu și, nu de puține ori, relatările lor nu aveau nicio legătură cu realitatea. De exemplu, într-unul din rapoarte, se consemna că dimineața, „la ora 4.00, Olteanu a stins lumina și a ieșit pe terasă”.

Vizavi, în fața blocului său, era o parcare. În capătul parcării, un microbuz de Iugoslavia. Numărul mașinii a fost notat și inclus într-un raport trimis la comandantul Securității din județul Mehedinți.

În raport scria că mașina e în legătură cu Olteanu. Iugoslavului i-a fost dezmembrată mașina a doua zi, la vamă.

„Ei refuzau să creadă că un cetățean român născut în timpul regimului comunist poate ajunge să gândească în așa fel și să scrie ce scrisesem eu.”

Adriana Olteanu își amintește că, în săptămâna în care au stat în casă, aproape sechestrați, le dădeau vecinilor bani cu frânghia, de pe balcon, ca să le cumpere câte ceva de mâncare.

Așa au dus-o până în 15 septembrie 1983, când Adriana ar fi trebuit să se ducă la serviciu, pentru prima zi de şcoală. I s-a spus să nu mai meargă, ci să se prezinte de urgență la sediul Comitetului Judeţean al PCR.

„M-am dus și era acolo unul Stoica, secretarul județean cu propaganda, care mi-a spus că Ion este un dușman al poporului, dușmanul țării, că o să-l bage în pușcării și n-o să-l mai văd niciodată.

Mi-a zis că eu sunt un cadru didactic foarte bine cotat și că-mi dă divorțul în 24 de ore. Am refuzat și mi-a spus că atunci și eu sunt un dușman al poporului, o viperă, un șarpe.

În timp ce vorbea cu mine, învârtea pistolul pe masă. Uitați așa, cu degetul în trăgaci. Mă gândeam că s-ar putea să nu mai ies de acolo în viață, că Olteanu mă așteaptă și eu nu mă mai întorc la copii.”

Adriana Olteanu. Foto: Lucian Muntean

Lanțurile

În dimineața zilei de 19 septembrie 1983, la ușa familiei Olteanu au apărut șapte milițieni, în frunte cu procurorul Constantin Șopalcă (acesta, mai recent, a fost procuror-șef la DIICOT Mehedinți până în martie 2016).

„Au spus – «Olteanule, deschide ușa, că mergi cu noi», iar Olteanu le-a spus – «Aveți mandat de arestare? Băgați-l pe sub ușă, îl las soției și merg unde vreți voi». Au spart ușa”, își amintește, emoționată, Adriana Olteanu.

„Unul dintre ei s-a urcat cu cizmele pe mine și de atunci am o vertebră fisurată, am trăit toată viața cu dureri. Mi-au pus cătușe la mâini și la picioare. M-au luat ca pe mort și m-au dus la mașină”, continuă Ion Olteanu.

Ulterior, Adriana Olteanu a lăsat în casă cele două fetițe, una de 11 ani, alta de 8 luni, și a plecat să-i ducă haine soţului ei, care fusese arestat doar cu un șort pe el.

Nu uitase însă de „misiunea” pe care i-o lăsase bărbatul.

„În această perioadă de frământări și de sechestrare, Olteanu a scris o scrisoare și mi-a spus că, dacă se întâmplă ceva, să o completez și să încerc, de câte ori pot, să o trimit la «Europa Liberă». Dacă scrisoarea va ajunge «afară», el va trăi, dacă nu va ajunge, n-o să-l mai văd niciodată.”

Adriana Olteanu a reușit să plaseze scrisoarea necunoscutului cu numere de Franța, dar asta n-a ajutat-o să-şi vadă soțul. Îl mutaseră deja într-un penitenciar.

„M-au băgat în celulă de periculoși. Nu am știut pentru ce, nu mi s-a spus nimic, nu am văzut un document, un mandat de arestare, nu am dat nicio declarație.

Apoi, cu prima dubă, m-au pus într-un vagon și m-au trimis la Jilava. Acolo m-au pus pe nicovală și mi-au nituit lanțuri de mâini și de picioare.

Era lanțuri de ancoră de vapor. Condamnaților pentru omor le puneau lanțuri cu șurub când îi apuca nebuneala, mie mi le-au nituit cu barosul.”

După mulţi ani, în dosarul de la CNSAS a citit că pretextul folosit de Securitate pentru a-l muta la Jilava fusese necesitatea unei expertize psihiatrice efectuate la Institutul Mina Minovici.

„De obicei, opozanții erau declarați nebuni. Interesant este că în dosar există un raport de la Mina Minovici, deși n-am fost consultat niciodată de vreun psihiatru. În document nu sunt declarat nebun, dar scrie că am depresie severă, un diagnostic cu tendințe suicidare.”

Diagnosticul îl contrariază pe Olteanu, pentru că desființează exact acuzațiile care i s-au adus, de neprezentare la concentrare. Un depresiv nu avea ce căuta la instrucția militară.

„La Jilava aveau cameră de tortură. Am fost pus la electroșocuri. Uneori mă puneau în cui ca pe animal, mă atârnau cu lanțurile de picioare în acel cui și mă lăsau cu capul în jos. 

În fiecare zi îmi dădeau o foaie de hârtie și creion, să-mi fac autodenunț: cu ce agenții străine ostile regimului sunt în legătură.

Venea gardianul la vizetă cu un chiștoc sau două de «Mărășeasca» și întreba cine vrea să fumeze. Nu intrau țigări în Jilava. Bineînțeles că în fiecare celulă era un turnător. La mine era unul, Ion Târziu, din Timișoara. De fiecare dată, el voia să fumeze acel chiștoc. 

Îmi prindeau lanțurile de grilajul de la pat și îi dădeau lui Târziu ăsta un capac de tablă. Cu o coadă de mătură îmi bătea toaca la cap câte o jumătate de oră, de credeam că-mi ies creierii prin urechi. 

Apoi îmi dădeau din nou coala de hârtie.”

Ion Olteanu știa că abuzurile la care este supus sunt ordonate de Securitate, iar scenariul i s-a confirmat când a consultat dosarul său de urmărire.

Securitatea ceruse informații din județul său natal, Prahova, cu o lună înainte de arestare. De asemenea, securiștii din Mehedinți ar fi raportat condamnarea sa cu câteva luni înainte să aibă loc.

În penitenciar, Ion Olteanu a intrat în greva foamei.

„Aveam pe unul în celulă, Davidovici Lazăr – un evreu bătrân din Vișeul de Sus, care, deși era semi-paralizat, fusese acuzat de tentativă de omor. Era singurul din celulă cu care vorbeam. Crima de care era acuzat era, de fapt, alta: fiica și fiul lui plecaseră în Israel. 

Acest om scăpase din Auschwitz, avea numărul de înmatriculare tatuat pe mână. Am ținut minte 20 de ani acel număr, dar din păcate l-am uitat, n-am avut niciodată inspirația să-l scriu. 

Fiind în greva foamei, acest bătrân nefericit venea și păstra câte o jumătate de felie de pâine, plângea și mă implora să mănânc.”

Teroarea

Pe 5 noiembrie 1983, scrisoarea trimisă de Adriana printr-un necunoscut pe care-l întâlnise în piața agroalimentară a fost citită de crainicul Ion Turcu, la postul de radio „Europa Liberă”.

Ea nu a apucat să asculte acea emisiune. În ziua aceea, plecase la București, să-și vadă soțul la Jilava. Însă tot Severinul era la curent și, când s-a întors ea, fierbea.

„Olteanu m-a întrebat dacă am vreo veste interesantă pentru el și i-am spus că deocamdată n-am. El trebuia să înțeleagă că nu știu nimic, dar că am trimis scrisoarea.

Intenția celor de la Procuratura Militară, care au acceptat să-l văd, era să-l conving să retracteze tot ce scrisese și să renunțe la plecarea în America. 

Nu s-a întâmplat așa, iar din momentul în care m-am întors în Severin, a început campania de denigrare a mea. Am fost chemată de mai multe ori la responsabilul cu propaganda, mi se cerea mereu să-l conving pe Ion să renunțe, era aceeași poveste cu pistolul care se învârtea pe masă. 

Eram șicanată tot timpul de diverse persoane, eram chemată constant să-i văd pe ei. Mi se spunea că îmi vor lua copiii. Se duceau la școală peste fata cea mare și îi spuneau că o vor lua și o vor duce la maică-sa. Îi spuneau că tatăl ei n-o să mai vină acasă.

Spuneau că nu vor să stea de vorbă cu mine că suntem trădători, mă jigneau în toate felurile”, își amintește Adriana.

Oamenii Securității o convocau constant și o amenințau în fel și chip. Cu toate acestea, Ion Olteanu spune că a fost impresionat de ce a găsit în raportul lui Mircea Pârvulescu, comandantul Securității Mehedinți.

„Nu știu ce să cred, poate că omul ăsta avea ceva uman în el. Ăștia de la București, de la Departamentul Securității Statului, dăduseră ordin să ia măsuri și el a scris că n-a făcut nimic pentru că soția mea este muritoare de foame, cu doi copii, că vinde lucruri din casă să supraviețuiască. Așa scria în raportul Securității.”

Adriana Olteanu își amintește că se descurca greu cu banii și că era înconjurată de informatori. Încă din momentul arestării soțului ei, fusese luată în primire de persoane dornice să servească sistemul.

De pildă, soţii Paula şi Jenică Cicic, care locuiau pe aceeaşi scară, la parter, s-au apropiat imediat de Adriana Olteanu. Astăzi, ea spune că cei doi se duceau să povestească la Securitate tot ce aflau nou.

Ion Olteanu adaugă:

„După două luni în care Cicic s-a dus de patru ori și a turnat voluntar, comandantul Securității a dat ordin ca acest individ să fie verificat și recrutat ca informator. Am angajamentul lui de recrutare.

A fost recrutat pe sentimente patriotice, dar atât de patriot era că, în ziua în care a semnat angajamentul, i s-a dat acel permis pentru micul trafic la sârbi.

Pe urmă, omul a început să fabuleze. Odată a scris în raport că la soție a venit o mașină cu număr de Timiș, pe care nu l-a reținut. Ar fi fost un bărbat cu părul creț, de origine arabă, însoțit de o blondă. Ar fi venit și ar fi discutat cu soția mea, că mă poate ajuta să evadez din pușcărie și să trec frontiera. 

Cicic semna notele informative cu numele de cod Ștefănescu. Dar, ca să vedeți cum erau şi ofițerii ăia de Securitate, într-un raport, un ofițer nota că informațiile le știe de la Cicic Paula, soția informatorului Ștefănescu. Deci, practic Securitatea l-a dat în primire pe informatorul Cicic Jenică”.

După ce şi-a văzut dosarul, Ion Olteanu l-a căutat în cartea de telefoane pe fostul său vecin. L-a găsit primar în localitatea Burila Mare (județul Mehedinți).

Olteanu susține că, între timp, Cicic își „aranjase” dosarul de la Securitate, care mai conținea doar coperțile și angajamentul de colaborare. Îi rămăseseră însă urmele în dosarul său, unde deconspiratul Ștefănescu semnase 14 note informative.

În consecință, Olteanu a obținut pentru Cicic, în instanţă, verdictul de poliție politică.

Glucoza

De la momentul citirii scrisorii la „Europa Liberă”, Ion Olteanu a mai stat la Jilava circa trei săptămâni. Apoi trebuia să fie trimis la Timișoara, ca să fie judecat. A plecat cu duba, dar nu a mai ajuns la destinație.

„Întâmplarea a făcut ca, din prostie sau nu știu de ce, să mă dea jos la Severin. Foștii colegi impiegați m-au văzut în lanțuri, toată gara se uita la mine. Aici, la Severin, am stat tot în celulă de periculoși.”

Pe 29 noiembrie 1983 a reluat greva foamei. Știa că duba care îl putea transporta la Timișoara este disponibilă o dată pe lună și spera ca, până atunci, starea sa de sănătate să se degradeze suficient încât să nu mai fie transportabil.

„După două săptămâni au început să-mi administreze glucoză. Cum: gardianul venea să-ți dea cana să bei. Se întorcea după o jumătate de oră, vedea că n-ai băut-o.

Aducea trei-patru gardieni și mă țineau, mă băteau cu un cioc de rață în dinți ca să deschid gura și apoi, cu șurubul, îmi căscau și îmi blocau maxilarul. Băgau furtunul în mine și cu pâlnia îmi turnau glucoza.

Apoi, când îmi dădeau drumul, eu băgam degetele pe gât și dădeam afară toată glucoza. Fix pe ei dădeam. Mă înjurau, dar aici, în penitenciarul de la Severin, n-a pus nimeni un deget pe mine.

Mai mult, izolatorul era pe coridorul pe care stăteau gardienii noaptea. Și îi auzeam discutând – «Am stat aseară două ore la coadă pentru bucata asta de parizer, futu-le nu știu ce, că are dreptate Olteanu ăsta!»”

Olteanu încă nu știa că scrisoarea fusese citită la „Europa Liberă”, dar în eforturile gardienilor de a-l convinge să mănânce, a scos de la ei promisiunea unei vizite a soției.

Când l-a înștiințat Adriana, a înțeles că timpul lucrează în favoarea sa și a continuat planul început.

„Dacă continuam greva până ajungea din nou duba, nu mai eram transportabil – și așa s-a și întâmplat. Medicul nu a dat avizul. Pe 5 ianuarie 1984 s-a deplasat la Severin o instanță a Tribunalului Militar Timișoara. 

Dumitru Ganț, judecătorul de la prima instanță, cel care m-a trimis la Jilava, n-a mai venit. În locul lui a venit însuși președintele Tribunalului Militar Timișoara. După ora 15, când s-au terminat procesele civile, m-au dus pe brațe într-o cameră unde nu au avut acces decât soția și mama.

Grefierul militar a venit la mine și mi-a spus: «Deținut, vei fi întrebat de instanță dacă recunoști fapta. Dacă spui da, vei fi pus în libertate, dacă nu, nu mai ieși de aici». 

Am spus că recunosc, mi-au dat un an cu suspendare și ordin să fiu eliberat imediat. M-au dus la penitenciar, au chemat comandantul și în poarta penitenciarului am dat declarație, «Subsemnatul, astăzi renunț la greva foamei», mi-au tăiat lanțurile cu un bomfaier și mi-au dat drumul.”

Asta, cu toate că se încheiase programul biroului administrativ care aviza aceste proceduri. Cu gardianul care i-a tăiat lanțurile s-a întâlnit pe stradă la o săptămână după eliberare.

Omul s-a oprit și i-a spus:

„«Olteanule, dacă ai credință în Dumnezeu, să te rogi la El toată viața, pentru că ți se hotărâse moartea». L-am contactat acum câțiva ani, s-a pensionat. Are doi fii, gardieni și ei. L-am întrebat – «Îți aduci aminte ce mi-ai spus»? «Da.» «Ai curaj să spui asta public?» «Nu, domnule Olteanu, nu pot. Dumneavoastră nu vedeți ce se întâmplă în România?»”.

1984

În perioada rămasă neexecutată, Ion Olteanu a fost trimis la Fabrica de Materiale de Construcții din Drobeta-Turnu Severin, ca muncitor necalificat.

„Securistul întreprinderii era unul Nica, cu care am fost coleg la Orșova. Acolo se făceau și bolțari pentru mină, care trebuiau încărcaţi pe tren. Un bolțar d-ăla avea vreo 30 de kilograme. Singurul care încărca bolțari d-ăia era Olteanu. Nica mă amenința mereu că mă bagă iar la pușcărie, mă urmărea pe stradă.”

Olteanu şi-a dat seama că în Severin nu mai are niciun viitor. Se gândea să încerce iar să treacă Dunărea. Știa exact rostul la Orșova, orașul în care copilărise. Trebuia să poată justifica prezența sa pe malul apei.

Așa că, în 1984, a făcut schimb de apartamente cu cineva din Orșova și s-a mutat acolo cu domiciliul. Totul era făcut legal.

Cu toate acestea, nimeni n-a vrut să le semneze soților Olteanu contractele de electricitate. Locuiau în beznă, clandestin, în propria locuință.

„Veneau la ușă din când în când și ne amenințau că ne dau afară, că ne iau copiii.”

Acum, Ion Olteanu se felicită că n-a încercat să treacă Dunărea înot. Și-a dat seama că era urmărit în permanență și a aflat că numele și pozele lor fuseseră trimise la toate punctele de frontieră.

„Actualul președinte al PNȚ-CD Mehedinți, Victor Gurbină, pe timpul comuniștilor, era ofițer la grăniceri. A venit acum trei ani la mine, în timp ce protestam în fața CJ Mehedinți. Mi-a spus că, în urmă cu 30 de ani, avea ordin de la Securitate să mă împuște dacă mă prinde în zona de frontieră, așa cum au făcut cu mii de alți români.

De altfel, Victor Gurbină a declarat public că a colaborat foarte bine cu Securitatea. Atunci când l-am întrebat unde sunt românii care au fost împușcați, m-a trimis să-i caut pe malul sârbesc.”

Alternativa oferită de regim era la șantierul naval.

„Trebuia să dăm jos, în cală, cu vopsea Duco, din aia toxică. Am refuzat, am cerut să ne repună în drepturi, că aveam deja meserii.”

Dar presiunile veneau din toate direcțiile. Olteanu povestește că familia care locuia pe palier cu ei s-a mutat ca să facă loc unei case conspirative. Bărbatul era oricum informator, iar acum fiul său este consilier PNL.

„Într-o zi, ne-am dus la piață în Orșova și, când ne-am întors, toată ușa am găsit-o mânjită cu fecale: vizorul, clanța ușii, totul. Eu sunt un tip dur, impulsiv. Când am văzut, am spart ușa, am luat o cariocă și să vă spună soția ce am scris pe ușă”, povestește Olteanu o altă întâmplare.

Adriana preia firul amintirilor: „Voi, servitori împuțiți, nu vă mai puneți căcatul pe această ușă, pentru că va veni vremea să aveți nevoie de el ca să-l mâncați”. 

„N-am șters ușa, ne-am baricadat și am stat așa”, continuă Ion Olteanu.

În final, s-a apucat de bișniță. Vindea produse aduse de la sârbi tocmai la Cugir.

„Era micul trafic, veneau sârbii și aduceau ceasuri, electronice, blugi, mai aduceau și aur, abțibilduri, Vegeta, jerseuri pentru rochii. Cumpăram marfă de 2.500 de lei și mă duceam la Cugir, unde salariile erau cam de patru-cinci ori mai mari ca oriunde. N-aveau ce face cu banii. În ziua de leafă vindeam totul și luam dublu.”

Cap de listă în raportul Amnesty International

În 1985 s-a citit la „Europa Liberă” și raportul Amnesty International referitor la 1984. României îi erau rezervate două pagini și jumătate. Documentul anunța eliberarea preotului Gheorghe Calciu-Dumitreasa și atrăgea atenția asupra unor cazuri disperate.

Ion Olteanu era cap de listă.

„Amnesty International a continuat să primească mesaje de la oameni închiși pentru că ceruseră să emigreze. De exemplu, Ion Olteanu, un impiegat de 35 de ani din Drobeta-Turnu Severin, a fost arestat în septembrie 1983.

La scurt timp după ce a aplicat pentru emigrare în SUA, el a primit un ordin de concentrare care îl obliga să lucreze la Canalul Dunăre-Marea Neagră. A refuzat să semneze, considerând că are legătură cu dorința sa de a părăsi țara și apoi a refuzat să se prezinte în fața procurorului militar. 

Miliția i-a amenințat că va folosi forța împotriva lor. Soția sa a trimis o serie de reclamații mai multor oficiali și a încercat să trimită o telegramă la Procurorul Militar General, dar Poșta a refuzat să facă demersul.

Pe 19 septembrie, Miliția a pătruns în locuința lor, l-a bătut cu severitate și l-a arestat.”

Vizele

La două săptămâni după publicarea raportului Amnesty International, familia Olteanu a primit o telegramă de la Ambasada SUA, cu următorul conținut: „Vă rugăm să vă prezentați de urgență la ambasadă”. 

„Am fost primiți de primul consul, care, am să țin minte toată viața, a spus așa: «Guvernul pe care îl reprezint în țara dumneavoastră m-a împuternicit să vă oferim vize de refugiați politici, întrucât considerăm că viața dumneavoastră și a familiei se află în pericol. Doriți să mergeți în SUA?». «Da.» «Știți engleza?» «Nu.» «Aveți pașapoarte?» «Nu.» «Aveți bani?» «Nu.» «Aveți rude?» «Nu». «Ne ocupăm noi, dar de la Roma. Până acolo trebuie să ajungeți pe cont propriu».”

Familia Olteanu a fost gata de drum abia după o lună și jumătate. A întârziat pentru că fata din prima căsătorie, Cristina, împlinea 14 ani, iar autoritățile au cerut pentru ea acte individuale. Asta implica inclusiv un acord scris de la mama naturală.

Totuși, înainte de a pleca, soții Olteanu și-au mai asumat un risc. Au răspuns rugăminților directorului de atunci de la hidrocentrala Porțile de Fier I.

Bărbatul dorea să trimită prin ei diploma de studiu a fiului său inginer, fugit din țară, care se afla într-un lagăr din Italia.

Călătoria

Cu aceste pașapoarte „pentru persoane fără cetățenie” au ieșit din România, în 1986, Adriana și Ion Olteanu.

Statul le-a retras membrilor familiei Olteanu cetățenia română, dar le-a oferit pașapoarte valabile șase luni. Atât aveau la dispoziție ca să părăsească pentru totdeauna Republica Socialistă România.

Pe 22 februarie 1986, Adriana şi Ion Olteanu, împreună cu fiicele lor Cristina și Bianca, au urcat într-un tren de Belgrad. Aveau cu ei două valize mici din vinilin și o șurubelniță.

„Cum a plecat trenul, m-am dus la baie, am slăbit cu șurubelnița oglinda din toaletă, am băgat actele inginerului din Italia în spate, am strâns și am aruncat șurubelnița pe geam.

În Stamora Moravița, vameșii au venit glonț la noi. «Plecare definitivă?» «Da.» «Trebuie să coborâți! Plecați mâine tot cu trenul ăsta, pentru că n-avem timp să vă facem vama.» «Care vamă?» «E trenul întârziat și aveți prea multe bagaje, nu aveți dreptul decât cu câte un schimb pentru fiecare copil.» «Da? Bine.»

Am luat câte un schimb și am aruncat pe geam bagajele. Înainte să plece, vameșa ne-a zis: «Dacă vă las să plecați, este pentru copii».”

După ce au plecat vameșii, pe soții Olteanu i-au luat în primire negustoresele sârboaice, care își umpluseră sacoșele cu macramé românesc.

„Am auzit că plecați, pe voi nu vă controlează ai noștri, punem și noi bagajele astea aici și ziceți că sunt ale voastre. Așa am făcut și, după ce am trecut vama, ne-au dat sârboaicele bani de am avut să cumpărăm în Belgrad și haine, și mâncare pentru copii. Apoi am scos din baie diplomele băiatului. Îi mai făcusem o dată pe securiști.”

De la Veneția spre Roma, în cabina lor s-a așezat un student canadian care plecase în lume să călătorească. Acum mergea să-și viziteze sora, stabilită în capitala Italiei.

Au avut la dispoziție o noapte să-și împărtășească poveștile de viață. Olteanu spune că între ei s-a creat o legătură puternică.

„La sfârșit, ne-a promis că ne vizitează în Roma și, când a venit la hotel, după trei zile, i-am povestit că inginerul pe care l-am vizitat în lagăr avea nevoie de sponsor ca să poată emigra în Canada. A rămas special trei-patru zile în Roma și a aranjat cu părinții lui din Montreal. Inginerul trăiește și astăzi în Canada.”

În Roma, familia Olteanu trebuia să mai treacă un test. Timp de o săptămână, au fost vizitați în fiecare zi de un alt reprezentant al Ambasadei SUA, care le cerea să povestească tot ce au pățit.

Ion Olteanu spune că americanii voiau să se convingă că nu sunt spioni.

„Ne-au întrebat inclusiv ce religie avem, dacă suntem pocăiți, ca să ne ajute pe acolo vreo frăție. Le-am spus – «Domnule, suntem ortodocși, dar nici de-ăia buni. Eu sunt un om liber, nu le am pe astea cu biserica. Dar știți ce? Eu, Olteanu, aș vrea să greșesc. Și dacă El există, să ajung în iad. Știți de ce? Că acolo am să mă întâlnesc cu ăia cu care n-am putut să-mi reglez conturile aici». 

Zice: «Avem o singură organizație politică, dar nu mai au locuri decât în New York și în Phoenix, Arizona. Unde vreți să mergeți?» «Domnule, nu știu unde e Phoenix, Arizona, dar în New York nu merg». Și am ajuns în Phoenix.”

Visul american

După un zbor lung, familia Olteanu a fost întâmpinată pe aeroportul din New York de un ofițer care le-a înmânat green card-urile. În continuare, aveau de așteptat opt ore să prindă legătura către Arizona.

„Din opt ore, cred că vreo șase a plâns fata cea mică, arătând cu degetul – Pepsi, Pepsi. Era un dolar și jumătate, dar noi nu aveam niciun ban la noi. Nici nu știam cum arată dolarul. A fost oribil. Sute de oameni se uitau la noi ca la niște nenorociți care nu vor să-i cumpere copilului un Pepsi.”

În Phoenix i-a așteptat un sârb care vorbea românește și care a încercat să-i convingă să se pocăiască. Au refuzat politicos și au mers la fundație, care însă nu avea bani să-i întrețină decât două luni. Hotelul în care au fost cazați era plin de refugiați de pe tot globul. Dar şi de altceva.

„Noaptea am constatat că în Arizona sunt niște goange imense, care se urcau pe tavan și cădeau pe copii. Îi păzeam cu rândul, să nu le intre în urechi, în nas.”

A doua zi, și-au găsit de lucru la un hotel: ea, cameristă, el, spălător de vase.

„Soția lucra ziua, eu lucram noaptea. Autobuzul era un dolar jumate, n-aveam banii ăștia. Mergeam pe jos și ne întâlneam sub un palmier la jumătatea drumului. Stăteam două minute să vorbim și plecam mai departe, fiecare în direcția lui.”

După prima săptămână, au primit și prima plată, dar sub formă de cecuri. Nici nu știau ce să facă cu ele.

După câteva săptămâni, Ion Olteanu a acordat interviuri la „Europa Liberă” și la „Vocea Americii”. Spune că n-a acceptat nicio plată de la jurnaliști, dar a obținut, în schimb, ceva mult mai prețios: numărul de telefon al preotului Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

Eliberat în 1984, după cinci ani de detenție, părintele Calciu plecase cu șase luni înaintea lor și se stabilise în Cleveland, Ohio.

„Ne-am dus și noi în Cleveland, unde am lucrat la curățenie vreo cinci ani. Am dat cu mătura și am spălat rahat cum n-a făcut neam de neamul nostru vreodată. Dar am fost oameni liberi. 

Într-un an cumpărasem deja o mașină și aveam economii de câteva mii de dolari la bancă. După trei ani ne-am cumpărat o casă modestă. După vreo patru ani, soția mea a fost norocoasă, s-a angajat la Ritz. A câștigat bani mulți acolo, până la 100.000 pe dolari pe an. Era șefă de sală la protocol, avea comisioane din încasări.”

În ciuda confortului la care a ajuns, Ion Olteanu n-a trecut cu adevărat peste experiențele traumatizante trăite în închisorile comuniste.

„În America, la ani de zile după ce ieșisem din pușcărie, când mă plimbam cu fiica mea Bianca Jennifer și eram supărat sau îmi aduceam aminte, rămăsesem cu un tic. Făceam trei pași înainte și trei înapoi, ca în izolatorul din penitenciar. Atât aveam loc să fac acolo.”

În plus, Olteanu spune că are dovezi că au fost urmăriți de Securitate inclusiv în Statele Unite.

„Avem dosare și la SIE, dar care nu ne sunt date. Timp de opt luni după ce am ieșit din țară, Jenică Cicic primea ordine punctuale să obțină de la părinții mei adresa din SUA și numărul de telefon. N-a reușit milogul. În plus, cu două luni înainte de revoluția din 1989, dosarele noastre au fost reverificate de Securitate.”

„Notă Raport” a Securității din 15.06.1986, semnată de Jenică Cicic, cu nume de cod „Ștefănescu”. Se întâmpla la patru luni de când familia Olteanu renunțase la cetățenia română și părăsise definitiv țara

Întoarcerea

În 1992 s-a născut în SUA și mezinul familiei, Christopher Romeo. Este mândria lor: la 21 de ani, a terminat cu Summa cum laude două facultăți, de chimie și de biologie.

Când era bebeluș, soții Olteanu au decis să-l țină pe Christopher nebotezat timp de un an și jumătate, până când au avut ocazia să se întoarcă în România și să-l facă naș pe medicul pediatru care o salvase pe Bianca: Romică Sima.

Soții Olteanu au cetățenie americană din 1991 și abia în 1992 au redobândit-o și pe cea română.

În 2009, Ion Olteanu şi-a obținut dosarul de la CNSAS și așa a început un nou capitol în viața sa: restabilirea adevărului istoric. A decis să se stabilească din nou la Severin, pentru a putea să-și îngrijească tatăl, care se îmbolnăvise de Alzheimer.

„Tatăl meu a fost căpitan de vas. Prin funcția pe care a avut-o, era obligat să colaboreze. Acum doi ani a decedat tata și ulterior, căutând prin documente, am găsit că, atunci când fusese numit căpitan, a trebuit să semneze un angajament prin care se obliga să aducă la cunoștința organelor de Securitate orice discuție, întâmplare, situație suspicioasă, nu doar despre străini, dar și despre subordonați. Se turnau unii pe alții. Ăsta a fost sistemul, a fost un sistem criminal.”

Olteanu spune că, în paralel, a început să lovească în noua elită politică din Mehedinți, din care ar face parte mulţi securişti mărunți pe care-i ştie din regimul comunist.

„Ca să tac, mi-au oferit politicienii pământuri, bani, funcții la nivel național. Avocatul Bălănescu a venit să-mi ofere 500 de metri pătraţi de pământ. A fost avocat adjunct la Avocatul Poporului, cu două mandate, decanul Baroului de aici, consilier județean PSD. Îl trimisese președintele CJ Mehedinți, Adrian Duicu.”

În 2011, Olteanu a făcut cerere pentru revizuirea dosarului în care fusese condamnat pentru neprezentare la concentrare.

„Pentru că România e membru UE, președintele Tribunalului Timișoara și-a declinat competența către instanța civilă și a trimis la Judecătoria Turnu Severin. Am câștigat în primă instanță anularea condamnării mele, dar procurorul civil a făcut recurs și am pierdut la Curtea de Apel Craiova pe vicii de procedură. 

Mi-au spus: «Da, ați fost victimă a Securității, dar procedura nu a fost bună». Au anulat hotărârea. Pentru mine este suficient faptul că cei care m-au băgat în pușcărie, procurorii militari, au recunoscut că totul, de la arestare și până la condamnare, a fost ordonat de Securitate.”

În plus, Ion Olteanu a solicitat dosarul judecătorului militar Dumitru Ganț și pe cel al procurorului militar Constantin Vodă.

„Am făcut cerere la Arhivele Statului să am acces la dosarul judecătorului și la cel al procurorului care m-au condamnat. 

Am un document oficial în care scrie că dosarele celor doi sunt secretizate, că nu am acces la ele pentru cât credeți? 75 de ani! Câte mizerii au făcut acești indivizi ca dosarele lor să fie secretizate pentru 75 de ani?

Secretele de stat sunt secretizate pentru 50 de ani. Am să mor eu, vor muri copiii mei, nepoții mei vor fi bătrâni. Interesant este că, după ce m-au condamnat pe mine, ei s-au retras din magistratura militară, s-au pensionat, deși nu aveau vârsta.”

Răspunsul primit de Ion Olteanu la solicitarea de accesare a dosarelor magistraților care l-au condamnat

Mai exact, Olteanu a aflat că fostul judecător Dumitru Ganț a fost și prefect de Timiș după 1989, că a candidat la Senat și că fiul său este deputat.

„Ganț este și la ora actuală avocat la Timișoara, a fost implicat în scandalul cu contractele acelea de sute de milioane pentru autostrada Timișoara-Nădlac”, spune Olteanu.

Cât despre procurorul militar, el a continuat să profeseze pe drept civil.

„Soția lui a fost judecătoare. S-au pensionat acum doi ani și locuiesc în Craiova. L-am sunat și i-am spus: «Domnule, vă aduceți aminte, eu sunt ăla pe care l-ați nituit în lanțuri». Zice: «Nu știu, sunați-mă peste două săptămâni». L-am sunat din nou și mi-a spus: «Vă rog să nu mă mai căutați, am primit indicații să nu mai stau de vorbă cu dumneavoastră». Mi-a închis telefonul.”

Ion Olteanu este hotărât să continue investigațiile în particular și să obțină decizii de poliție politică pentru cât mai mulți dintre cei care au semnat în dosarul său.

Crede că doar justiția poate să mai stingă din focul dramei pe care a trăit-o în anii ’80.

„Pe mine doar mama și soția nu m-au turnat la Securitate. Până și tata a fost obligat să dea informații despre mine.”

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€