Ura față de orfanii României: de la bâtă la imbecilitate

Valentin Șchiopu

Redactor

„Multă vreme n-am știut cum mă cheamă. Noi, avortonii, nu avem nume. Nu suntem oameni. Nu știm în ce zi ne-am născut, pe ce lume ne aflăm. Suntem viermi, șobolani, fraieri, căcați, păduchioși, țigani borâți, chelboși, împuțiți, muiști, râioși, labagii, poponari, ciumpălaci.

Noi avem porecle: Șoarece, Cazan, Brânză, Șacal, Dopuleț, Țăranul, Șurub, Gumă, Păstaie, Bubă, Bizo, Dovleac, Ciocsi, Mușcătare, Ciocan, Slană, Zlot, Coaienegredepurcel, Pepsi, Bobol.”

E un extras din volumul Mamé, publicat în 2016 la editura Polirom de scriitorul Nicolae Avram (50 de ani), care și-a petrecut copilăria și adolescența în orfelinate din Prundu Bârgăului și Beclean (județul Bistrița-Năsăud). Cartea e o „metaforă extinsă” despre lumea întunecată a orfelinilor.

Între timp, Avram a aflat ce trebuie să facă. În 2013 s-a întors să lucreze tocmai la orfelinatul din Beclean care i-a marcat viața.

În copilărie, singurele sale raze de speranță fuseseră cărțile și prietenia cu un alt poet, Aurel Onișor. La 16 ani, făceau parte amândoi din redacția revistei Izvoare, a Casei de Copii Beclean.

Ulterior, după părăsirea orfelinatului, au experimentat împreună deriva, dormind prin gări, canale sau căpițe de fân.

Aurel Onișor a ales sinuciderea la 27 de ani, iar Nicolae Avram i-a onorat prietenia publicându-i poemele, în 2013, sub titlul Semnul la care te vei opri să bei apă.

La Centrul de plasament, cum se numește acum orfelinatul din Beclean, până și jargonul s-a păstrat. Copiii își spun tot federei, ca în urmă cu 40 de ani.

Nicolae Avram preferă să le zică „prietenii mei” și să îi ajute. Recent, a repurtat o mică victorie. O fată din orfelinat a intrat la Facultatea de Istorie și Filosofie din Cluj. Asta după ce, în 2014, Nicolae Avram se zbătuse să-i obțină transferul de la o școală meșteșugărească la Colegiul Național „Andrei Mureșanu” din Bistrița.

Acea fată nu mai e doar o poreclă: poartă un nume și are șansa unui viitor. E un om.

Poetul Nicolae Avram lucrează într-unul dintre serviciile orfelinatului în care a copilărit. Foto: Arhiva personală

My Fair Ioji. Cum a ajuns un cățel al străzii din Sighișoara într-o fermă de vis din Cornwall 

Câinii din România, care au fost salvați de pe stradă și trăiesc în adăposturi publice sau private, sunt adoptați sistematic în Marea Britanie, prin intermediul unor asociații de caritate. 

O asociație din Cluj organizează anual tabere pentru copiii cu boli grave. Cum reușește? „Dacă oamenii pun împreună bucățelele mici pe care le au, în timp efectul lor crește și se multiplică”

De 13 ani, Yuppi Camp, un ONG din Cluj, organizează tabere terapeutice pentru copiii cu boli grave. Timp de câteva zile, copii cu diabet, cancer, boala celiacă, hipoplazie renală și alte boli grave au parte de activități în aer liber, sub atenta supraveghere a unei echipe formate din medic, asistentă medicală, dietetician și, în unele cazuri, kinetoterapeut. Alături de ei, și părinții iau o pauză și „stau fără stresul că copilul s-ar putea să nu fie bine”.

"Orfelinatul înseamnă cruzime. Ferocitate. Întunecime. Animalitate"

PressOne: Cum ați descoperit literatura în interiorul unei instituții dezumanizante? Vă amintiți vreun titlu de carte care v-a fascinat în copilărie?

Nicolae Avram: Când mi-am dat seama că literatura înseamnă salvare. Iubire. Pe atunci simțeam nevoia să umplu un gol. Un gol care, cu timpul, a devenit un abis. Existențial. M-au fascinat Mizerabilii lui Hugo, Crimă și pedeapsă, Sakuntala, Ecleziastul, Pentru cine bat clopotele.

– Povestiți-mi, vă rog, cel mai negru episod pe care l-ați trăit într-un orfelinat, dar și unul de supremă bucurie, când nu v-ați mai simțit singur sau când ați depășit cadrul acela ostil…

– Romanul Mamé, cea mai recentă carte a mea, apărut în primăvara asta la Polirom, abundă de atrocități. Orfelinatul înseamnă cruzime. Ferocitate. Întunecime. Animalitate.

La capătul întunericului e înfricoșarea. În carne și oase. Cine a trecut printr-un orfelinat comunist știe ce vorbesc.

– A existat o întâlnire acolo care să vă fi schimbat într-un fel destinul?

– Am întâlnit cărți. Cărți care m-au educat. M-au făcut ceea ce sunt astăzi.

– Ce ați simțit când ați ajuns într-o funcție de conducere a acestei instituții?

– Fiind jurist de profesie, în instituție coordonez un serviciu. Din această poziție mă asigur că drepturile și libertățile civile ale copilului sunt respectate.

– Cum s-au schimbat condițiile din orfelinate față de perioada Ceaușescu?

– Condițiile – dacă ne referim la hrană, îmbrăcăminte, căldură – să spunem că sunt OK. Educația, traumele emoționale, abuzurile, protecția copilului după dobândirea capacității depline de exercițiu (ieșirea din orfelinat) le simt ca pe niște lovituri puternice în stomac.

La Botoșani, de pildă, peste 57% dintre tinerii post-instituționalizați își petrec viața în gări, canale, scări de blocuri. Asta spune Vișinel Bălan, un tânăr provenit din sistemul de protecție a copilului, absolvent a două facultăți, masterand și inițiator al unor proiecte ambițioase prin care tinerii din instituții sunt sprijiniți să înceapă o viață independentă.

Asta arată că, la ora asta, spectrul lui Ceaușescu bântuie mințile multor manageri ai instituțiilor de protecție a copilului. Să ne amintim, de pildă, de Lucian Rostaş, în vârstă de numai 4 ani, care a fost ucis cu cruzime de asistenta maternală Marcela Făgărăşan din Bistrița.

Să ne amintim de cazul celor doi tineri din centrul de plasament Dolj care s-au sinucis. Sau de adolescentul instituționalizat în Capitală care fusese legat cu o funie de uşă! De Vasilica Constantin, căreia sistemul de protecție socială în care a trăit i-a adus o infecție cu HIV.

Pe vremea mea, educația se făcea cu bâta. Astăzi există o armă mult mai parșivă și mai tenace: imbecilitatea! Mugetele de măgar, isteriile, paranoia, imbecilitatea devin etaloane ale puterii. Embleme ale educaţiei şi culturii.

– Când și unde l-ați întâlnit pe Aurel Onișor? Cum s-a consolidat această prietenie?

– Când eram copii, am mâncat din aceeași farfurie, am dormit în același pat, am citit, am scris, cred că ne-am și bătut. Am avut aceleași vise. Am făcut parte din redacția revistei Izvoare, a Casei de Copii Beclean, coordonată de regretatul profesor George Gavriluțiu.

După ce am ieșit din orfelinat, am bătut străzile. Am dormit în canale. În gări. În căpițe de fân. Pe bănci, în parc, până ne-a alungat miliția.

Eram convinși că vom sfârși la închisoare. La Canal. Sau îngropați în cimentul Casei Poporului.

Am colindat împreună cârciumile. Căutam o ieșire din fundătură. Din hruba vieții.

Onișor (foto – n.r.) iubea moartea. După ce a aflat taina poeziei, a vrut să o afle și pe cea a morții. Astfel a părăsit lumea asta. La numai 27 de ani.

S-a spânzurat în toamna lui ’94. Am păstrat poemele lui, iar în 2013, au apărut la editura Max Blecher. Semnul la care te vei opri să bei apă, o carte superbă.

– Puteți să-mi descrieți traseul dumneavoastră în literatură și poezie: de la Cântece de sinucigaș, Litanii pentru diavol, Federeii, până la All Death Jazz și Mamé?

– Cântece de sinucigaș le-am scris în perioada orfelinatului. E cartea de care sunt cel mai atașat. A apărut la o editură obscură, în 2000. În 2008 am încercat s-o izbăvesc. Din păcate, a murit răstignită pe tarabele lui Țone (n.r – Nicolae Țone, directorul editurii Vinea).

Litanii pentru diavol e o carte care continuă răul existențial propus în Cântece de sinucigaș.

Federeii, All Death Jazz și Mamé sunt texte care vorbesc despre condiția copilului orfan din perioada regimului comunist. Despre recuperarea memoriei traumatizante a orfanilor lui Ceaușescu.

Cu Mamé am deschis, sper să fi reușit, un dosar etic, estetic și istoric. Mamé este construită pe principiul matern. Reprezintă femininul, maternitatea absentă din viața naratorului. Paradisul pierdut.

Să ne înțelegem: în Federeii, All Death Jazz și Mamé, eu nu vorbesc despre orfelinatele unde mi-am petrecut copilăria și adolescența (Prundu Bârgăului, Casa de Copii Beclean), ci despre toate casele de copii din perioada comunistă. Ca metaforă. Extinsă.

– Când ați părăsit orfelinatul și cum a decurs adaptarea la lumea nouă? Cum ați reușit să depășiți acea perioadă?

– Grecii și romanii purtau la gât obiecte pe care erau gravate poemele lui Homer. Ca amulete apărătoare de nenorociri.

După ieșirea din orfelinat, singura mea avere erau niște hârtii murdare pe care scrisesem câteva poeme. Acele poeme le purtam în buzunare prin care sufla vântul.

Știam că sunt un nenorocit, dar, în același timp, mă simțeam la adăpost. Mă simțeam apărat. Nu contau foamea, frigul, umilința sau mizeria pe care le îndurasem. Important era că aveam acele poeme. Le purtam ca pe o cruce.

– Volumul Federeii a fost un fel de exorcizare, o revanșă pe care v-ați luat-o asupra vieții?

– Se zice că cei care-și uită trecutul sunt condamnați să îl repete. Prin Federeii, All Death Jazz și Mamé am propus o cale de a ne întoarce în timp. Pentru a rememora momentele care ne marcaseră existența.

Cine n-a auzit de lagărul de exterminare a copiilor de la Cighid (Bihor), unde au murit peste 100 de copii? Au murit de foame, au fost nevoiți să zacă și să-și mănânce propriile fecale.

Au murit mâncați de șobolani. Uciși de frig, de boală și de indiferență: emoțiile violente, traumele, rănile provocate de orfelinatul-închisoare.

Federeul (federeii) e sinonim cu crima, cu violul, cu bătăile repetate, cu bestialitatea. Cu umilința. Cu discriminarea și ura cea mai abjectă față de copii. Cu partea întunecată din noi înșine.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€