Unsprezece actori în căutarea unui loc de muncă

Raul Ștef

Redactor

Sutele de tineri care absolvesc anual o facultate cu profil de arte ale spectacolului se luptă pe câteva locuri scoase la concurs de teatrele din țară sau își fac speranțe legate de vreun proiect independent care, de obicei, e fragil din punct de vedere financiar.

În România, bugetul alocat culturii a fost în 2015 de 1,48% din PIB. La nivelul întregii Uniuni Europene, procentul depășește 4%, cultura fiind în top 3 al angajatorilor.

Ținând cont de aceste date, am pus și noi presiune pe viitorii actori și regizori, sătui, probabil, de veșnica întrebare a familiei și prietenilor: „Ce-ai de gând?”.

Am asistat la mai multe spectacole de la Galactoria, gala anuală a studenților de la Facultatea de Teatru și Televiziune a Universității „Babeș-Bolyai”, iar, la final, i-am așteptat pe protagoniști pentru a afla în ce relație sunt cu frica de viitor, care le sunt visurile și așteptările.

Spectacolul "Will.121.66", după "Sonete", de William Shakespeare

Diana Tușa în "Will.121.66", după Sonete, de William Shakespeare

„Eram în trupa de teatru a liceului și îmi plăcea să joc, dar am fost sfătuită de părinți și de prieteni că nu e o idee bună, că nu se câștigă bine, așa că nu am făcut-o.

Am dat la Comunicare și Relații Publice, mi-am luat licența, dar am ajuns la un moment la care nu-mi plăcea nimic din ce făceam. Câștigam niște bani, îmi cumpăram lucruri, dar nimic nu părea să aibă vreun sens.

În acel an, de Valentine’s Day, m-a dus prietenul meu, la Naționalul din Cluj, la piesa ‘La răscruce de vânturi’. Totul era fascinant și mi-am zis că mi-ar plăcea și mie să fac asta.

Am decis după două zile. Câteva luni mai târziu, intram cu 10 la actorie. Acum, nu aș putea să mai trăiesc în afara lumii teatrului.” (Diana Tușa, 26 de ani, Turda, actorie, anul III)

Ce dezastru (mai) alegem la președinția României?

Unul dintre planurile principale ale oricărui partid care vrea să reformeze cu adevărat România e să pornească de la reformarea propriilor structuri, astfel încât să atragă exact acești tineri, dar și să-i ajute să fie cu adevărat pregătiți pentru guvernare. Este vital, de altfel.

Cum se văd din satelit cartierele-dormitor care au răsărit lângă cele mai scumpe orașe din România, Cluj și Brașov

Brașov și Cluj-Napoca sunt astăzi cele mai scumpe orașe din România pentru cei care visează să-și cumpere o casă sau un apartament. Drept urmare, locuitorii celor două orașe au preferat în ultimii 15-20 ani să se orienteze către locuințe mai ieftine construite în localități limitrofe. Haosul imobiliar generat de migrația lor a dat naștere unor struțo-cămile urbanistice care sunt vizibile din satelit.

*

Spectacolul-lectură "Omoară și te scot la cină", de Aron Rudics

Maria Teișanu în "Omoară și te scot la cină", regia Aron Rudics

„Actoria a venit în clasa a XI-a, ca o nebunie. E singurul lucru pe care știu că, în timp, pot să îl fac bine. E greu să ajungi să te simți bine pe scenă, să meargă lucrurile, sunt niște lupte.

Aș vrea să merg pe afară, să văd cum e și o viziune mai deschisă decât cea din România, dar nu mă gândesc prea departe: o să fac masterul în București și mai vedem. Nu aș urmări neapărat să mă angajez, mai degrabă aș lucra pe proiecte.” (Maria Teișanu, 22 de ani, Suceava, actorie, anul II)

Eric Țuțuianu în "Omoară și te scot la cină", de Aron Rudics, spectacol-lectură

„Lumea vorbește că sunt mulți absolvenți și puține teatre, dar eu nu văd asta ca pe un lucru rău. Este o competiție mult mai mare, și asta presupune și o victorie mult mai mare. Se face o triere de la sine, iar publicul își dă seama ce e bun și ce nu.

Este ideal ce se întâmplă acum, cu toate zvonurile negative care ne înconjoară. Asta îi motivează pe cei care trebuie să meargă mai departe. Cred că e important să îți păstrezi visul și să încerci să îl aduci în realitate. Ideal ar fi să facem o trupă care să fie susținută material ca să poată crea.” (Eric Țuțuianu, 20 de ani, Bacău, actorie, anul II)

Irina Sibef în "Omoară și te scot la cină", de Aron Rudics, spectacol-lectură

„Cred că împotrivirile de a da la actorie vin din partea unor oameni cu prejudecăți de genul că în România nu poți să faci teatru, că vei muri de foame, niște clișee. Dar din partea oamenilor importanți nu am avut descurajări în urmarea profesiei.

Și eu cred că ideal ar fi un nucleu susținut financiar pentru a putea crea. Suntem oarecum într-un fel de bulă, mai ales, aici la Cluj; nu avem atât de mult contact cu realitatea. La București sunt castinguri, oamenii joacă, fac figurație; noi suntem oarecum privați de asta.” (Irina Sibef, 22 de ani, Constanța, actorie, anul II)

Robert Danci (dreapta) în "Omoară și te scot la cină", de Aron Rudics, spectacol-lectură

„Părinții mei, amândoi, sunt la teatrul de marionete din Arad. Poate și ăsta a fost un motiv pentru care am dat la actorie, pentru că am copilărit în teatru. Părinții mi-au spus că viața de actor e grea.

Nu știu cum va fi după ce voi termina, sper să intru în cât mai multe proiecte. Aș vrea să mai stau în Cluj, ca să mai fiu cu profesorii mei.” (Robert Danci, 23 de ani, Arad, actorie, anul II)

Aron Rudics, regizorul și dramaturgul spectacolului-lectură "Omoară și te scot la cină"

„În liceu nu știam dacă să dau la regie de teatru sau de film. Am ales filmul pentru că era un domeniu pe care îl cunoșteam foarte puțin, iar acum plănuiesc să profesez în ambele domenii. Da, am avut dubiile mele și familia s-a opus, dar, cu anumite sacrificii, am reușit să ajung aici și nu regret.

Am încercat să plec cu studii în America, dar încă nu am reușit. Acolo ai mai multe oportunități, dar ți se taie foarte mult din libertate. Aici e reversul medaliei: ai libertate, dar, în rest, aproape nimic.” (Aron Rudics, 21 de ani, Baia Mare, regie, anul III)

*

"Melancolia oului negru"

Denisa Blag în "Melancolia oului negru"

„Trebuie să îți dorești și să îți placă foarte mult actoria ca să reziști. Trebuie să fii hotărât, să îți dedici absolut tot timpul meseriei. Trebuie să ieși, prin proiecte, din cadrul facultății, că altfel nu te vede nimeni.” (Denisa Blag, 22 de ani, Cluj-Napoca, actorie, anul III)

Eduard Trifa în "Melancolia oului negru"

„Toți vedem cum sunt plătiți și tratați actorii. Toată lumea e realistă când termină facultatea. Pleci cu informațiile luate de la colegii mai mari și de la profesorii care te pregătesc pentru zidul care te lovește în față odată ce ai terminat. Dar cred că încă este loc pentru actorul tânăr.

Există multe frici: că nu vei avea bani să pui o pâine pe masă, că vei fi îngropat de sutele de studenți care ies de la actorie în fiecare an… Eu cu Denisa am prins loc la Baia Mare, ăsta e un lucru mare.” (Eduard Trifa, 21 de ani, Arad, actorie, anul III)

Saska Sotirov în "Melancolia oului negru"

„Asta mi-am dorit de când eram mică, să devin vedetă cu steluțe. Doar că, în momentul în care am ajuns în clasa XII-a, am încercat să gândesc realist – că nu se poate actorie, că nu e ok…

Cu două săptămâni înainte de admitere, m-am decis să dau, totuși, la teatru, pentru că altfel nu puteam. Teama că nu vei fi capabil să îndeplinești cerințele regizorului, că vei fi penibil, te face să ai mai multă adrenalină și să te concentrezi mai bine.” (Saska Sotirov, 22 de ani, Serbia, actorie, anul III)

Bogdan Gontineac în "Melancolia oului negru"

„Am făcut Științe Economice, deși voiam dintotdeauna Teatru, dar nu aveam curaj. Îmi era foarte frică, eram foarte prins în bula mea de confort de acasă. Am muncit în domeniul economic, la un birou, dar mi-am dat seama că să continui așa ar însemna o sinucidere, mi-aș târî pe jos sufletul.

Iubeam teatrul din liceu și am decis să merg pe drumul acesta. În curând voi avea un proiect social în cadrul unui teatru independent din Cluj. Este interesant, altceva decât ce am făcut în școală, pășesc în necunoscut și asta îmi place.” (Bogdan Gontineac, 28 de ani, Brașov, actorie, anul III)

Alina Mișoc în "Melancolia oului negru"

„Frica e tot timpul, dar încerc să nu mă gândesc la asta. Mă interesa la un moment dat să încep și o altă facultate, dar tot în zona teatrului, coregrafie sau arte plastice. Cred că m-ar ajuta să devin un artist mai complex.” (Alina Mișoc, Giurgiu, actorie, anul III)

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€