VIDEO. Unirea Principatelor române. Povestea generației care a făcut România - Colecționarul de istorie

Matei Udrea

Redactor

La 24 ianuarie 1859, la București se petrecea un eveniment extrem de improbabil: domnitorul Moldovei, colonelul Alexandru Ioan Cuza, era ales și pe scaunul Țării Românești. Ceea ce părea de neconceput și împotriva oricărei șanse devenea realitate: stătulețele de la gurile Dunării se uneau sub același domnitor.

Unirea Principatelor române rămâne, până azi, de departe cel mai spectaculos și mai dificil lucru pe care l-a realizat vreodată o generație de politicieni din România.

Este vorba de o mână de oameni, puțin peste 100, care au luptat cu tenacitate, dibăcie și devotament timp de câteva decenii pentru a realiza un vis: crearea unei țări.

Povestea este extraordinară și, în mod normal, ar trebui să reprezinte o eternă sursă de inspirație pentru fiecare nouă generație a elitelor românești.

Acești fii de boieri și mici burghezi plecați din cea mai săracă și mai înapoiată parte a Europei au descoperit, în capitalele occidentale, nu doar civilizația, ci și idealurile. Și-au dat seama de prăpastia fără fund în care se afla poporul lor și s-au întors pentru a-l emancipa.

Le-au fost necesare decenii. Revoluția de la 1848 a eșuat, ca peste tot în Europa. Au fost nevoiți să fugă din țările lor. Dar n-au renunțat. Acești oameni, niște intelectuali adevărați, de calibru, și-au creat relații în marile capitale europene.

Inteligenți, foarte bine educați, știind câteva limbi străine fiecare, și-au câștigat încrederea și respectul în saloanele elitelor occidentale, unde patriotismul lor autentic și înfocat a trezit admirație.

Generația aceasta excepțională a făcut absolut orice a fost nevoie pentru a-și atinge țelul. Mulți au intrat în masonerie. Au bombardat cancelariile occidentale cu petiții, au umplut ziarele cu articole în care pledau cauza românilor. Au negociat în culise, au arătat ce avantaje ar fi pentru Occident dacă Moldova și Țara Românească s-ar uni. Și, în final, când s-a ivit o mică-mică șansă, au acționat.

Această șansă a apărut după Războiul Crimeei, când voracele Imperiul Rus a fost învins de Franța, Marea Britanie și Imperiul Otoman. În tratativele de pace de la Paris a apărut pe masa conferinței, aparent de niciunde, dosarul românesc. La imboldul Franței, marile puteri au decis să vadă ce-și doresc locuitorii micilor principate dunărene.

Într-o succesiune de evenimente care ar putea să le pară cunoscute unora, cei aflați la putere în acel moment la Iași și București au încercat să păstreze situația de înapoiere extremă în care se afla poporul, dar care lor le convenea.

Au urmat ani de lupte politice, de manevre de culise (și nu numai) crâncene, elita politică reacționară aflată la putere în Moldova și Țara Românească fiind susținută de ruși, austrieci și otomani în încercarea, uneori de-a dreptul violentă, de a împiedica unirea.

S-au trucat alegeri, s-au folosit instituțiile statului împotriva unioniștilor, s-a manipulat legislația electorală, s-au angajat mercenari pentru a-i lichida pe liderii unioniștilor, s-au organizat atentate, s-a dat mită, s-au tras sfori în cancelariile europene și câte și mai câte.

La București a fost nevoie ca unioniștii să cheme la propriu masele de locuitori în jurul clădirii unde avea loc votul, pentru a convinge tabăra conservatoare. Abia când au văzut mulțimea amenințătoare de jos, în care măcelarii veniți direct din carmangerii agitau satârele în aer, reprezentanții elitei politice aflate la putere în acel moment au dat înapoi.

În final, ceea ce părea imposibil s-a realizat. Pe 5 și 24 ianuarie 1859, la Iași și București, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, Principatele Moldovei și Țării Românești se uneau, dând naștere unui nou stat care avea să devină cunoscut, până în ziua de azi, sub numele de România.

Sub armură: povestea cavalerilor medievali. Între ficțiunea din filme și realitate

Episodul prezent al Colecționarului de istorie vă propune să vorbim despre epoca cavalerilor din Evul Mediu, un subiect despre care se știu, cu adevărat, foarte puține dincolo de imaginile spectaculoase ale filmelor hollywoodiene.

Sărbătorile Pascale și marea sfidare a regimului comunist

Atei făcuți și nu născuți, comuniștilor le stăteau în gât toate sărbătorile creștine (nedeclarate oficial ca fiind ilegale), la fel ca orice nu avea de a face cu istoria lor, cu victoriile socialismului, cu revoluția bolșevică, cu glorificarea eroilor neamului sau cu geniile Carpaților, cum mai erau numiți părinții națiunii, respectiv cuplul Ceaușescu. 

Întreaga discuție cu istoricul Andrei Pogăciaș, în clipul Colecționarului de Istorie.