INTERVIU. Povestea Anei Pauker prin ochii ficțiunii. Romanul care redeschide dosarul unei vieți spectaculoase a femeii-politician apărute pe coperta revistei Time

Bianca Felseghi

Senior Editor

Tovarășa Ana. Tov. Ana. O femeie dură. Un „om de oțel”. Un personaj modelat de fanatism. Victima perfectă. Țapul ispășitor. O evreică într-o lume misogină și antisemită. Ana Pauker a făcut parte dintr-o generație sedusă de comunism, ale cărui principii n-a putut să le abandoneze nici după ce a devenit clar că se sprijinea pe crimă. A plătit personal și familial prețul radicalizării, rămânând până la capăt captivă în propria iluzie. Ana Pauker este personajul romanului Frica scris de Daniela Rațiu (editura Cartier, 2025)

Am discutat cu autoarea romanului despre felul în care ficțiunea poate repune în lumină o figură istorică intens controversată precum Ana Pauker, un personaj care a fost simultan mitizat și demonizat. Am vorbit și despre cum abordezi literar o epocă în care adevărul era adesea remodelat după minciunile puterii politice și despre documentarea solidă care a stat în spatele romanului.

PressOne: Ana Pauker a rămas în generația părinților noștri ca un grad de comparație pentru o femeie masculinizată, făr milă, dar cu o frizură urîtă. De ce v-ați oprit tocmai la acest personaj istoric? 

Daniela Rațiu: Am ajuns la Ana Pauker inevitabil. M-am format ca scriitor în preajma lui Daniel Vighi, Viorel Marineasa și Lucian P. Petrescu, fondatori ai Asociației Ariergarda la Timișoara. Aș putea spune chiar că mă revendic literar dinspre Daniel Vighi.

M-am contaminat de la Vighi de această curiozitate și interes intelectualo-scriitoricesc pentru deconstruirea istoriei, pentru că, de fapt, săpând dai peste miezul fierbinte a ceea ce este condiția umană, vulnerabilă și totuși puternică. O sumă a contrariilor.

În această deconstruire a istoriei, ca și cum desfaci o ceapă, foiță cu foiță, ajungi la ceea ce, poate/posibil, definește un om – limita lui și ce decide într-un moment sau altul, iar asta este general valabil și se poate cunoaște doar atunci când orice om de pe lumea asta ajunge într-o situație limită.

Încleștările zdrobitoare ale istoriei sunt hârtia de turnesol. Nu e de dorit să trăim acest gen de experiențe în timpul existenței noastre. Deși trecem deja prin ceea ce se numește accelerarea istoriei. Am traversat un comunism dur care, dacă l-aș cita pe istoricul Cosmin Popa, a distrus fibra morală a acestui popor, iar asta se vede cu vârf îndesat.

Atunci când vorbim în cheie istorică, această decizie definește mult mai mult decât viața unui individ, se poate resfrânge asupra unei comunități, a unui popor. La scară istorică, dacă cuprindem secolul XX și ne referim la Revoluția din 1917, la primul și la al doilea război mondial, la Holocaust, la crimele genocidare ale lui Stalin, exterminarea în masă prin executare sau înfometarea instrumentalizată, atunci Ana Pauker este exemplul perfect, pretextul perfect pentru a vorbi despre prețul uriaș plătit pentru radicalizare, fanatizare și ideologizare.

Ana Pauker în 1945. Foto: Fototeca IICCMER

PressOne: Ați găsit urme de sensibilitate la ea? Imaginea ei, așa cum ați recuperat-o, a fost sau nu rescrisă prin prisma istoriografiei eminamente masculină? 

Daniela Rațiu: Răspunsul este unul complex. Când vorbim despre Ana Pauker este necesar să contextualizăm pentru a înțelege epoca, cu toată acea accelerație a istoriei de început de secol XX, cu puternicul antisemitism al vremii - și antisemitismul românesc despre care nu ne place să vorbim, cu un post-primul război mondial, cu intrarea „mulțimii” în istorie, cu o societate puternic misogină, cu ideologia mistico-salvaționistă a comunismului, ceea ce Nadeja Mandelștam numea „biserica pe dos”. Toate acestea trebuie să le avem în vedere ca să înțelegem cum era Ana Pauker și cum a devenit ceea ce a devenit. 

Prinsă în încleștarea asta, punând umărul la construcția mișcării comuniste și la nivel internațional a Cominternului – rețeaua partidelor frățești europene, Ana Pauker devine victima propriei iluzionări. Comunismul ca doctrină salvaționistă.

Ana Pauker Foto: Fototeca IICCMER

Fotografii interzise. Când fotografii oficiali ai presei comuniste ies în decor

Regimul comunist românesc era extrem de mofturos. Orice derapaj, orice abatere de la normă era imediat sancționată, iar autorul pus la colț. Vorbim, de fapt, despre un sistem concentraționar obsedat de control. Dar uneori, rareori, fotografii mai „ieșeau în decor”.

Influența Securității comuniste în istoria României și după 1989 - Andrei Ursu la Colecționarul de Istorie

A dispărut Securitatea ceaușistă odată cu căderea regimului comunist? Sau această structură criminală a supraviețuit revoluției, preluând începând cu 1990 controlul asupra statului român?

Raportarea la comunism în epocă era mistico-revoluționară. Iluzia și hipnoza erau instrumentate politic. Și nici nu era greu să se realizeze această instrumentalizare. Istoric vorbind, era necesară o redesenare a relațiilor economico-social-politice în societatea umană de la începutul secolului al XX-lea. Era puternic resimițită asta la nivel societal, individual.

Ana Pauker a fost țapul ispășitor perfect pentru toate eșecurile clasei politice comuniste autohtone. Era femeie, era evreică, cu un soț eliminat în Marea Epurare, care a și rămas o piatră de moară pentru ea.

Urme de sensibilitate la Ana Pauker? Cred că era un personaj politic înrăit de tragicele răsturnări de situație ale propriei vieți, o viață dură în vremuri dure. Și cred că prima lor generație de comuniști, cei formați în anii `20 și `30, au devenit victimele propriei lor îndoctrinări, a unei doctrine care ințial se proiecta a fi în slujba poporului, general-salvatoare, dar care ulterior s-a transformat într-o instrumentare a crimei pentru preluarea și păstrarea cu orice preț a puterii politice. 

Toți cei intrați în rândurile Cominternului, dacă își propuneau să o termine mai târziu cu comunismul, nu aveau cale de întoarcere și erau eliminați fizic. În jurul Anei Pauker s-a creat o mitologie a monstruosului – monstrul suprem, criminala supremă, iar asta a servit clasei politice pentru că a putut astfel canaliza nemulțumirile societății care s-a trezit într-o dictatură a proletariatului împotriva protelariatului.

Regimul comunist instalat nu a eliminat doar fosta clasă politică, nimeni nu era în siguranță, indiferent de baricadă. Ana Pauker întrunea toate calitățile pentru deveni țapul ispășitor, vinovată de toate. Nu era, deci, greu într-o România postebelică, trecută prin războaie, sub dictatura carlistă, o societate antisemită pentru că așa era epoca, și apoi instalarea violentă a comunismului dublată de jaful României de către URSS, devenită un stat-satelit al URSS.  

Soldați sovietici rechiziționează forțat atelaje agricole. Foto: Fototeca IICCMER

PressOne: Știu că munca în arhivă are acest efect voyeurist asupra cercetătorului - care are acces la câteva din momentele cele mai intime ale unei anchete penale conduse de Securitate, când corpul cedează, psihicul cedează, când ești martor la o cădere. Cum a fost pentru dv. să plonjați în acel univers al anilor ‘50 în sala de anchetă și nu în oricare, ci în aceea unde era anchetată Ana Pauker, unul din comuniștii care au adus comunismul în România? 

Daniela Rațiu: Capeți un fel de dependență. În limbajul criptic și sec al dosarelor de la CNSAS, în acea răceală de fier în felul în care documentele sunt întocmite – dosare de urmărire, procese verbale, declarații, fotografii, autoincriminări, lipsa semnăturilor de pe documentele care instrumentează și construiesc dosare penale de lezmajestate.

Sunt ca lama unui cuțit care dezvelește ca într-o lecție de anatomie și poți înțelege și intui, pentru că, fie chiar seci, mai ales, cuvintele îți pot transmite multe. Exercițiul citirii documentelor, cunoașterea contextului istoric te ajută să îți imaginezi cum s-ar fi raportat Ana Pauker la ceea ce i se întâmpla.

Mai înțelegi că în viața fiecărui om care a trecut limita apare o tensiune – în cazul ei, îmbrățișarea unei ideologii criminale, căci dincolo de mărețele principii pe care s-a construit în epocă comunismul și „necesitatea lui istorică” a implementării lui în lume, adepții înregimentați în vasta rețea a Cominternului recurgeau literalmente la terorism, spionaj, sabotaj și crimă. 

Erau instruiți pentru asta, erau plătiți pentru asta. Solda „revoluționarului de profesie”, denumit așa de parcă l-ar macula de ceea ce însemna practic: muncă de spion care recurgea la orice mijloace pentru a-și îndeplini misiunea. 

Însă nu ajungeau la această înțelegere din prima, dar la un moment dat înțelegeau că despre asta era vorba. Să ucizi, să trimiți la moarte, să spionezi, să sabotezi, să faci propagandă unui regim criminal. În URSS despre asta era vorba, mai ales odată cu instalarea lui Stalin. Nu însemna doar să citești literatură de partid, să vorbești despre egalitate și despre clasa muncitoare.

Acomodarea cu crima, dedublarea – frica care se instalează, dar și faptul că în adâncul lor știau că era vorba despre crimă. Exceptând psihopatiile criminale, nu cred că este simplu totuși să ucizi. Asta îmi amintește de romanul „Zona de interes” de Martin Amis, și din care afli că până și pentru acei soldați germani care ucideau în masă, chestiunea asta a executării semenilor producea efecte psihologice asupra asasinilor.

Se distribuiau amfetamine trupelor pentru a putea face psihic față la asta. Numărul sinuciderilor în rândul armatei germane era mare. Nu e ușor de dus pentru psihicul uman asta, executarea în masă a semenilor. Aveau nevoie de sedative, de droguri. E mult de discutat aici. Frica e mijlocul prin care oamenii pot fi îngenuncheați. 

Ana Pauker aderă la ideologia criminală, îndoctrinarea însemna că nimic nu era pus la îndoială, iar crima era considerată ca fiind necesară și obligatorie pentru, chipurile, a aduce bunăstarea și fericirea popoarelor. Prin crimă. E o proiecție de-a dreptul mistică.

Și după toate aceste aderări și sugrumarea oricărui conflict interior, m-am întrebat cum ajunge un om să accepte crima ca politică de stat, iar mai apoi ajunge chiar el să fie victima? Psihologia maselor, topirea unui individ în masă pentru că în mulțime individul nu își mai asumă responsabilitatea propriilor acțiuni.

Răul se „banalizează”, individul este astfel capabil de cele mai atroce acțiuni. Cazul lui Pauker nu este singular. Era norma. Asta înseamnă, de fapt, totalitarismul. Niciun individ nu mai era în siguranță.

Dosarul ei de anchetă este sec. Dosarul ei de urmărire înainte de a fi arestată deschis în 1952, pe când arestarea survine în 18 februarie 1953 cuprinde procesele verbale seci ale urmăririi ei plecând din casă. Unde este dusă, cu cine, cine i-a deschis ușa – nimeni nu prea mai îndrăznea să îi treacă pragul, dar ea era deja căzută în dizgrație.

Am ajuns în posesia dosarului cu ajutorul Alinei Pavelescu, director adjunct al Arhivelor Naționale. Cu Ana Pauker, șirul anchetelor care cresc în intensitatea torturii nu a fost dus până la capăt, pentru că a fost salvată de moartea lui Stalin pe 5 martie 1953.

A fost arsă cu țigara pe braț, agresată, ținută în anchete, din februarie până în martie. Moartea lui Stalin și legăturile ei cu Molotov, cu soția acestuia, cu alți sovietici, au salvat-o de la glonțul în cap. Era din vechea gardă, deși apartenența la prima generație nu era o garanție.

Dacă Stalin nu ar fi murit, probabil că tortura s-ar fi intensificat și o aștepta cel mai probabil moartea prin executare. Ea știa asta. Toată documentarea pe care am făcut-o timp de multe luni și capacitatea de a ficționaliza pornind de la date și evenimente și întelegerea contextului m-au ajutat să plonjez în anii `50, să construiesc acea sufocare teribilă a acelor ani.

Foto: Fototeca IICCMER

PressOne: Cum era comunismul Anei Pauker? 

Daniela Rațiu: Idolatru. Dublat de încăpățânare, de incapacitatea de a renunța la iluzii, la utopie. Utopia bolșevică. Și nu doar pentru ea. Șocul pe care l-a avut Raportul secret al lui Hrușciov asupra ei și asupra vechilor comuniști a fost pe măsura radicalismului lor.

Spre exemplu, liderul comunist polonez  Boleslaw Bierut s-a sinucis la câteva zile după citirea raportului, ca să înțelegem șocul produs. Raportul nu a reparat abuzurile staliniste, nu întru totul. Raportul este prins în roman, în țesătura sa narativă. Raportul doar a redistribuit puterea politică, a setat noii poli de putere la Moscova, dar și în tot Blocul comunist. Pretext pentru reglări de conturi. 

Ei au continuat să se agațe de iluzie, pradă unei hipnoze colective care cred că a funcționat ca o protecție pe baza nevoii de a construi o perspectivă, o supapă emoțională necesară într-o epocă devastată de Primul Război Mondial, apoi de Al Doilea, cu toate consecințele sociale, economice și politice.

Gândiți-vă ce proces complicat este pentru orice om la nivelul unei vieți obișnuite să realizeze când face o greșeală capitală, să accepte consecințele, să regrete. Iar în acest caz Ana Pauker și-a sacrificat întreaga viață pe care a pus-o în slujba unei Cauze care s-a dovedit una criminală.

Ce proces complicat interior să trăiești aceste contradicții, pradă iluzionării, al utopiilor salvatoare care nu vor fi niciodată puse în practică, să te agăți de toate iluziile pentru că altfel, în absența lor, viața se arată a fi fost inutilă, iar tot ce ai sacrificat a fost inutil! Să realizezi că totul a fost o mare farsă. Îți trebuie o viață să gestionezi asta. Cum o faci? Ana Pauker a rămas prizonieră propriei iluzii.

Foto: Fototeca IICCMER

PressOne: Ați empatizat în vreun moment cu personajul Ana Pauker? Era femeie, educată, mamă, soție, era pătimașă, era un team leader…

Daniela Rațiu: A te apropia de personajul Ana Pauker a fost și este considerată drept o erezie, iar asta este o abordare tipic românească. Avem toată deschiderea pentru scriitorii străini sau filmele care nu au tabuuri în privința personajelor istorice și eu sunt de părere că sondarea trecutului nu poate fi unidirecțonală.

E și un soi de ipocrizie aici. Ce pretext mai bun pentru a vorbi despre comunismul românesc decât Ana Pauker? Cred sincer că societatea românească are un comportament post-traumatic, incapabilă să se raporteze la trecut, refuzând să disece trecutul, să își confrunte propriile excese și greșeli.

Asta este și un efect și o mutație de care poate nu suntem conștienți pentru că, de fapt, suntem setați mental în cheia naționalismului-ceaușist care ne învață că istoria noastră este doar glorioasă.

Instrumentalizarea asta naționalist-ceaușistă are, iată, efecte în felul în care ne raportăm la trecut, dar și la prezent, noi cei universal-nedreptățiți. Scriitorul își sondează personajele, fie pozitive sau negative, e un fel de scufundare în infernul personajului pentru că asta facem, în general, nu doar în scris, dorim să înțelegem cum e posibil ca un om să acționeze într-un fel sau altul. Cum a ajuns el într-un punct-limită și cum a traversat infernul?

Urmărind parcursul biografic al Anei Pauker cred că am găsit, poate, posibilele motivații ale continuării traseului său politic chiar și după ce îi era clar că totul devenea sensibil și periculos, și că oricând putea deveni o victimă a propriilor ei tovarăși. 

Faptul că a fost arestată abia în `53, la o distanță mare de timp de la arestarea lui Marcel Pauker în 1938, faptul că era evreică, femeie, toate acestea erau vulnerabilități, putem presupune că a dus o teribilă luptă pentru supraviețuire politică și fizică, iar toate aceste încercări au făcut-o de oțel, dură, cinică, un „Stalin în fustă” cum i se spunea.

Descoperi însă că sunt și umbre în acest traseu politic, descoperi că spațiul public e și plin de legende, cum e de fapt acuzația de deviaționism adusă lui Marcel Pauker, care considera, de exemplu, că este greșită calea terorismului pentru instaurarea comunismului și milita pentru calea parlamentarismului.

Deviaționismul Anei Pauker consta în faptul că se declara împotriva colectivizării forțate, considerând că mai degrabă pe țărani i-ar convinge alte modele de reușită și i-ar atrage să intre în colectiv. Când în 1952, Ana Pauker pleacă la Soci pentru tratamentul cancerului pe care îl avea, atunci este momentul în care Dej declanșează colectivizarea forțață.

În echipa lui Dej era și Nicolae Ceaușescu. Desigur, nu e nimic de justificat, crima nu poate fi justificată, Ana Pauker a pus umărul la instalarea comunismului în România care s-a realizat recurgând la crima instrumentată politic. Iar comuniștii au aruncat în închisori și au executat o întreagă clasă politică sau chiar pe oameni care nu era înregimentați politic, au călcat în picioare drepturile fundamentale ale oamenilor, au naționalizat prin jaf generalizat.

În ciuda legendelor, Ana Pauker a fost extrem de apropiată de familia ei și s-a expus. Evreitatea ei a constituit o problemă pentru ea și pentru familia ei încă din anii `30. Apoi, odată cu căderea în dizgrație în 1952 și-a tras și familia după ea.

Am fost întrebată de ce cred, totuși că odată ce a înțeles ce se întâmpla și cum a fost confiscată puterea, iar nobilele idealuri au fost înlocuite cu crima, nu a părăsit totuși mișcarea comunistă? Îmi pare o naivitate istorică să crezi că în anii `30, atunci când vechii comuniști au înțeles ce se întâmplă, a pleca mai era o soluție. Unde să fi plecat? Cu atât mai puțin n-a fost o opțiune pentru Ana Pauker. Ce am înțeles, dar asta nu e empatie, ci constatare că prețul prețul plătit pentru radicalizare a fost uriaș. Și a fost propria ei viață. 

Foto: Fototeca IICCMER

PressOne: Aveți un pasaj în care vă imaginați cum fetița Anei Pauker, Tatiana, vede portretul mamei alături de cel al Dolores Ibárruri, Pasionaria, într-un hotel al cominterniștilor de la Moscova și este impresionată. Vorbim de o generație a femeilor luptătoare, care au făcut politică la nivel mare la începutul secolului XX și care a născut apoi o dinastie de femei în politică. Ce știm despre anvergura internațională a Anei Pauker? 

Daniela Rațiu: A făcut parte din prima generație de comuniști din România, dar și la nivel european. A avut legături strânse cu linia întâi a mișcării comuniste. A pus umărul la construirea Cominternului, a rețelei internaționale a „revoluționarilor de profesie”.

A locuit și la Moscova unde a urmat Școala leninistă, unde adepții se specializau în tactici de spionaj, de sabotaj, de propagandă activă, în ceea ce a devenit subversiunea ideologică, șubrezirea Occidentului din interior. Astăzi o numim războiul hibrid.

Pe atunci se numeau Măsuri Active. Încă din anii `20, Pauker era implicată în mișcarea internațională de la Paris, Viena, Berlin și Zurich. Împreună cu comuniștii francezi pune bazele Partidului Comunist Francez, era implicată în organizația franceză a femeilor comuniste. A avut legături strânse cu Polina Molotova, cu Dolores Ibárruri și cu alte fruntașe comuniste.

Episodul în care fiica îi povestește despre faptul că i-a văzut portretul pe pereți alături de portretele altor fruntașe comuniste la orfelinatul unde locuia, în apropierea Moscovei, este real. Portretul Anei Pauker era folosit în scopuri propagandistice nu doar în România, ci și la Moscova sau în Europa. A fost prima femeie din lume ministru de Externe, care apare pe coperta revistei Time Magazine, în numărul din 20 septembrie 1948. 

PressOne: Cartea dv. e foarte filmică, construită cumva pe principiul inside out, ne uităm în creierul și-n amintirile personajelor. Cum ați lucrat cu motivația lor, considerați că le-ați găsit resorturile care i-au împins înainte să acționeze așa cum au făcut-o? Cât era ideologie, utopie și realism în ceea ce au făcut?

Daniela Rațiu: Oamenii nu sunt diferiți, chiar dacă vorbim despre epoci istorice diferite. Accentele erau însă mult mai puternice, vorbim de începutul secolului XX cu tot ce a însemnat el – în plan politic, social și cultural. Era un context istoric tulburător.

Era o ruptură de trecut, pe toate planurile – în artele plastice, în psihologie și sociologie – cu intrarea „mulțimii în istorie”, cu toate teoriile despre subcoștient, manipulare, hipnoză, apoi literatura, teoriile politice. Șocul Primului Război Mondial, Revoluția din 1917, Al Doilea Război Mondial, Holocaustul, le-am mai enumerat, însă era realmente o lume tulburătoare, în care se încerca rescrierea Istoriei în timp real.

Intelectualitatea acelei epoci era sedusă și fascinată de URSS, de doctrina comunistă care milita pentru Mântuire, o spun cu literă mare pentru că e fascinant de fapt să înțelegi că, deși comuniștii aveau un discurs violent împotriva lui Dumnezeu, a Bisericii, propovăduind Ateismul, Comunismul și Revoluția și Cauza cereau venerație, abolirea individului și a gândirii critice, cereau loialitate absolută și jertfirea vieții pentru Cauză. Era o doctrină hipnotică, habotnică și nu e o exagerare de spus asta. Exercita un soi de hipnoză în masă.

Instituirea prin forță a CAP-urilor în România. Foto: Fototeca IICCMER

PressOne: Ați găsit regret la Ana Pauker față de crimele generate de instalarea comunismului în România? 

Daniela Rațiu: Vorbim de începutul secolului XX marcat de confruntări militare teribile. Sărăcie, războaie, când viața unui om atârna de un fir de păr. Fiecare tabără folosea orice mijloace pentru a se apăra, fie pentru a prelua puterea politică. În epocă, recursul la crimă era considerat inevitabil.

Dacă am pune o oglindă, am vedea că de fapt mai mereu există această incapacitate a liderilor de a anticipa politic și militar și că încercarea de a evita o escaladare - așa cum a făcut și Marea Britanie sperând că se poate înțelege cu Hitler - genera de fapt exact contrariul.

Astăzi, la fel, cu cât Occidentul a fost mai soft cu Putin, cu atât acesta a escaladat războiul din Ucraina și implicațiile sunt majore. Ideea că e departe de noi Ucraina e o naivitate. Acest război are efecte pentru o lume întreagă. Revenind la Ana Pauker, nu cred că a regretat, nu era în cheia epocii. Cred că marele ei regret a fost că a devenit o victimă a jocurilor politice ale tovarășilor ei, că a fost folosită și apoi aruncată.

Că a fost carne de tun. Cred că a resimțit sentimentul cutremurător al inutilității propriei vieți, pe care a irosit-o, că i-a periclitat și pe cei dragi pentru această Utopie. Nu putem însă judeca în cheia prezentului.

După Al Doilea Război Mondial, după Holocaust, Occidentul a construit instituții și a consolidat tratate și principii de drept internațional care apără ființa umană, demnitatea umană, dar lumea este atât de tensionată astăzi încât lăcomia a complicat jocul politic mondial.

Și iată că tocmai acele instituții și tratate de drept internațional care au construit arhitectura unei lumii echilibrate par să fi devenit desuete, rigide, incapabile aproape să facă față noilor provocări geopolitice. 

PressOne: Există o fotografie în care Ana Pauker apare alături de Elena Pătrășcanu, soția lui Lucrețiu Pătrășcanu. Elena este strălucitoare, ține în mână un pahar de șampanie, e elegantă, stilată, în timp ce Ana pare feroce. În carte ați pus-o în opoziție pe Ana Pauker cu Elena Pătrășcanu. Exista o rivalitate între ele? 

Daniela Rațiu: Relațiile politice între Ana Pauker și liderii comuniști erau complicate. Modelul relațiilor politice de putere era unul stalinist, în care fiecare se temea de celălalt. Rivalitățile erau teribile pentru că în joc era însăși viața lor. Frica de glonțul în cap oricând posibil îi consuma și-i ținea într-o tensiune permanentă.

Lucrețiu Pătrășcanu era un intelectual veritabil, care a intrat în conflict cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, care îl percepea ca pe o amenințare. În noua arhitectură a puterii politice care s-a instaurat în România după război, și devenind și stat-satelit al URSS, erau multe în joc și conflictul dospea. Jocul de putere era unul nu doar complicat, dar și epuizant, monstruos.

Casa în care a locuit Ana Pauker. Foto: Arhiva Daniela Rațiu

Relațiile politice ale lui Pătrășcanu cu fostul regim, deși folositoare înaintea instalării regimului comunist, au devenit dintr-o dată o vulnerabilitate pentru el, folosite ca pretext pentru eliminarea lui. Tot vulnerabilități pentru el au fost viziunea pe care o avea asupra politicii, a relației României cu URSS, cu Europa, considerând că era necesară o voce națională puternică, nu slugarnică în raport cu Stalin.

Căderea lui în dizgrație a vulnerabilizat-o și pe Ana Pauker. Cred însă că între Ana Pauker și Elena Pătrășcanu nu exista neapărat o rivalitate, cât o antipatie reciprocă. Spre deosebire de Lena Constante sau Elena Pătrășcanu, Ana Pauker avea toate motivele să nu se simtă în siguranță în regimul instaurat de ea și de tovarășii ei, chiar dacă se întorsese din Moscova pe tanc în București.

Ea avea o imagine de ansamblu mai precisă și înțelegea exact felul în care Stalin uzurpase puterea, preluând-o pentru sine, iar modelul era același și pentru România, ca și pentru întreg Blocul comunist. Visul devenise o utopie, totul era extrem de violent și nesigur. Terifiant. Încrâncenarea ei venea din frica teribilă de moarte. 

Dosarele Anei Pauker. Foto: Arhiva Daniela Rațiu

PressOne: Frica este moartea mică - zice Frank Herbert în Dune. Frica e ucigașul minții. Poate crea frica un univers, o lume, odată ce ucide mintea și spiritul, e capabilă să imagineze o alternativă, o lume posibilă? 

Daniela Rațiu: Exact asta face frica. Ucide mintea. Construiește o închisoare pentru cel cuprins de frică. Un univers alternativ care îl ține prizonier. Omul devine anesteziat de frică, o pastă cu care se poate face orice. 

PressOne: În ce măsură considerați că în zilele noastre, resurecția ideilor curentelor totalitariste din secolul trecut se folosește de aceleași mijloace și acestea găsesc același corp social permeabil pentru a produce efecte psihotice asupra societății? Mă refer la aceleași frici reîmpachetate, la găsirea acelorași țapi ispășitori, la justificarea acțiunilor de forță prin religie (recurs la tradiție) sau prin futurism (recurs la revoluția tehnologică)? De ce credeți că am ajuns din nou în acest moment? 

Daniela Rațiu: Avem pe de o parte subversiunea ideologică despre care am vorbit, și de cealaltă parte o infantilizare a societăților prin intermediul rețelelor sociale. E o combinație fără precedent. Societățile democratice au devenit câmpuri de bătălie pentru veritabile experimente sociale și războaie ale minții.

Rețelele sociale au destrămat țesătura socială a societăților, deși s-a pornit naiv cu ideea potrivit căreia rețele sociale vor apropia oamenii, vor face totul mai ușor, mai posibil, iată că nu. Dimpotrivă. Această țesătură destrămată, permeabilă, face posibil ca totul să fie instrumentalizat și nostalgia, și fricile, și angoasele.

Rețelele sociale au efecte psihotice. Fapt dovedit. Fabricile de troli schimbă percepția oamenilor în timpul alegerilor electorale, influențând politica unui stat.

Este o întreagă discuție și asta, cât e rezonabil să reglementezi, până unde? Dar și să nu reglementezi nimic conduce la haos. Până când ne vom hotărî să facem ceva, poate că va fi prea târziu și ne vom trezi în societăți cu adevărat distopice formate din oameni-turme. 

Daniela Rațiu, autoarea romanului Frica

În lipsa unor politici coerente și ferme, democrația se va prăbuși oriunde în lume. Revenind la subversiunea ideologică despre care tot vorbesc, mă sperie felul în care Occidentul nu a luat asta în serios – au considerat că esticii exagerează când vorbesc despre amenințarea rusă.

Dar ce facem acum? Stăm ca la circ să vedem ce mai fac rușii? Asistăm la ceea ce a numit istoricul Cosmin Popa drept „reprogramarea culturală” a românilor instrumentată de Rusia? Ne mai poate salva cineva? Nu ne salvează nimeni de inconștiența noastră.

În 1970 un ofițer KGB, specializat în propagandă, pe nume Iuri Bezmenov, a defectat în Canada. În 1984, el a publicat o carte despre această strategie a URSS de a distruge America folosind tehnici de propagandă, ceea ce a numit el drept „subversiune culturală”. Rușii sunt maeștri la asta.

În romanul meu Frica, tocmai despre asta vorbesc. Cominternul și rețeaua de spioni, așa-zișii „revoluționari de profesie”, tocmai asta făceau: subversiune ideologică, războiul de propagandă, pe care Stalin l-a lăsat moștenire URSS.

Subversiunea ideologică despre care Iuri Bezmenov vorbea a făcut posibil ca astăzi Occidentul să se trezească mâncat pe dinăuntru ca un lemn de carii. 

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€