Unirea din 1918, în presa britanică: "Transilvania va rămâne a României. Asta i-a transmis Wilson regelui României"

Bianca Felseghi

Senior Editor

„Astfel, în chip aproape miraculos se întregise țara și spre răsărit și spre apus”, scrie Neagu Djuvara, iar acest punct de vedere este deja un loc comun în discursurile istoricilor şi diplomaților: în 1918, odată cu dezmembrarea unor imperii, România s-a rotunjit adunând alături de Vechiul Regat provinciile istorice Basarabia, Bucovina și Transilvania.

Am vrut să aflăm, din presa britanică apărută înaintea Marii Uniri, cum s-a descurcat „lobby-ul” românesc și cât de cunoscută era situaţia noastră în Occident.

Apoi am parcurs articole publicate după adoptarea Tratatului de la Versailles, care stabilea noile granițe ale Europei.

Am descoperit că dezbaterea despre legitimitatea Trianonului și despre felul cum sunt tratate minoritățile nu s-a stins niciun moment și continuă cu aceeași pasiune și astăzi.

Nottingham Evening Post, 3 martie 1916

Întâi de toate, ziarele britanice s-au agitat pe tema neutralității României, care a așteptat doi ani până să se decidă de partea cui să fie: a Aliaților sau a Puterilor Centrale?

Pe 3 martie 1916, ziarul englez Nottingham Evening Post prelua un interviu pe care corespondentul de la Bucureşti al jurnalului Petit Parisien îl realizase cu Nicolae Filipescu, unul dintre liderii opoziției din România, fost ministru de Război și primar al Capitalei.

Filipescu, notoriu agitator politic, organiza mitinguri împotriva Brătienilor și a liberalilor, în general. Aprig susținător al Unirii, el se declara exasperat de măsurile de precauție și de aparenta lipsă de reacție ale Guvernului.

În interviul pentru Petit Parisien, Filipescu spune că România „avea datoria să se alăture Aliaților, chiar cu riscul de a fi cucerită”.

„A intra în Alianță înseamnă a păstra șansa reunificării cu Transilvania în același regat.

Psihologii români nu sunt evaluați psihologic la intrarea în profesie. Verificarea periodică a sănătății lor mintale, doar o „obligație morală”

„Ce pârghii de monitorizare a bunelor practicii există după câștigarea dreptului de practică autonomă?”, s-a întrebat PressOne. 

Apă și talpă. Să alergi toată Via Transilvanica. Și să rămâi în viață.

Aceasta este povestea unui documentar de lung metraj care tocmai a intrat în cinematografe. Filmul e un must see, nu doar de către pasionații de alergare sau fanii Via Transilvanica. Este pur și simplu un film onest, dinamic, care conține fascinante felii de viață. E genul de film care pare prea scurt. Când se termină simți că ai fi vrut să mai vezi.

România trebuia să se miște în același ritm cu Italia, însă la momentul când Italia a acționat, negocierile noastre cu Rusia erau în plină desfășurare.

Nu am ajuns la un acord privind cedarea unui teritoriu din Banat, iar negocierile lâncezeau în momentul în care a intervenit retragerea rușilor, care suferiseră înfrângere după înfrângere și se aflau în imposibilitatea de a reveni cu o ofensivă.

În același timp, a avut loc atacul Germaniei asupra Serbiei. Eu cred că ar fi trebuit să intervenim atunci, dar s-a spus că, din punct de vedere strategic, momentul ar fi fost prost ales.

Germania s-ar fi orientat cu întreaga forță împotriva României, doar ca să se întoarcă împotriva Serbiei puțin mai târziu. Personal, cred că această explicație nu stă în picioare.

România ar fi trebuit să declare război atunci, fiindcă Germania făcuse această mare gafă de a avansa în Serbia fără să fie sigură de poziția noastră.

I-am comunicat d-lui Brătianu acest lucru, precum și consecințele unei încercuiri care ar putea pune Guvernul României sub presiune din partea Germaniei. Astăzi suferim consecințele acestei încercuiri.

Zilnic, pretențiile germanilor cresc. Trebuie să aşteptăm o ofensivă generală a Aliaților și să fim parte a ei”, declara Nicolae Filipescu.

Sheffield Independent, 7 martie 1916

În 7 martie 1916, un comentator al ziarului Sheffield Independent publica un articol pe marginea principiului naționalităților: nu va exista pace, scria el, decât dacă națiunile sunt libere.

„Să ne imaginăm cum ar fi dacă noi, britanicii, am avea o parte a țării − să spunem Yorkshire − care ar aparține Germaniei și dacă, la începutul războiului, fiecare Britanic aflat la vârsta potrivită pentru încorporare ar fi înrolat în armata germană și obligat să lupte împotriva celor de același sânge cu el.

Căci acest lucru îngrozitor s-a întâmplat în Franța, Italia, Serbia, Polonia. Ar fi și situația României, dacă ar lupta alături de noi, dar și a Danemarcei, dacă va risca soarta Belgiei”.

Aberdeen Evening Express, 22 august 1916

În preajma intrării României în Marele Război, articolele presei britanice deveniseră mult mai combatante și i se adresau mai ales regelui Ferdinand, care era somat să „ia poziție de partea libertății”.

În ediţia din 22 august 1916 a cotidianului Aberdeen Evening Express, un text intitulat „When will Romania jump?” (Сând va intra România în război?) făcea o analiză în toată regula a oportunităților pe care le aveau la dispoziţie oamenii din conducerea României.

Ce li se transmitea era exact ceea ce aveau să conchidă, mai târziu, istoricii români: faptul că exista o conjunctură internațională care putea să nu mai apară niciodată − „aceea de a elibera milioane din nația lor, care au fost prea mult timp victime ale opresiunii maghiare”.

„Transilvania, care este populată masiv de români, nu va trece sub domnia sa [a regelui Ferdinand] decât dacă el va fi pregătit să dea o lovitură, deşi el ar putea să rămână prea mult într-o politică de pasivitate meșteșugit gândită.

Nu mai e timp.

Prin urmare, în două sau trei luni, românilor li se va spune că au tremurat prea mult pe margine înainte să acţioneze.

În acest caz, Transilvania va rămâne sub stăpânire Habsburgică.

România nu a uitat că Rusia a anexat în 1878 provincia ei Basarabia, dar politica de stat ar trebui să fie determinată, în astfel de momente critice, de considerente pragmatice și nu de o ranchiună veche.

Franța și Italia sunt țările faţă de care România s-a simțit mult mai apropiată, grație legăturilor de simpatie, și de ele ar trebui, acum, să își lege și norocul”.

Cinci zile mai târziu, în seara de 27 august 1916, ofensiva românească începea la Fundata, pe culoarul Bran-Rucăr, unde se afla unul dintre punctele de trecere a frontierei dintre România şi Austro-Ungaria.

Acolo a căzut şi primul militar român, locotenent-colonelul Gheorghe Poenaru Bordea.

Dundee Courier, 1 septembrie 1916

După acel moment decisiv, presa străină a început să analizeze mai amănunțit istoria acestei zone, loialitățile provinciilor Transilvania şi Basarabia față de o eventuală Românie unificată, precum și alte motive de intrare în război a acestei țări de la capătul Europei.

Spre exemplu, Dundee Courier nota, la 1 septembrie 1916, că „Regele României a început să fie numit Regele Românilor”.

Ziaristul scoţian arăta că distincția era „importantă și semnificativă”, deoarece populația totală a Regatului României nu trecea de 7 milioane de locuitori, însă în provinciile vecine trăiau alţi 5 milioane de români.

Expresia indică aspirația românilor de a se uni sub un singur monarh, scria Dundee Courier.

Urma o pledoarie despre insula de latinitate din Balcani, pe care noi o știm acum de la școală.

Comentatorul ducea discuția și mai departe, spunând că România era o forță importantă în regiune, căci își păstrase legăturile cu Italia, pe care o considera un soi de vatră strămoșească.

„Patrioții greci visează la restaurația anticului Imperiu Bizantin, cu capitala fixată în Bosfor. Dar câți dintre noi știu că românii au visuri similare de reînființare a Imperiului Latin de la Constantinopol?

Românii au schițat un plan al unui stat româno-albanez, de la Adriatică și Vardar, sub suzeranitatea României și Italiei.

Acum mai puțin de 10 ani a apărut și o carte în care se argumenta că rezolvarea problemei Estului ar fi stabilirea unei confederații balcanice, sub sceptrul regelui Italiei, care ar fi proclamat împărat al Balcanilor.

Sunt visuri cu toatele, însă sunt instructive în multe feluri și mai ales ne arată cât de apropiată se simte România de tărâmul de unde provin strămoșii săi.

Așa cum în Austria există o mișcare Irredenta Italiană, al cărei scop este redobândirea unor teritorii, la fel există în Ungaria o Irredenta românească, bazată pe realitățile istorico-demografice: «Între 3 și 3,5 milioane de români trăiesc sub jugul opresiv al maghiarilor și încă cel puțin o jumătate de milion de români sunt în Bucovina, sub dominația austriecilor».”

Dundee Courier: Romania’s Great Blow

(fragment)

„Termenul de «opresiune» este folosit judicios. Stăpânirea maghiară asupra națiunilor străine este tiranică, iar acesta este un fapt notoriu.

S-a spus cu cinism, dar cu un mare dram de adevăr, că singurul lucru care îi conciliază pe unguri cu Monarhia Duală este faptul că li se permite în continuare să opreseze națiunile mai mici.

Un lucru interesant este compoziția curioasă a așa-numitului Regat al Ungariei, în care maghiarii sunt o minoritate.

Dintr-o populație totală de 21 de milioane, nu mai mult de 8,5 milioane sunt maghiari, iar pe lângă cei 3 − 3,5 milioane de români despre care am spus, mai există sârbi, croați, ruteni, germani etc.

Legile au fost aplicate de o asemenea natură, încât să permită influența maghiară la orice nivel.

Pretinzând că oferă tuturor drepturi parlamentare egale, au născocit un sistem rușinos de manipulare a marjelor sistemului electoral, pentru a-și asigura preponderența în Parlament.

Ei au 404 membri, românii au 5! Comentariile sunt, ca să folosesc o frază clișeu, deja inutile.

Românilor nu li s-a permis să aibă școlile lor, li s-a interzis folosirea limbii materne în zone unde preponderența populației românești era de 90%, presa românească era cenzurată chiar și în perioadele de pace, orice comentariu critic la adresa administrației sau politicii era pedepsit aspru: a prezenta o scrisoare cu doleanțe însemna sancțiuni pentru petent, iar cea mai mică suspiciune de neloialitate era folosită ca pretext pentru percheziții domiciliare, pretenții pecuniare sau chiar închisoare.

În aceste circumstanțe, nu e de mirare că românii din Transilvania îi priveau pe opresorii lor maghiari cu ură. Cu greu ar fi putut fi altfel. (…)”

Articolul se referea în continuare la emoția declanșată în rândul românilor transilvăneni de vestea că armata română a început lupta cu Austro-Ungaria.

Aici trebuie să avem în vedere faptul că, în vreme de război, presa executa o misiune de propagandă al cărei rol era să păstreze spiritul combativ pe front și susținerea populară față de manevrele militare.

Textul din Dundee Courier mai arăta că existau temeri potrivit cărora trupele austro-ungare în retragere ar fi putut să treacă la represalii împotriva populației românești.

Era „improbabil” ca românii încorporaţi în trupele Puterilor Centrale să fie trimiși să lupte împotriva fraților lor.

Transilvania, scria comentatorul britanic, reprezenta nu doar cea mai mare parte a României nerecuperate, ci și regiunea unde sentimentul național se păstrase cel mai acut.

Iată un citat pe care preferăm să îl lăsăm în limba engleză:

„There is nothing ignoble in her aspirations for union with the millions of her brothers who are eager to be linked up with the motherland. The Romanians of Transylvania groaning under the tyranny they have had to endure so long are eagerly waiting liberation”.

Fiind un articol elogios, autorul căuta să justifice şi faptul că România întârziase în a intra în război.

„Acea întârziere a pus într-o lumină și mai puternică motivele pentru care România s-a implicat acum în luptă.

S-au adus dovezi că Austro-Ungaria, ostilă față de orice reforme interne care să fi ameliorat viața popoarelor de sub stăpânirea sa, s-a grăbit să le sacrifice pe când ea era incapabilă să le apere de atacurile din afară”.

The Globe, 1 noiembrie 1918

La 1 noiembrie 1918, corespondentul ziarului The Globe transmitea de pe Boulevard de la Reine sosirea la Paris a delegațiilor țărilor combatante, pentru Conferința Trianon-Versailles.

Autorităţile franceze luaseră măsuri riguroase de control al traficului, din cauza mulțimii care aplauda trecerea oficialilor.

„Domnul Clemenceau (prim-ministru al Franţei – n.r.) împreună cu Domnul Pichon (ministrul de Externe – n.r.) și șefii Statului Major General al Armatei și Marinei, generalul Weygand și amiralul Bon, au fost ovaționați excepțional”, scria The Globe.

Mai departe, articolul cita agenţia Reuters cu două fraze din care nu aflam nimic:

„Nicio informație despre deciziile care s-au luat deja nu a fost făcută publică. Tot ce se știe este că lucrările conferinței sunt în plină desfășurare și că predomină o armonie perfectă”.

Nottingham Evening Post, 29 octombrie 1920

Lucrările conferințelor internaționale în cadrul cărora au fost stabilite noile granițe ale Europei − în mare parte valabile și astăzi − aveau să dureze până în 1920.

În acest răstimp, pretenţiile şi legitimitățile istorice s-au tranșat nu doar la masa negocierilor, ci și în presă.

„Transilvania, cu 3 milioane de români și un milion de maghiari, va rămâne a României.

Acest lucru a fost transmis în mod expres de [Woodrow] Wilson (preşedintele Statelor Unite între 1913 şi 1921 – n.r.), într-un mesaj adresat regelui României”, nota, la 3 ianuarie 1919, cotidianul Aberdeen Press and Journal.

În ziarul Nottingham Evening Post din 29 octombrie 1920 apărea o notiţă cu titlul „Viitorul Basarabiei”.

Basarabia − scria ziarul englez − este restituită României după 42 de ani.

„Un tratat ratificat ieri la Ministerul de Externe din Franța de către Marea Britanie, Franța și Italia și de România, de cealaltă parte, a restituit provincia Basarabia României.

Aceasta îi fusese luată la sfârșitul războiului ruso-turc din 1878, în schimbul Dobrogei, iar România nu a contenit să solicite ca această provincie să revină sub administrația sa.

Basarabia nu a acceptat niciodată de bunăvoie controlul rusesc, iar încercările de rusificare din zonă s-au dovedit un eșec major.

La căderea guvernului rus, Basarabia a fost ocupată de trupele românești și o adunare națională a votat, la 27 martie 1918, unirea cu România.

Ca urmare, ieri, Aliații au recunoscut, în sfârșit, acest act pentru care și-au dat aprobarea. Basarabia are peste 45.600 de kilometri pătraţi și o populație de 1,6 milioane de locuitori”.

Western Daily Press, 20 ianuarie 1923

Unul dintre cele mai complexe texte despre România publicate în Marea Britanie după Primul Război Mondial constă în transcrierea unei prelegeri susținute de un anume W.W. Jervis, lector al Facultății de Geografie de la Universitatea din Bristol.

Acesta a vorbit despre geografia Tratatului de pace, referindu-se la noua Românie Mare.

„României de dinainte de război i s-a adăugat în est provincia Basarabia, cedată de Rusia, iar în vest, întreaga Transilvanie și o parte din Banatul Timișoarei, aflate anterior sub stăpânire austro-ungară.

Ca să înțelegem fundamentele acestor hotărâri, trebuie să avem în vedere istoria fiecărei regiuni în parte.

Dinainte de era creștină, un triunghi de pământ aflat între Nistru, Tisa și Dunărea de Jos era locuit de niște oameni care se numeau daci.

În 107 AD, Dacia a căzut în fața Romanilor, care, la retragerea lor în 270, au lăsat în urmă o populație ce vorbea o limbă de sorginte latină, care dăinuie și astăzi.

Hoardele barbare care, creând presiune dinspre est, au forțat retragerea romană şi s-au stabilit în zonele dunărene și în Balcani erau, de fapt, slavii și bulgarii.

Mulți români s-au refugiat în Transilvania unde, printre văi, și-au păscut oile.

În răstimpurile în care valurile de migratori se scurgeau, refugiații transilvăneni au fondat principatele Valahiei și Moldovei. Acestea au căzut repede sub cuceririle turcilor.

Venirea acestora n-a fost cu totul dezastruoasă pentru români, căci în secolul al XI-lea, Transilvania a trecut sub ocupație ungurească.

Iar când turcii i-au învins pe unguri în secolul al XVI-lea, Transilvania a devenit independentă și a rămas așa timp de 150 de ani. (…) 

România, atât din cauze istorice, cât și geografice, se afla într-o stare de dezechilibru înainte de război.

Frontierele fuseseră trasate cu scopul precis de a preveni dezvoltarea în mod natural, iar forma topografică a ținuturilor era în așa fel structurată, încât să le transforme în pioni în mâna unuia sau altuia dintre imperiile vecine.

Acum, cel puțin în teorie, ei au o unitate în România Mare, care arată voința unei majorități românești”.

Pe finalul prelegerii sale, W.W. Jervis s-a referit la evreii din România și la problemele pe care le ridica guvernarea unei țări formate din diferite grupuri etnice.

„Întrucât România a demonstrat de-a lungul istoriei un splendid simț al toleranței față de toate popoarele care au locuit între granițele sale, indiferent de rasă sau credință, speranța unei Românii Mari a fost una luminoasă, iar când reabilitarea va fi completă, în față le rămân doar realizări”.

Exeter and Plymouth Gazette, 18 aprilie 1928

Dar nu toate articolele din presa occidentală erau atât de binevoitoare la adresa României.

Situația din Balcani era departe de a se fi calmat, căci țările învinse nu încetau să conteste rezoluția de la Trianon.

Un astfel de text, apărut în 18 aprilie 1928 în Exeter and Plymouth Gazette, se intitula „Părerile domnului Beaumont”.

Domnul Michael Beaumont se afla, la vremea respectivă, în campanie electorală. Fost militar de carieră și membru al Partidului Conservator, el avea să fie ales în Parlamentul de la Londra în 1929.

Care erau, așadar, părerile domnului Beamont?

„Сandidatul conservator pentru Exeter, care a călătorit îndelung prin Europa și сare este familiarizat cu condițiile pe care le oferă diferite țări cetățenilor lor, a acordat un interviu reprezentanților presei, cu privire la felul în care au fost tratați maghiarii în tratatul de la Trianon.

El a spus că, din punctul său de vedere, Ungaria a fost tratată foarte rău, rămânând fără două treimi din populația sa și fără jumătate din teritoriu, care a ajuns pe mâna unei țări ale cărei sentimente anti-maghiare sunt recunoscute prin violență.

Fiecare bărbat, femeie sau copil din Ungaria nu are decât un gând, un singur sentiment, acela de a striga această injustiție.

Ei trebuie să își primească o parte din teritoriu înapoi. La momentul când Tratatul a intrat în vigoare, a fost foarte dificil, este de părere dl. Beamont, să aibă loc o împărțire echitabilă a teritoriului, din cauza pretențiilor României și Serbiei, dar el consideră că acest simțământ de revoltă continuă este o amenințare la adresa păcii în Europa”.

Northern Wing, 4 ianuarie 1934

Tonul dezbaterilor politico-diplomatice, reflectate în presa vremii, nu avea să se tempereze, dimpotrivă.

În anii ’30, 168 de parlamentari britanici au semnat pentru revizuirea Tratatului de la Trianon.

Ediţia din 4 ianuarie 1934 a ziarului Northern Wing publica o invitație adresată de profesorul Nicolae Iorga, fost prim-ministru al României, celor 168 de membri ai Camerei Comunelor care semnaseră documentul de revizuire.

Iorga îi invita pe toți să viziteze România.

„Ideea lui a fost că doar așa se vor simți împăcați, prin observație personală, văzând felul în care sunt tratate aici minoritățile, inclusiv minoritatea maghiară.

Sugestia sa a fost primită cu căldură, nu doar de către reprezentanții minorităților care trăiesc în România, ci și în cercurile politice de la Budapesta”, relata agenția Reuter, preluată de ziarul Northern Wing.

Care sunt sursele

Ziarele citate în rândurile de mai sus fac parte din British Newspaper Archive, o colecție de documente publicate începând cu 1800 și care au fost digitalizate în cadrul unui parteneriat între proiectul findmypast și Biblioteca Națională din Marea Britanie.

Scopul este ca, în următorii 10 ani, circa 40 de milioane de ediţii tipărite ale unor ziare să fie transpuse într-o formă ușor de citit pe internet.

Referințele la România și la personaje-cheie din istoria noastră în ziarele britanice de acum un secol sunt mult mai frecvente decât ne-am închipui.

Se pot găsi informații despre noi chiar și în publicaţii dintre cele mai obscure, apărute în orășele din Anglia.

În majoritatea cazurilor însă, la fel ca în zilele de azi, ziarele mici preiau informaţii de la agenţiile de ştiri şi din publicaţii internaționale de renume care îşi permiteau să trimită corespondenți pretutindeni.

Regele Ferdinand şi Regina Maria, pe front. Sursa foto: AsociatiaPleniceanu.com

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€