Unde se duc banii când mi se duc

Iulia Marin

Redactor

Am crescut cu ideea că banii nu contează sau contează foarte puțin, o disonanță cognitivă pe care abia de curând am început să o conștientizez. Realitatea mi-a arătat adesea că mă înșel, dar am continuat să trăiesc cu mentalitatea că până și gândul la resursele materiale ar fi unul nesănătos și, cumva, de prost gust. Altfel spus, cred că, din punctul ăsta de vedere, am fost dintotdeauna o fire mai boemă.

În ultima vreme, am reușit totuși să mă detașez de preconcepții și am conștientizat cu surprindere că, tocmai fiindcă nu acordam o mare importanță banilor, îi risipeam.

Fascinată de propriile păcate, dar și de atitudinea referitoare la bani a oamenilor pe care îi întâlnesc, am decis să îmi monitorizez cheltuielile timp de câteva zile, într-o tentativă de a răspunde la întrebarea: unde mi se duc banii?

De ce să mă gândesc la bani când viața e atât de scurtă?

Lucrurile stau așa: niciodată nu mi-au ajuns banii. Nici în timpul studenției, când câștigam mai puțin decât salariul minim pe economie, dar nici când am avut de 10 ori pe-atât. ?

E o constatare pe care mi-a fost greu să o accept, dat fiind că nu sunt vreo aficionada a mallurilor sau a localurilor și, în general, cred despre mine că mă plasez undeva la mijloc pe axa Hagi Tudose − cumpărător compulsiv.

Totuși, niciodată nu am știut să îmi administrez banii cum trebuie.

Am cunoscut persoane înstărite care-și petreceau serile cu lumina stinsă, ca să facă economie, la fel cum am întâlnit oameni care dintr-un salariu de 1.000 de lei își cumpărau iPhone și preferau să se îndatoreze pe luni de zile.

Eu însămi, studentă fiind, mi-am cheltuit de fiecare dată bursa pe lucrurile de care aveam nevoie cel mai puțin la momentul respectiv și niciodată, dar niciodată, nu am pus bani deoparte.

Odată ajunsă salariată, mai ales în primii doi ani, am dezvoltat un sistem de cheltuieli de-a dreptul barbar – în prima săptămână cheltuiam cam 75% din salariu, după care mă așteptam să rezist cu restul. Evident, dădeam de bucluc.

Dar, în același timp, întotdeauna mi-am zis că banii nu contează și am evitat să mă gândesc prea mult la ce făceam. Uneori, dacă eram prea stresată de comportamentul meu financiar, mai cheltuiam puțin ca să mă calmez.

Rușinea din inima Capitalei. Palatul Voievodal Curtea Veche rămâne în ruină. Nicușor Dan nu a reluat, nici după 4 ani, lucrările la cel mai important monument istoric din București

Palatul Voievodal Curtea Veche, cel mai vechi monument istoric din București, rămâne în ruină de ani de zile, în ciuda promisiunilor Primăriei Capitalei. Nicușor Dan nu a reluat lucrările de restaurare nici după 4 ani, iar monumentul continuă să se degradeze. PMB încă nu a selectat un nou constructor, iar șantierul abandonat din inima orașului afectează imaginea Capitalei și atrage critici din partea publicului și a experților în patrimoniu cultural.

Știri din cealaltă Românie: În Iași, o femeie a primit acordul judecătorilor să intre cu forța în apartamentul unei vecine pentru a face curățenie, iar în Focșani un urs a intrat într-o benzinărie

Știri din cealaltă Românie e o revistă a presei locale concentrată pe comunități și viața lor reală, separată de ce se întâmplă la București sau chiar în marile orașe.

Totuși, dacă un membru al familiei încerca să mă întrebe pe ce îmi cheltuiesc banii sau cum, reacționam ca și cum m-ar fi jignit.

Ideea era: de ce să mă gândesc la bani când viața e atât de scurtă?

În cele din urmă însă, ajungeam să mă gândesc la ei împotriva voinței mele, fiindcă rămâneam lefteră. Clasic, nu?

În căutarea contabilului din mine

În luna ianuarie a acestui an, am decis să fac economii. Voiam să am nu atât bani albi pentru zile negre, cât o sumă suplimentară din care să mă alimentez uneori și pe care să o returnez, poate cu dobândă. Cumva, aș fi vrut ca o parte din venituri să le folosesc așa cum folosește o bancă banii în cazul unui overdraft.

Nu a funcționat: în lunile în care eram pe cale să economisesc, apărea ceva nou.

În ianuarie și februarie, pur și simplu n-am avut chef să gătesc, așa că am mâncat în oraș.

În martie, mi-am cumpărat haine și încălțăminte, la fel și în aprilie: în martie, pentru că aveam nevoie, iar în aprilie, fiindcă era ziua mea de naștere și nu se putea găsi un pretext mai potrivit. 

În mai, am fost într-un city break.

În iunie, venise deja vara și tocmai învățasem să înot, așa că am început să investesc în noua pasiune și în vizitele la piscină. Pe lângă toate astea, am început să planific un concediu.

La începutul lunii august, mi-am dat seama, învinsă, că e cazul să mă gândesc la bani și la relația mea cu ei, oricât de dureros ar fi acest proces.

Prima întrebare a fost: pe ce mi se duc, totuși, banii? (Dacă ați citit până aici, veți zice – păi, nu e clar? Pentru mine nu era.)

Ca să răspund la această întrebare, am decis să îmi monitorizez cheltuielile. Apoi, căutând informații despre cum fac alții, am descoperit că a lua urma banilor este primul pas în a controla, vorba antreprenorilor, cash flow-ul. 

Procesul este simplu și constă în împărțirea banilor pe categorii: întreținere/utilități, hrană pentru acasă; mese în oraș, haine, excursii ș.a.m.d.

Diferența între acest proces și proiectarea unui buget imaginar este că, în cazul de față, notezi în timp real ce, cum și cât cheltuiești și, practic, descoperi de ce socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg.

N-aș fi crezut, de pildă, că 200 de lei mi se duc lunar doar pe cafea. Asta deși beau zilnic o cafea acasă și măcar una la birou.

Așa am descoperit că, până și în lunile în care mănânc mai puțin în oraș sau evit să îmi cumpăr haine ori încălțăminte, mare parte dintre cheltuielile mele sunt dedicate mai ales micilor plăceri ale vieții: cafele, deserturi, reviste străine – care sunt de 4-5 ori mai scumpe decât cele românești, deși n-aș putea spune că nu-și merită banii –, tutun ori produse cosmetice nu neapărat utile.

Prea puțin din sumă merge către alimente sănătoase, de exemplu, sau către economii ori lucruri strict necesare.

La finalul lunii, sunt, vorba unui articol din The Economist, și păstrând proporțiile, disillusioned hedonist shopper: nu am înțeles nimic din micile plăceri și din farmecul lor plătit cash.

Ca să înțeleg exact proporțiile dezastrului, mi-am monitorizat cheltuielile doar o săptămână (dar plănuiesc să continui) și le-am împărțit pe secțiuni.

A fost interesant să observ cum, uneori, plătesc mai mult pe un prânz la cantină decât atunci când ies în oraș cu vreo prietenă sau cum, dacă îmi propun să fiu mai chibzuită, spre finalul zilei compensez cu dulciuri, cărți, revistele despre care vorbeam, accesorii, cosmetice – asta în cazul în care nu îmi rătăcesc cardul în vreun morman de rochii.

Să iei urma banilor presupune să îți monitorizezi fiecare cheltuială – cafeaua, chiar dacă dai doar 2 lei pe una în pahar de plastic, gustările, biletele la film/teatru/concerte, obiectele personale, obligațiile etc.

A fost șocant să constat că un procent însemnat al veniturilor mele – de fapt, aproape jumătate – se duce pe plăcerile personale. Dar asta mi-a ridicat câteva semnale de alarmă și referitor la obiceiurile alimentare.

Fiindcă n-am avut niciodată probleme cu greutatea, am considerat mereu că pot mânca orice, oricât, oricând – așa că, monitorizându-mi cheltuielile, am descoperit cu stupoare că sunt zile în care mănânc și trei deserturi pe zi, pe lângă fructe foarte dulci, cafele cu lapte și frișcă etc.

În sfârșit, am descoperit și că am o definiție muuult prea relaxată a ceea ce reprezintă strictul necesar și că, una peste alta, folosesc și eu cumpărăturile, deși nu credeam, ca pe un mijloc de a mă elibera de stres.

Se zice că primul pas spre a-ți rezolva o problemă este să o conștientizezi, iar din punctul ăsta de vedere, să îți așezi o pereche de ochelari pe nas și să te transformi în propriul tău contabil poate fi cathartic.

Desigur, după monitorizare, ar trebui să apară și restricțiile – poți, de pildă, să mergi la supermarket cu gândul că îți cumperi un singur obiect? Și chiar să faci asta?

… dar, despre astfel de experimente și înfrânări, în episodul următor.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€